Inadmissibility of declaratory action to overturn insolvency liability judgment based on criminal case dismissal

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 20 august 2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate inexistenţa unui drept de creanţă al pârâtei împotriva sa pentru suma de 3.106.701 RON, constând în obligaţii de plată faţă de bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 932/2020 din 15 iulie 2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 28/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.357 şi art. 1.345 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, în condiţiile în care nu există un prejudiciu cauzat bugetului de stat de care să fie răspunzător şi care să dea naştere în favoarea intimatei-pârâte la un drept de creanţă împotriva sa pentru suma de 3.106.701 RON, ce reprezintă obligaţii de plată la bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L.

Potrivit recurentului, o eventualitate a încasării acestei sume de către intimată, cu titlu de prejudiciu care în realitate nu i-a fost cauzat acesteia şi pentru care nu se face vinovat, reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, contrar prevederilor art. 1.345 C. civ.

În continuare, a susţinut că instanţele de fond în mod nelegal au reţinut autoritatea de lucru judecat, având în vedere că, la momentul la care s-a pronunţat hotărârea de atragere a răspunderii sale, exista pe rol dosarul penal nr. x/2013, ce viza cercetarea faptelor penale săvârşite în legătură cu acest presupus prejudiciu, finalizat prin emiterea ordonanţei de clasare din 7 ianuarie 2016, în cuprinsul căreia s-a stabilit că nu a fost cauzat vreun prejudiciu bugetului de stat.

Astfel, potrivit recurentului, în condiţiile în care s-ar da eficienţă strict hotărârii de atragere a răspunderii sale patrimoniale, fără a se analiza aspectele statuate ulterior prin ordonanţa de clasare, ar însemna să fie obligat să repare un prejudiciu care în realitate nu există, iar Statul Român să se îmbogăţească nejustificat în detrimentul său.

Recurentul a relevat că toate aceste aspecte au fost expuse în faţa instanţelor de fond, însă nu au fost analizate şi nici arătate motivele pentru care i-au fost respinse susţinerile.

Evocând mai multe paragrafe din cuprinsul ordonanţei de clasare, a conchis în sensul că starea de fapt reţinută în dosarul penal nu corespunde cu cea reţinută în dosarul nr. x/2011, context în care se află în posesia a două documente ce emană de la autorităţi care cuprind dispoziţii contradictorii cu privire la răspunderea sa pentru prejudiciul cauzat bugetului de stat de societatea B. S.R.L., fiindu-i opuse cu autoritate de lucru judecat hotărârile pronunţate de instanţa de judecată, fără a se mai analiza constatările din faza de cercetare penală.

În aceste condiţii, potrivit recurentului, instanţele de fond trebuiau să analizeze dacă, în raport cu cele stabilite în ordonanţa de clasare, mai sunt îndeplinite condiţiile răspunderii sale delictuale, iar în măsura în care ar fi procedat la o astfel de analiză s-ar fi putut observa că lipseşte cel puţin o condiţie, cea a prejudiciului, fapt ce ar fi condus la admiterea acţiunii.

Potrivit recurentului, în ipoteza în care s-ar opune existenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii de atragere a răspunderii sale patrimoniale, cu ignorarea aspectelor intervenite ulterior, s-ar ajunge în situaţia în care toate constatările sau documentele emise de autorităţi să fie lipsite de relevanţă şi efecte.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. şi a arătat că poate fi constatată inopozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care se face dovada contrară a celor reţinute în cuprinsul acesteia, respectiv posibilitatea stabilirii unei alte stări de fapt decât cea determinată, fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat.

Prin urmare, chiar dacă nu are calitatea de terţ, recurentul a arătat că este îndreptăţit să solicite instanţei stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reţinută prin sentinţa civilă nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, atât timp cât prin ordonanţa de clasare din 7 ianuarie 2016 s-a constatat contrariul.

Sub acest aspect, a susţinut că nu mai sunt întrunite condiţiile menţinerii răspunderii delictuale în sarcina sa, iar prin acţiunea formulată nu tinde să încalce puterea de lucru judecat a celor statuate în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti, ci instanţa de judecată să constate o altă stare de fapt, în sensul că nu există un prejudiciu cauzat bugetului de stat şi de repararea căruia să fie răspunzător.

A mai relevat faptul că toate aceste aspecte au dezvoltate în faţa instanţei de apel, însă nu au fost luate în considerare, motivat de faptul că se intenţionează nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti.

Referitor la considerentele din hotărârea atacată vizând ilicitul civil şi ilicitul penal, care nu se suprapun, recurentul a afirmat că a dovedit faptul că statuările parchetului, ulterioare pronunţării sentinţei civile nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj influenţează şi sunt hotărâtoare asupra stării de fapt reţinute iniţial în dosarul de atragere a răspunderii personale patrimoniale. De altfel, faptele sale săvârşite în societate, cercetate şi într-un dosar penal, nu atrag o răspundere sui generis, în contextul în care pe baza unei expertize tehnice parchetul a stabilit că nu a pricinuit vreo pagubă bugetului statului.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 24 mai 2021 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

La 11 iunie 2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului relevă existenţa unei creanţe în cuantum de 3.106.701 RON, stabilită în sarcina recurentului pentru pasivul societăţii B. S.R.L., ca urmare a antrenării răspunderii sale în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 pentru săvârşirea unei fapte civile delictuale cauzatoare de prejudicii, aceasta fiind stabilită în cadrul unui alt litigiu (dosarul nr. x/2011), care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, trebuie subliniat că, ulterior soluţionării dosarului sus-menţionat, în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a fost emisă ordonanţa de clasare din 7 ianuarie 2016, recurentul afirmând că în cuprinsul acesteia s-ar fi statuat faptul că nu se face vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni în legătură cu activitatea societăţii şi că nu a fost diminuat cuantumul obligaţiilor fiscale către bugetul de stat şi nu s-a creat niciun prejudiciu bugetului consolidat al statului.

Demersul judiciar de faţă urmăreşte constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al pârâtei împotriva reclamantului pentru suma de 3.106.701 RON, reprezentând obligaţii de plată faţă de bugetul de stat ale S.C. B. S.R.L., instanţa fiind chemată, la solicitarea recurentului-reclamant, să stabilească o altă stare de fapt decât cea reţinută prin hotărârile sus-menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., raportat la ordonanţa de clasare emisă ulterior.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că răspunderea reclamantului, în calitate de fost administrator al societăţii este una sui generis, de natură delictuală, raportat la prevederile Legii nr. 85/2006, Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 82/1991, că ilicitul civil care stă la baza atragerii răspunderii nu se suprapune, în mod necesar, cu ilicitul penal şi că prejudiciul în sensul dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 se identifică tocmai cu pasivul neacoperit în procedura insolvenţei a societăţii B. S.R.L.

Sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă.

Recursul este întemeiat în drept pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza criticilor dovedeşte caracterul nefondat al căii de atac exercitate, în considerarea argumentelor expuse în cele ce succed:

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1.357 şi cele ale art. 1.345 C. civ., afirmând că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că nu poate fi urmărit şi executat silit pentru creanţa în cuantum de 3.106.701 RON, context în care face trimitere la ordonanţa de clasare din 7 ianuarie 2016, dispusă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, prin care s-a constatat inexistenţa prejudiciului.

Înalta Curte notează că o atare afirmaţie nu poate fi primită, în condiţiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl constituie antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului, ci acţiunea în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., instanţa de apel neanalizând elementele răspunderii speciale întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006 pentru a se putea susţine că ar fi fost nesocotite prevederile art. 1.357 şi ale art. 1.345 C. civ.

În continuare, recurentul a afirmat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei critici, a subliniat faptul că instanţa de apel nu a analizat aspectele statuate în cuprinsul ordonanţei de clasare, deşi trebuia, situaţie în care ar fi constatat că situaţia de fapt reţinută în dosarul penal nu corespunde cu cea din dosarul nr. x/2011.

Instanţa supremă constată că raţionamentul dezvoltat de recurentul-reclamant în fundamentarea acestei critici poate fi circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme puterea de lucru judecat este reglementată de norme de procedură civilă, anume de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciază că această critică nu este întemeiată, în condiţiile în care scopul demersului judiciar de faţă este acela de a împiedica executarea silită demarată de intimata-pârâtă, iar procedura execuţională se întemeiază chiar pe sentinţa de atragere a răspunderii patrimoniale, pentru suma cuprinsă în aceasta.

În aceste condiţii, fiind în faţa unei hotărâri irevocabile şi executorii, în mod riguros instanţele devolutive au reţinut puterea de lucru judecat a acesteia, care nu ar fi putut fi anihilată decât în sistemul căilor de atac reglementate de lege, nu pe calea acţiunii în constatare de faţă şi nici în raport cu evenimente ulterioare, constatate, în plus, nu printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă, ci printr-o ordonanţă emisă de procuror într-un proces penal, în care prejudiciul se determină în mod necesar prin raportare la săvârşirea unor infracţiuni cu o anumită configuraţie.

Referitor la acest din urmă aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa invocată cu putere de lucru judecat s-a atras răspunderea recurentului în conformitate cu dispoziţiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, aceste dispoziţii legale prevăzând că:

"(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

(...)

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea."

În consecinţă, răspunderea administratorului sau a oricărei persoane vizate de textul de lege este antrenată pentru fapte care au cauzat debitorului societate starea de insolvenţă.

Constată, de asemenea, că în dosarul penal în care s-a emis ordonanţa de clasare invocată de recurent, acesta din urmă a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de refuz de prezentare a documentelor contabile, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, de declarare fictivă a sediului social, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. f) din legea nr. 241/2005şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.. Concluzia referitoare la inexistenţa în cauza penală a vreunui prejudiciu este legată de aceste infracţiuni, care nu au aceeaşi configuraţie cu faptele incriminate în art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, iar prejudiciul a fost analizat prin raportare la bugetul statului, în timp ce răspunderea atrasă în procedura insolvenţei s-a raportat la ipoteza-premisă a textului legal evocat, anume provocarea stării de insolvenţă a societăţii debitoare.

Toate aceste aspecte relevate conduc indubitabil la concluzia că în cauza de faţă ilicitul penal nu se suprapune cu cel din legea specială, de aceea soluţia instanţelor devolutive este legală şi din această perspectivă.

Din perspectiva autorităţii de lucru judecat, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Articolul 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câştigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanţa de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, aşa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Dându-se eficienţă puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu sentinţa nr. 1667/2013 din 7 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1208 din 10 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost antrenată răspunderea patrimonială a recurentului-reclamant pentru pasivul societăţii B. S.R.L., în cuantum de 3.106.701 de RON, curtea de apel a apreciat în mod corect că statuările făcute asupra creanţei aflate în discuţie de către organele de cercetare penală prin ordonanţa de clasare dispusă la 7 ianuarie 2016 nu au aptitudinea de a înlătura efectele puterii de lucru judecat. Aceasta deoarece nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată în litigiul pendinte reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv printr-o hotărâre anterioară, argumentele şi probele contrare ale părţii rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârilor judecătoreşti mai sus arătate nu poate fi schimbată prin mecanismul propus de autorul recursului, ca urmare a intervenirii ordonanţei de clasare în cauza penală ce a vizat tragerea răspunderii penale pentru faptele săvârşite în legătură cu activitatea administratorului societăţii, deoarece ar fi nesocotite atât puterea de lucru judecat, cât şi prevederile art. 435 C. proc. civ., care reglementează în mod expres efectele hotărârii judecătoreşti.

Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la incidenţa art. 452 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară", deoarece recurentul-reclamant nu se poate prevala de calitatea de terţ, în condiţiile în care a fost parte litigantă în dosarul în care au fost date hotărârile judecătoreşti, prin care a fost atrasă răspunderea sa patrimonială pentru pasivul societăţii la care a fost administrator. În consecinţă, acesta nu are posibilitatea de a mai pretinde sau de a tinde la a face dovada contrară celor statuate, aceasta pentru că ar însemna nesocotirea efectelor obligatorii ale autorităţii de lucru judecat.

Autorul căii de atac a mai învederat că faptele sale din societate, cercetate într-un dosar penal, nu atrag o răspundere sui generis, în contextul în care pe baza unei expertize tehnice parchetul ar fi stabilit că nu a pricinuit nicio pagubă bugetului consolidat al statului.

Această susţinere este reiterată şi în recurs, însă fără a se aduce veritabile critici asupra considerentelor reţinute sub acest aspect de către curtea de apel, ceea ce conturează caracterul ei pur formal, lipsit de substanţă.

Trecând peste această observaţie, Înalta Curte notează că răspunderea patrimonială cercetată în cadrul procedurii de insolvenţă se stabileşte în urma cercetării judecătoreşti, în raport cu normele legale speciale care reglementează condiţiile în care poate fi antrenată, prejudiciul constând în pasivul neacoperit care se regăseşte în tabelul definitiv al creanţelor asupra averii societăţii debitoare. În aceste condiţii, concluziile organului de cercetare penală nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acestea vizând un prejudiciu al căror izvor îl constituie fapte penale cu o configuraţie diferită de cea a faptelor anume reţinute în art. 138 din Legea nr. 85/2006 şi care presupun un tip de vinovăţie diferit de cel din legea specială privind procedura insolvenţei. De aceea, instanţa supremă apreciază că trimiterea pe care recurentul o face la lipsa unui prejudiciu faţă de bugetul statului nu are aptitudinea de a conduce nici măcar la concluzia că există o suprapunere între premisele şi situaţiile factuale dintre cele două acte, care să fundamenteze demersul recurentului.

Aşadar, considerentele expuse mai sus arată că niciuna dintre criticile prezentate de recurentul-reclamant nu este fondată, decizia nefiind pronunţată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a niciunuia dintre textele de lege indicate în memoriul de recurs, iar în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile recurentei nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 28/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.