Nullity of cassation appeal for failure to demonstrate legal non-conformity of appellate decision

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 1 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 131.105 RON, sumă ce reprezintă contravaloarea netă a componentei variabile a remuneraţiei, cuvenite potrivit Contractului de mandat nr. x/13.11.2014, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective. Totodată, s-a solicitat plata dobânzii legale aferente sumei solicitate anterior, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenţei (16.11.2018) tranşei valorice şi până la data achitării efective. S-a solicitat şi plata sumelor rezultate cu titlu de actualizare cu indicele de inflaţie (IPC) de la data scadenţei până la data plăţii efective a sumelor acordate reclamantului de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi confirmate prin decizia nr. 1958 pronunţată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă. Această sumă a fost solicitată cu titlu de contravaloare netă a componentei variabile şi dobândă legală prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1994/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, confirmate ulterior prin decizia nr. 1958 pronunţată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a Civila, cuantum precizat provizoriu la nivelul sumei de 439.387, fiind calculate până la data de 31.05.2020. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a mai solicitat plata sumelor rezultate cu titlu de actualizare a cheltuielilor de judecată cu indicele de inflaţie (IPC) de la momentul scadenţei (data pronunţării sentinţelor Tribunalului Bucureşti şi respectiv Curţii de Apel Bucureşti) până la data plăţii efective a cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2017 acordate reclamantului de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1994/2018 (suma de 86.279 RON) şi prin decizia nr. 1958 pronunţată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă (în sumă de 23.175 RON), sumele fiind precizate provizoriu la nivelul sumei de 5.988 RON şi calculate până la data de 31.05.2020.

2. Prin sentinţa civilă nr. 304 din 15 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 131.105 RON reprezentând contravaloarea netă a componentei variabile a remuneraţiei (OAVT), actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate în cadrul capătului unu de cerere, până la data achitării efective a debitului. De asemenea, a obligat pârâta la actualizarea cu indicele de inflaţie, de la scadenţă până la data plăţii efective a sumelor acordate de Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civila nr. 1994/2018 confirmată prin decizia nr. 1958 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, precum şi la plata sumelor rezultate cu titlu de actualizare a cheltuielilor de judecată, cu indicele de inflaţie acordate în dosarul nr. x/2017, de la momentul scadenţei şi până la data plăţii efective. A obligat pârâta la plata sumei de 19.700,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru) şi a sumei de 7556,20 RON (onorariu de avocat).

3. Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice - TRANSELECTRICA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 304 din 15 februarie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost obligată apelanta să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 13.542,40 RON.

4. La data de 5 iulie 2022, pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. În opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel contravine principiului libertăţii de voinţă exclusive statornicit de art. 1169 C. civ.

Recurenta a învederat că intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractelor de mandat a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului, prin stabilirea unor limite generale ale remuneraţiei.

Totodată, s-a mai subliniat că art. 3.3 din Contractul de mandat, coroborat cu art. 37 alin. (2) şi art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Nivelul componentei variabile este stabilit potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate cu capital majoritar ori integral de stat din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie sau consiliului de supraveghere.

În accepţiunea recurentei, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că acordarea bonusului de performanţă este justificată doar de contribuţia mandatarului la performanţa acţiunilor Transelectrica, însă, în cauză, acesta nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă Certificatelor OAVT, care fac obiectul prezentului litigiu.

În susţinerea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a invocat şi principiul consensualismului cu privire la contractul de mandat, precum şi art. 1350 C. civ., potrivit căruia orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

Recurenta a mai arătat că intimatul-reclamant încearcă să obţină bonusul de performanţă prin raportare la o formulă de calcul, care are ca elemente valoarea dividendelor sau a acţiunilor şi preţul mediu ponderat al acţiunilor pe pieţele Regular şi Deal BVB, fără să ia în calcul obiectivele asumate contractual şi prin Planul de Adminstrare, precum şi realizările anuale, care condiţionează plata bonusului.

Totodată, s-a susţinut că suma netă de 131.105 RON, calculată de către reclamant, nu este recunoscută de către pârâtă, întrucât, în mod greşit, a fost calculată la un nivel brut de 102.950 RON.

Prin urmare, s-a învederat că hotărârea instanţei de apel este nelegală si din perspectiva art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit căruia "Remuneraţia şi celelalte avantaje oferite administratorilor şi directorilor în cadrul sistemului unitar, respectiv membrilor consiliului de supraveghere şi membrilor directoratului, în cazul sistemului dualist, vor fi consemnate în situaţiile financiare anuale şi în raportul anual al comitetului de nominalizare şi remunerare."

O altă critică invocată de recurentă vizează capătul de cerere privind dobânda legală penalizatoare în cuantumul solicitat de reclamant, adică în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă a subliniat că hotărârea recurată, pe lângă faptul că este nemotivată sub aspectul admiterii acestui capăt de cerere în forma solicitată de către reclamant (critică ce se încadrează pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), este şi nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, care sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, întrucât raportul juridic dintre societatea pârâtă şi reclamant, în calitatea acestuia de mandatar membru/preşedinte al Directoratului, este unul între un profesionist şi o persoană fizică, reclamantul nefăcând dovada că se încadrează în noţiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Reglementarea actuală nu prevede faptul că dispoziţiile aplicabile în raporturile dintre profesionişti vor guverna ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial), spre deosebire de dispoziţiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin urmare, recurenta apreciază că se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare, precum şi a cererii de actualizare a debitului principal, astfel cum a solicitat intimatul-reclamant, ca fiind neîntemeiate.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi cu privire la capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor stabilite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017, calculată de la data scadenţei fiecărei tranşe. În opinia recurentei-pârâte, hotărârea atacată, care menţine soluţia primei instanţe, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, este nelegală.

Capătul de cerere vizând actualizarea până la data de 31 mai 2020, suma fiind în cuantum de 439.387 RON, trebuia respins, în parte, ca prescris iar pe fond, ca neîntemeiat. Acesta a fost considerentul pentru care pârâta a înţeles să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate cu titlu de actualizare cu indicele ratei de inflaţie.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că este nelegală hotărârea privind obligarea sa la plata actualizării debitelor principale, de la data scadenţei acestora, întrucât în ipoteza în care situaţia debitului principal a fost deja tranşată în instanţă, în cadrul altui litigiu, aceasta poate fi calculată numai de la data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, respectiv 21.11.2019.

În opinia recurentei, reclamantul nu are dreptul de a opta pentru a calcula actualizarea unor sume sau debite principale dispuse într-un alt dosar, care nu este nici finalizat prin hotărâre definitvă, de la o altă dată decât cea prevăzută de art. 628 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care s-a susţinut că interpretarea dată de către instanţa de apel nu este corectă.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu motivarea că argumentele cuprinse în cererea de recurs nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce a fost invocat de recurentă prin memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor invocate de partea adversă.

Cauza a fost înregistrată la 28 iulie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 12 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimatul-reclamant, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Nemulţumirea părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat.

Mai mult decât atât, recurenta nu face referire la niciun considerent al instanţei de apel, care îşi întemeiază soluţia de respingere a apelului pe probele administrate în cauză şi pe dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat a considerentelor unor hotărâri judecătoreşti cu obiect similar, pronunţate între aceleaşi părţi, aşa-zisele critici de nelegalitate ale pârâtei nefiind altceva decât o reluare a susţinerilor formulate prin cererea sa de apel.

Criticile de nelegalitate trebuie să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel.

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiunile de fond deduse judecăţii în apel, în legătură cu sentinţa primei instanţe, care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă readuce în discuţie aspectele referitoare la principiului libertăţii de voinţă statornicit de art. 1169 C. civ., principiul consensualismului sau chestiuni referitoare la intenţia reală a părţilor la momentul încheierii contractelor de mandat, aspecte care nu pot fi reanalizate de instanţa de recurs, fără vreo referire la considerentele instanţei de apel care, în ce priveşte raporturile juridice contractuale s-a întemeiat pe statuările cu putere de lucru judecat ale altor hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate între părţi, recurenta rezumându-se la susţineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

De asemenea, nici aşa-zisele critici referitoare la interpretarea sau completarea unor articole din contractul de mandat încheiat între părţi prin raportare la art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât reprezintă aceleaşi susţineri ale părţii formulate pe calea apelului, fără nicio referire concretă la vreun considerent al instanţei de apel.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte evocarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ.. În plus, recurenta nu s-a limitat numai la a prelua ca atare fragmente întregi din cererea de apel, ci a evidenţiat numeroase aspecte factuale, făcând trimitere la situaţii financiare, obiective şi indicatori de performanţă pe care intimatul-reclamant nu le-ar fi atins, or, aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, vizând modul de stabilire a situaţiei de fapt.

Totodată, se constată că, prin recursul formulat, recurenta tinde să demonstreze şi încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013, însă şi aceste susţineri reprezintă, în realitate, reiterarea argumentelor formulate în apel.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul admiterii capătului de cerere vizând dobânda legală penalizatoare, în forma solicitată de către reclamant, critică ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susţinerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanţe de admitere a acţiunii.

De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă elementele factuale cu privire la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor stabilite prin hotărârile judecătoreşti date în dosarul nr. x/2017, de la data scadenţei fiecărei tranşe, susţinându-se, totodată, că soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este nelegală, întrucât nu ar fi existat cauze de întrerupere a prescripţiei.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii, neavând legătură cu motivul de recurs invocat, privind motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Motivele de apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificată numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de strictă interpretare.

Prin urmare, simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Astfel, se constată că recurenta tinde, în realitate şi la o restabilire a situaţiei de fapt în ce priveşte existenţa condiţiilor răspunderii contractuale şi a modului de calcul al despăgubirilor constând în bonusul de performanţă de care a fost lipsit reclamantul, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, nefiind suficientă din perspectiva cerinţelor formale ale recursului, o reiterare a criticilor privind aplicarea art. 1169, art. 1350 C. civ., art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011, art. 628 alin. (3) C. proc. civ.. Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, respectiv factura fiscală nr. x din 22 septembrie 2022 şi dovada efectuării plăţii, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 10.589,19 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. să achite intimatului-reclamant A. suma de 10.589,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.