Contractual penalty validity after contract extension and nullity of invoice for lack of cause; inadmissibility of cassation appeal lacking legal grounds

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.09.2020 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub dosar nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.458.012,77 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 305.064,31 euro, la cursul BNR din data de 31.12.2019 (1 euro = 4.7793 RON), adică 0,47 euro x 649.073 tone neachiziţionate, cu titlu de sancţiune contractuala, pentru neachiziţionarea mărfii contractate, potrivit art. 14 alin. (2) pct. 2 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018, încheiat intre părţi, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x emisă la data de 29 mai 2020. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1538 C. civ., precum şi art. 148-151, art. 192, art. 194-195 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 370 din 8 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.458.012,77 RON reprezentând daune-interese pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 4.000 RON reprezentând onorariu avocaţial.

3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, la data de 12 noiembrie 2021, pârâta S.C. B. S.A., care a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru a se pronunţa asupra excepţiei nulităţii absolute a facturii seria x număr x/29.05.2020, scadentă la 28.06.2020, invocate de apelantă, iar în subsidiar, admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii introductive.

Prin decizia civilă nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 370 din 8 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A., în insolvenţă.

A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

4. La data de 14 iunie 2022, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În principal, s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel sau, în subsidiar, primei instanţe, pentru a se pronunţa pe fondul excepţiei invocate de pârâtă, iar apoi, raportat la soluţia dată acestei excepţii, pe fondul cauzei.

În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare să se admită apelul pârâtei, în sensul schimbării sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii excepţiei nulităţii facturii seria x număr x/29.05.2020. Totodată, s-a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii absolute a facturii seria x nr. x/29.05.2020. În opinia recurentei, conduita omisivă a instanţelor de fond atrage incidenţa art. 480 alin. (3) teza I şi a II-a din C. proc. civ., raportat la conţinutul art. 497 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a încălcat ori aplicat greşit prevederile art. 1270 alin. (1), referitoare la forţa obligatorie a contractului, precum şi pe cele ale art. 1272 alin. (1) C. civ., referitoare la conţinutul contractului şi la împrejurarea că un contract obligă numai la ceea ce este expres stipulat, precum şi la toate urmările pe care legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.

Recurenta a susţinut că intimata-reclamată a ales o cale greşită în valorificarea pretenţiilor sale, astfel că, raportat la starea de fapt survenită între părţi, respectiv prelungirea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018, ulterior datei de 31.12.2018, cererea de chemare în judecată trebuie respinsă, urmând ca reclamanta să valorifice calea indicată de art. 14 paragraful 2 pct. 1) din contractul de vânzare. Recurenta-pârâtă a subliniat că reclamanta nu avea un drept de opţiune între calea descrisă la paragraful 1 şi cea stabilită de paragraful 2 al art. 14 din contractul intervenit între părţi, care prevede acordarea unor penalităţi pe lângă preţul contractului.

Recurenta a precizat că interpretarea literală şi logică a dispoziţiilor art. 14 paragraful 2 pct. 2) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018 este aceea potrivit căreia, odată ce părţile au consimţit la prelungirea duratei contractuale, de la 01.01.2019 la 31.01.2019, în condiţiile în care durata iniţială a contractului fusese convenită până la 31.12.2018 (conform art. 4 din contract), părţile au renunţat la clauza penală iniţial convenită, clauză care ar fi putut fi valorificată de către intimata-reclamantă numai în ipoteza în care părţile nu ar fi consimţit la prelungirea duratei contractuale după data de 31.12.2018.

S-a mai arătat de către recurentă că, în mod contrar celor reţinute de către instanţele de fond, factura seria x nr. x/29.05.2020, scadentă la 28.06.2020, este lovită de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 1179 pct. 3 şi 4, art. 1236 alin. (1), art. 1238, art. 1255 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2) C. civ., raportat la faptul că este lipsită de cauză juridică, iar în ipoteza în care s-ar putea reţine o cauză juridică aceasta ar fi ilicită şi imorală, în condiţiile în care părţile au renunţat la clauza penală odată cu prelungirea duratei contractului. Totodată, s-a susţinut că această factură contravine ordinii publice şi bunelor moravuri, întrucât prin emiterea ei se urmăreşte obţinerea unui folos necuvenit, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză, reclamanta încălcând dispoziţiile art. 1170 C. civ. referitoare la buna-credinţă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1352 şi art. 1350 alin. (2) C. civ.. Având în vedere că nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, intimata-reclamantă nu poate solicita obligarea pârâtei la plata clauzei penale prevăzute la art. 14 paragraful 2 pct. 2 din contractul de vânzare, întrucât s-ar prevala de propria culpă contractuală.

Intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului. Totodată, au fost solicitate şi cheltuieli de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Cauza a fost înregistrată la 27 iunie 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 22 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-reclamantă, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Nemulţumirea părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de pârâtă referitor la nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei nulităţii facturii seria x nr. x/29.05.2020 este întemeiat greşit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care se referă la interpretarea ori aplicarea greşită a unor norme de drept material. Această critică nu poate fi circumscrisă nici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind indicate regulile de procedură încălcate de către instanţa de prim control judiciar.

De altfel, se constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că excepţia nulităţii facturii seria x nr. x/29.05.2020, scadentă la 28.06.2020, nu este, în realitate, o excepţie, ci o apărare de fond şi că pârâta nici nu a mai susţinut această excepţie, ci a invocat lipsa cauzei, care a fost analizată.

Înalta Curte constată că această critică, vizând nepronunţarea asupra excepţiei nulităţii facturii a fost formulată ca atare prin apel, fiind analizată de către instanţa de prim control judiciar, iar prin memoriul de recurs, recurenta nu dezvoltă critici în legătură cu argumentele expuse de instanţa de apel, motiv pentru care reiterarea în recurs a acestei critici nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate critici de nelegalitate a hotărârii atacate, prin evocarea eventualelor greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel, critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare.

În continuare, se constată că recursul declarat, deşi este întemeiat formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu cuprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu toate că recurenta tinde să demonstreze încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1270, art. 1272 C. civ., art. 14 paragraful 2 pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2018, art. 1352 şi art. 1350 C. civ., susţinerile acesteia constau în reiterarea argumentelor formulate în apel, potrivit cărora prin prelungirea contractului, părţile ar fi renunţat la clauza penală. Recurenta nu demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele instanţei în fundamentarea acesteia.

De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă starea de fapt reţinută de instanţa de apel privind dinamica relaţiilor contractuale care, în opinia sa, converg spre realizarea obiectului contractului, astfel încât clauza penală şi-ar fi pierdut valabilitatea.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privesc aspecte ce ţin de aprecierea situaţiei de fapt printr-o altă interpretare a mijloacelor de probă administrate şi nu a regulilor de drept cu referire la o presupusă renunţare tacită la clauza penală, la reaua-credinţă a reclamantei, respectiv la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale vizând existenţa certificatelor de calitate, a rapoartelor geo-miniere şi întreţinerea căilor de acces, care ar fi făcut imposibilă executarea integrală a obligaţiilor asumate de recurentă, acestea, prin modul în care sunt concepute, fiind critici de netemeinicie.

Toate aceste argumente expuse anterior nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt deja analizate prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii instanţelor devolutive.

Recurenta susţine, în cadrul memoriului de recurs şi nulitatea facturii x din 29 mai 2020, raportat la dispoziţiile art. 1179 pct. 3 şi 4, art. 1236 alin. (1), art. 1238, art. 1255 alin. (2) şi (3) şi art. 1226 alin. (2) C. civ.

Or, instanţa de apel a reţinut că nu a fost dovedită încălcarea dispoziţiilor referitoare la condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiei prevăzute de art. 1179 C. civ., privind existenţa cauzei în contracte - art. 1236 C. civ. şi art. 1238 C. civ. ori a dispoziţiilor referitoare la obiectul obligaţiei şi nulitatea prevăzută de art. 1226 şi art. 1255 C. civ., motivându-se că factura nu este un act juridic, între părţi existând o convenţie, în timp ce factura nu este decât un mijloc de probă şi un instrument fiscal utilizat pentru înregistrarea în contabilitate.

Totodată, s-a reţinut că nu a fost încălcată buna-credinţă contractuală, sancţiunea instituită prin clauza penală fiind asumată de părţi şi menţinută printr-una din clauzele actelor adiţionale încheiate ulterior.

Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel, recurenta-pârâtă neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze argumentaţia deciziei recurate şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanţei de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificată numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, care nu poate fi învestită cu verificarea legalităţii hotărârii primei instanţe, ci a hotărârii pronunţate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu se rezumă la reiterarea susţinerilor din cadrul cererii de apel.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 265/A din 18 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar provizoriu C.. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.