Lease termination for unperformed renovation obligations and scope of res judicata from prior judgment excluding landlord fault

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezilierea judiciară a contractului de locaţiune nr. x din 15 februarie 2012 încheiat între reclamanţi în calitate de locatori şi D. S.A. (care ulterior a devenit C.), în calitate de locatar, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Calea x, sector 1 şi obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru prejudiciul produs reclamanţilor prin încetarea executării contractului, respectiv 129.583,85 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând dauna efectivă prin neplata chiriei în intervalul 1 iulie 2012 - 17 mai 2013 şi 184.891,99 Euro, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, calculate până la data de 1 iulie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4235 din 7 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a dispus rezilierea contractului de locaţiune nr. x/15.02.2012 şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 217.125,98 euro, echivalent în RON la data achitării, cu titlu de daune interese, precum şi 27.238,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta C. S.A., iar prin decizia civilă nr. 2329A din 13 decembrie 2017 Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 2329 din 13 decembrie 2017 au declarat recurs A. şi B., prin care au solicitat casarea şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre o nouă judecată.

Prin decizia civilă nr. 1190 din 5 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II - a Civilă a admis recursul, a casat decizia civilă nr. 2329 din 13 decembrie 2017 şi a trimsi cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 3 martie 2020, sub nr. x/2015*, iar în rejudecare nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 665 din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4235 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 30 iulie 2020, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, în urma rejudecării, respingerea apelului ca neîntemeiat, conform art. 497 şi art. 501 din C. proc. civ.. Totodată, solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

După expunerea istoricului litigiilor dintre părţi, în motivarea recursului, se arată, subsumat motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. decurgând din nerespectarea chestiunilor de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1190 din 5 iunie 2019, precum şi a limitelor casării stabilite prin decizia menţionată; încălcarea art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., decurgând din nerespectarea limitelor efectului devolutiv al apelului; încălcarea art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece decizia încalcă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat rezultat din sentinţa civilă nr. 2499/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Arată că, potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de trimitere este legată de limitele casării, iar prin decizia de casare nr. 1190/2019, Înalta Curte cere instanţei de trimitere să se pronunţe în apel cu respectarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2499 din 19.05.2014 a Tribunalului Bucureşti, lucru pe care instanţa de apel nu l-a făcut.

Totodată, susţin că, fără nicio legătură cu apelul pe care ar fi trebuit să-l soluţioneze, instanţa de apel a concluzionat că locatarului nu i se poate imputa neexecutarea obligaţiei de amenajare a spaţiului "astfel cum susţin intimaţii şi cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond", pentru simplul motiv că nu exista un termen de realizare a lucrărilor, "neavând relevanţă sub aspectul culpei modalitatea soluţionării dosarului de executare silită sau a înregistrărilor de carte funciară."

Arată că, pornind de la aceste constatări şi deducţii, care nu au nicio legătură cu criticile din apel şi nici cu limitele casării, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1516 alin. (2) din C. civ. pentru a se dispune rezilierea judiciară a contractului.

Recurenţii susţin că, în ce priveşte limitele devoluţiunii apelului, textul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. consacră regula potrivit căreia instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate de parte în cererea de apel, această primă limitare fiind dublată de limitele casării. Instanţa de apel a încălcat acest principiu, întrucât a abordat un aspect care nu a fost pus în discuţie şi care nu are nicio legătură cu criticile apelantei, apărările intimaţilor, limitele casării sau chestiunile lămurite prin sentinţa civilă nr. 2499/2014.

Totodată, arată că instanţa de apel nu a observat că litigiul dintre părţi (soluţionat parţial şi esenţial prin sentinţa definitivă nr. 2499/2014 şi clarificat prin decizia de casare) vizează abandonarea executării contractului de locaţiune nr. x/2012 de către locatarul C. şi producerea unei pagube previzibile pentru locatorii Cristea prin neplata chiriei lunare şi nu prin neîndeplinirea obligaţiilor de amenajare, cum eronat a susţinut instanţa.

Prin urmare, recurenţii susţin că obligaţiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spaţiului, ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinţei clădirii închiriate, iar intimata C. a încetat să execute contractul de locaţiune nu pentru că "nu avea un termen de executare a amenajărilor", ci bazându-se pe notificarea sa de reziliere unilaterală.

Consideră recurenţii că instanţa de apel nu putea să administreze o nouă judecată a raportului contractual, cât timp era obligată să se raporteze la efectul pozitiv al lucrului judecat şi nici să născocească motive care nu au fost invocate niciodată de C. şi împotriva cărora intimaţii nu s-au putut apăra, doar de dragul de a admite apelul şi a respinge acţiunea, sens în care invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În condiţiile în care intimata C. nu s-a prevalat de nicio altă cauză de exonerare - caz fortuit, forţă majoră - potrivit art. 1557 C. civ., recurenţii consideră că ceea ce susţine instanţa de apel, că locatarul nu răspunde pentru că nu există un termen de executare, este nu doar scos din context, dar absolut criticabil pentru o instanţă de control judiciar.

Astfel, faptul că instanţa de apel nu se referă deloc la sentinţa nr. 2499/2014 şi nu face nicio analiză a puterii de lucru judecat, aşa cum era obligată prin decizia de casare, reprezintă o încălcare a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, pe lângă celelalte încălcări, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că aspectele definitiv soluţionate prin sentinţa civilă nr. 2499/2014, care se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu sunt: utilizarea neîntemeiată a declaraţiei unilaterale de reziliere de către C.; lipsa încălcării (culpei) obligaţiilor contractuale de către locatorii Cristea şi voinţa de reziliere şi nu de denunţare a reclamantei manifestată prin notificarea nr. x din 28 iunie 2012. Acestea au stat la baza introducerii acţiunii care face obiectul prezentei cauze, întrucât, ca efect al respingerii acţiunii sale prin sentinţa 2499/2014, pe de o parte intimata C. a fost pusă în imposibilitatea de a se mai prevala de remediul rezilierii (unilaterale sau judiciare) şi de culpa locatorilor precum şi de a invoca încetarea contractului prin acordul părţilor, cât timp instanţa a respins şi cererea conexă, cu motivarea că voinţa apelatei a fost aceea de reziliere, şi numai de reziliere (efectul negativ al autorităţii lucrului judecat).

Apreciază recurenţii că, prin cele stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa definitivă nr. 2499/2014 rezultă, direct sau indirect, următoarele aspecte care ar fi trebuit să prezinte semnificaţie pentru instanţa de apel: locatorii nu au comis nicio faptă ilicită şi nu au fost în culpă în executarea raportului obligaţional; că locatarul C. a utilizat neîntemeiat remediul rezilierii unilaterale şi a abandonat executarea contractului; că debitorul C. se afla de drept în întârziere, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. c) şi d) din C. civ., manifestându-şi fără echivoc intenţia de a nu mai continua executarea contractului şi refuzând să plătească chiria pentru spaţiul închiriat care ar fi trebuit să fie sediul său social.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel, este, pe de o parte, străină de natura pricinii, iar pe de altă parte, arbitrară, încălcând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., necesitatea motivării desprinzându-se şi din jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Arată că instanţa a admis apelul declarat de C. împotriva sentinţei civile nr. 4235/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a dispus respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fără să arate care dintre criticile apelantei a fost găsită întemeiată. Cu de la sine putere, instanţa a venit în sprijinul apelantei cu o apărare inedită care nu a fost invocată de nimeni şi care, în sine, nu poate produce efectul dispus prin decizia recurată.

Recurenţii susţin că instanţa de apel, în motivarea deciziei, s-a rezumat la considerentul că intimaţii nu au făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 1516 C. civ., întrucât nu exista un termen de realizare a amenajărilor de către C., aspect care nu are nicio legătură cu ce avea de judecat în urma casării cu trimitere spre rejudecarea apelului şi ignorând, cu desăvârşire, apărările intimaţilor Cristea, formulate prin întâmpinarea iniţială şi prin concluziile orale şi scrise în cadrul rejudecării apelului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10 martie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt stabilite în etapele devolutive ale procesului Înalta Curte reţine că între părţi s-a încheiat la 15.02.2012 un contract de locaţiune, prin care recurenţii i-au transmis intimatei dreptul de folosinţă asupra unei clădiri de birouri situate în Bucureşti, Calea x, pe un termen de 5 ani. La 22.05.2012, părţile au încheiat un act adiţional, agreând ca intimata să finalizeze lucrările de amenajare interioară a spaţiului într-o variantă care nu deroga de la proiectul autorizat, însă la 28.06.2012, intimata a emis o notificare formală de reziliere a contractului.

Anterior demarării procedurii judiciare de faţă, între părţi a mai avut loc un litigiu, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012, în cadrul căruia locatarul, intimata din prezenta cauză C. S.A., a solicitat să se constate încetat prin reziliere unilaterală contractul şi să fie obligaţi locatorii A. şi B. la plata de despăgubiri.

La rândul lor, locatorii au înregistrat separat o acţiune, formându-se astfel dosarul nr. x/2013, prin care au solicitat să se constate nulitatea declaraţiei unilaterale de reziliere, iar locatarul să fie obligat la plata unor despăgubiri.

Cele două dosare au fost conexate, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ambele acţiuni, pronunţând sentinţa civilă nr. 2499/19.05.2014. Apelurile formulate de părţi împotriva acestei soluţii au fost respinse prin decizia civilă nr. 885 din 16 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, iar prin decizia civilă nr. 1535 din 4 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a respins recursul formulat de recurenţii A. şi B. ca nefondat.

În ce priveşte recursul formulat de reclamanţii locatori în prezenta cauză, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă nerespectarea, de către instanţa de apel în rejudecare, a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) în raport cu decizia de casare pronunţată în cauză în primul ciclu procesual, ale art. 477 alin. (1) prin raportare la limitele efectului devolutiv al apelului declarat în cauză şi ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la ceea ce s-a statuat deja în litigiul anterior purtat între părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, aceasta urmând a judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În susţinerea încălcării acestor dispoziţii de către instanţa de apel în rejudecare, recurenţii pornesc de la premisa greşită că prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual instanţa de recurs ar fi statuat că ceea ce s-a constatat cu putere de lucru judecat în litigiul anterior purtat între părţi în sensul că "nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei ilicite şi a culpei pârâţilor (recurenţi în cauza de faţă) în executarea raportului juridic obligaţional" este suficient pentru a se considera ca fiind îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune rezilierea contractului din culpa intimatei C. S.A., pârâtă în prezenta cauză.

O asemenea susţinere nu poate fi primită însă, deoarece, contrar susţinerilor recurenţilor, nereţinerea îndeplinirii condiţiilor pentru a se dispune rezilierea contractului din culpa uneia dintre părţi nu echivalează cu reţinerea îndeplinirii acestor condiţii pentru a se dispune rezilierea din culpa părţii cocontractante.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii scot din context şi invocă trunchiat dezlegările date de instanţa de recurs prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual. Astfel, Înalta Curte, alături de concluzia că în litigiul anterior, prima instanţă a constatat că "nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei ilicite şi a culpei pârâţilor (recurenţi în cauza de faţă) în executarea raportului juridic obligaţional", a mai indicat în mod expres şi considerentele decizorii ce au stat la baza acestei concluzii în sensul că "întârzierea în preluarea în folosinţă a spaţiului a fost cauzată de faptul că părţile au menţionat în mod echivoc conţinutul obligaţiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înţelegere diferită a modului de executare a obligaţiilor şi, în final, la deteriorarea relaţiei contractuale."

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel era ţinută în aceeaşi măsură de toate aspectele reliefate de instanţa de casare ca fiind relevante în interpretarea şi valorificarea puterii de lucru judecat.

Nu va fi reţinută nici critica privind încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., câtă vreme în rejudecare instanţa de apel a analizat punctual atât critica privind efectele puterii de lucru judecat decurgând din litigiul anterior purtat între părţi cât şi critica privind lipsa culpei apelantei C. şi a faptei ilicite, ca şi condiţii cumulative impuse de dispoziţiile art. 1516 din C. civ. pentru a se putea dispune rezilierea contractului. Ambele aspecte analizate au constituit motive de apel, fiind analizate şi în primul ciclu procesual.

Cât priveşte limitele impuse de decizia de casare, se constată că şi acestea au fost respectate. Astfel, instanţa de recurs a trimis cauza pentru o nouă judecată, instanţei de apel, constatând că dezlegarea dată prin decizia atacată este rezultatul încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar deciziei atacate îi lipseşte analiza puterii de lucru judecat în contextul hotărârii pronunţate în litigiul anterior.

Cum în rejudecare, potrivit indicaţiilor instanţei de recurs, instanţa de apel a constatat că în litigiul anterior purtat între părţi nu a fost reţinută cu putere de lucru judecat culpa ambelor părţi în privinţa neexecutării contractului, deci nici culpa intimatei pârâte, în mod corect a procedat în continuare la analiza pretinsei culpe a intimatei pârâte în neexecutarea contractului, în raport cu criticile exprese din apel şi cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei de apel de către apelantă.

Pretinsa neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale de către intimata pârâtă C., de natură să atragă rezilierea contractului din culpa acesteia, nu a făcut obiectul analizei în litigiul anterior purtat între părţi, astfel că instanţele de fond erau chiar obligate să facă această analiză în prezentul litigiu.

În consecinţă, nu se poate susţine că analiza făcută de instanţa de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor pentru a se putea dispune rezilierea contractului din culpa intimatei nu ar avea nicio legătură cu motivele de apel şi cu limitele casării, o asemenea analiză impunându-se tocmai pentru că au fost găsite fondate criticile privind interpretarea puterii de lucru judecat de către prima instanţă din perspectiva îndeplinirii condiţiilor rezilierii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite potrivit criticilor din apel. Astfel, subsecvent analizei puterii de lucru judecat rezultată din litigiul anterior purtat între părţi, ajungând la concluzia că instanţele nu au statuat nimic cu privire la vreo pretinsă neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către intimata pârâtă C., instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se putea dispune rezilierea contractului, din perspectiva pretinsă de recurenţii reclamanţi.

Astfel, sub acest aspect, referitor la neexecutarea obligaţiilor şi îndeplinirea condiţiilor rezilierii, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii reclamanţi au susţinut că obligaţiile asumate de C. prin contract, inclusiv cele prealabile de amenajare a spaţiului închiriat, erau, neîndoielnic, de rezultat, iar condiţia substanţială cerută de lege pentru rezilierea judiciară este neîndeplinirea fără justificare a obligaţiilor asumate de către debitor. Totodată, şi prima instanţă a reţinut în mod expres că reclamanţii "invocă neexecutarea culpabilă a lucrărilor de amenajare, obligaţie de rezultat asumată de pârâtă prin Actul adiţional nr. x/22.05.2012", analiza din considerentele primei instanţe raportându-se exclusiv la această obligaţie şi nu la cea de plată a chiriei.

Susţinerile recurenţilor din cererea de recurs în sensl că "obligaţiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spaţiului, ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinţei clădirii" sunt în evidentă contradicţie cu susţinerile acestora din cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi cu considerentele instanţei de fond în privinţa cărora recurenţii nu au înţeles să formuleze apel.

În consecinţă, critica în sensul că în mod greşit instanţa de apel nu ar fi observat că obligaţiile încălcate nu sunt cele de amenajare a spaţiului ci de plată a chiriei lunare în schimbul folosinţei clădirii închiriate sunt în mod vădit nefondate.

Sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat, aşa cum s-a arătat şi în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil este că nu poate fi reţinută în sarcina recurenţilor din prezenta cauză vreo culpă în neexecutarea contractului de natură să atragă rezilierea acestuia. În consecinţă, aprecierea instanţei de apel în primul ciclu procesual în sensul că ar fi existat o culpă comună a părţilor, deci inclusiv o culpă a recurenţilor, în neexecutarea contractului, era de natură a încălca cele statuate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 În sensul acesta trebuie interpretată încălcarea puterii de lucru judecat reţinută de instanţa de recurs prin decizia de casare, şi nu în sensul că dacă s-a constatat că recurenţilor nu li se poate reţine vreo culpă în executarea contractului, singura concluzie care s-ar impune este aceea că instanţa trebuie să dispună rezilierea contractului de locaţiune din culpa pârâtei intimate. Şi aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat deja, o eventuală neexecutare a obligaţiilor contractuale de către intimata pârâtă, de natură să atragă rezilierea contractului din culpa acesteia, nu a făcut obiectul analizei în litigiul anterior purtat între părţi.

Nefondate sunt şi criticile privind faptul că instanţa de apel nu ar fi făcut nicio referire la sentinţa nr. 2499/2014 şi nicio analiză a puterii de lucru judecat, având în vedere considerentele ample ale deciziei recurate cu privire la ceea ce s-a constatat în litigiul anterior purtat între părţi, la cele reţinute în decizia de casare precum şi cu privire la ceea ce s-a stabilit sau nu s-a stabilit cu putere de lucru judecat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. recurenţii indică mai multe articole din C. civ. în privinţa cărora susţin că ar fi fost încălcate de instanţa de apel, făcând o expunere teoretică a conţinutului acestora şi reluând susţinerea privind faptul că în urma litigiului anteiror purtat între părţi s-ar impune concluzia că, intimata pârâtă ar fi abandonat în mod nejustificat executarea contractului, dedusă din faptul că cererea acesteia de constatare a încetării efectelor contractului de locaţiune ca urmare a rezilierii din culpa locatorilor A. şi B. a fost respinsă definitiv.

O asemenea susţinere nu poate fi primită însă, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 2499 din 19 mai 2014, pronunţată în litigiul anterior purtat între părţi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, a fost respinsă definitiv şi cererea recurenţilor din prezenta cauză de obligare a locatarei C. la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse ca urmare a notificării de reziliere, pe care recurenţii au considerat-o a fi în realitate o denunţare unilaterală a contractului.

Cu privire la acest aspect, relevante sunt considerentele din decizia de casare, instanţa de recurs reţinând în primul ciclu procesual că "în cadrul propriei căi extraordinare de atac, în procesul anterior locatorii au supus cenzurii Înaltei Curţi, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, abordarea instanţelor de fond, care nu au calificat actul juridic al S.C. C. S.A., de notificare a rezilierii, drept denunţare unilaterală a contractului. O atare critică a fost înlăturată în recurs, reţinându-se că actul juridic dedus judecăţii (notificarea expresă de reziliere) nu avea natura sau înţelesul lămurit de denunţare unilaterală, ci, dimpotrivă, avea înţeles vădit neîndoielnic de reziliere - chiar dacă ea nu a produs efectul urmărit, de vreme ce acţiunea locatarului a fost respinsă, în considerarea lipsei culpei locatorilor."

A mai arătat instanţa de recurs şi că, "pentru a justifica acest raţionament, Înalta Curte a reţinut că atitudinea locatarului, exprimată în cuprinsul notificării formale de reziliere, a fost aceea de a imputa locatorilor neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii şi că, în concret, relaţia dintre părţi se deteriorase pe fondul indicării echivoce în contract a conţinutului obligaţiilor asumate, ceea ce a condus la înţelegere diferită a modului de executare a obligaţiilor; în acest context, deci derivat din modul impropriu de consemnare în contract a obligaţiilor, la pagina 24 a deciziei de recurs a fost inserat considerentul potrivit căruia "instanţele anterioare nu au reţinut lipsa culpei locatorilor, ci, dimpotrivă, culpa ambelor părţi"."

Faţă de aceste considerente din decizia pronunţată în cauză, în recurs, în primul ciclu procesual, este evident greşită interpretarea pe care o dau recurenţii puterii de lucru judecat derivată din litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 în sensul că intimata pârâtă ar fi abandonat în mod nejustificat executarea contractului.

Ultima critică vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor însă, instanţa de recurs constată că motivarea instanţei de apel răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit, b din C. proc. civ.,

De asemenea, constatarea instanţei de apel în sensul că părţile nu au stabilit un termen pentru finalizarea lucrărilor de amenajare, pe de-o parte, nu poate fi cenzurată în recurs, ţinând de situaţia de fapt, aşa cum a fost aceasta reţinută de instanţa de apel din interpretarea probatoriului administrat în cauză, iar pe de altă parte, nu este de natură a încălca cele statuate cu putere de lucru judecat în litigiul anterior purtat între părţi în sensul că "întârzierea în preluarea în folosinţă a spaţiului a fost cauzată de faptul că părţile au menţionat în mod echivoc conţinutul obligaţiilor asumate, iar caracterul lapidar al formulărilor din contract a condus către o înţelegere diferită a modului de executare a obligaţiilor şi, în final, la deteriorarea relaţiei contractuale."

Aşadar, având în vedere motivul pentu care recurenţii reclamanţi au solicitat rezilierea contractului de locaţiune, respectiv "neexecutarea culpabilă a lucrărilor de amenajare, obligaţie de rezultat asumată de pârâtă prin Actul adiţional nr. x/22.05.2012" instanţa de apel în mod corect s-a raportat în analiza susţinerilor recurenţilor la dispoziţiile contractuale care reglementau această obligaţie, astfel că în mod evident, considerentele referitoare la acest aspect nu sunt străine de natura pricinii.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 665 din 1 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2021.