Loan-repayment claim fails; appeal dismissed as loan not proven and enrichment justified

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.350.000 RON, reprezentând contravaloarea împrumuturilor cu care a împrumutat-o pe pârâtă în vederea achiziţionării ori edificării de către aceasta a bunurilor mobile şi imobile ce constituie la acest moment ori au constituit în trecut patrimoniul pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 - 195, art. 309 alin. (4) pct. 1 şi pct. 2 din C. proc. civ., art. 2.156 - 2.166 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 404/2018 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului de a solicita restituirea sumelor de bani şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al acestuia de a solicita stabilirea unui termen de returnare a banilor, ca nefondate; s-a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul A. şi pe pârâta S.C. B. S.R.L.; pârâta a fost obligată să restituie reclamantului suma de 401.857 RON; s-a stabilit termen de restituire a acestui împrumut la data de 10 mai 2016; pârâta a fost obligată să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 7.623,37 RON; ajutorul public judiciar acordat reclamantului sub forma reducerii taxei judiciare de timbru a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Reclamantul A. a promovat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând modificarea în parte a acesteia şi admiterea în totalitate a acţiunii.

Prin decizia nr. 548/A-com din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 404/12.11.2018 a Tribunalului Argeş, secţia civilă, complet specializat contencios administrativ şi fiscal; s-a anulat sentinţa apelată, s-a reţinut cauza spre rejudecare şi s-a fixat termen de judecată la data de 2 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin decizia nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; reclamantul A. a fost obligat la plata sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta S.C. B. S.R.L.

La data de 23 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Subsumat acestui motiv de casare recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că din situaţia de fapt nu ar fi reieşit încheierea unui contract între reclamant şi persoana juridică pârâtă având drept obiect sumele de bani ce formează obiectul judecăţii, ci, eventual, cel mult a unui contract (înţelegere verbală) între reclamant şi fosta soţie, ca persoană fizică, aceasta din urmă deţinând calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii B. S.R.L.

Curtea de Apel Piteşti a ignorat împrejurarea că încheierea unui contract între reclamant şi pârâtă (persoană juridică) a rezultat fără putinţă de tăgadă din convenţia din 10 mai 2016, legalizată sub aspectul semnăturii în data de 7 noiembrie 2016 de către B.I.N. C..

Recurentul a arătat că această convenţie cu caracter recognitiv a fost încheiată de D. "în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. B. S.R.L." (potrivit menţiunilor exprese din cuprinsul ei), referindu-se, aşadar, la obligaţii ale societăţii, iar nu la obligaţii personale ale fostei sale soţii.

Curtea de Apel Piteşti nu a ţinut cont, la momentul interpretării convenţiei, de dispoziţiile art. 218 alin. (1) din C. civ. (2009), conform cărora "actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi".

La momentul remiterii sumelor de bani ce formează obiectul judecăţii a existat o înţelegere între reclamant şi societate, reprezentată de soţia acestuia, iar nu între reclamant şi soţia sa, în calitate de persoană fizică.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut faptul că a înţeles să contracteze cu societatea, prin administrator E., iar nu cu administratorul pârâtei în nume propriu.

În opinia autorului căii de atac, era lipsită de logică încheierea unui contract cu soţia sa (în calitate de persoană fizică), în condiţiile în care aceasta nu dispunea de suficiente bunuri în patrimoniu prin care să îşi poată îndeplini o teoretică obligaţie de restituire a sumelor de bani cu care reclamantul a contribuit la edificarea construcţiilor necesare funcţionării persoanei juridice.

Altfel spus, un asemenea act încheiat de reclamant cu soţia sa (în calitate de persoană fizică), iar nu cu însăşi pârâta, ar fi fost lipsit de cauză juridică.

Instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că este exclusă existenţa unui contract de împrumut (de consumaţie), în contextul în care din probatoriul administrat ar fi reieşit, în opinia Curţii de Apel Piteşti, că obiect al obligaţiei în discuţie nu ar fi fost conform art. 2.158 alin. (1) din C. civ. "aceeaşi sumă de bani" ce a fost acordată, ci o altă sumă ori o altă prestaţie, reprezentând jumătate din valoarea activului societăţii ce ar fi fost obţinută în urma vânzării bunurilor societăţii.

În realitate, înţelegerea încheiată avea drept obiect cel puţin restituirea către reclamant a sumelor de bani pe care le-a dat societăţii, aspect ce reprezintă întocmai raportul juridic de împrumut prevăzut de art. 2.158 alin. (1) din C. civ.

Prin urmare, recurentul consideră că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 2.158 alin. (1) din C. civ. raportat la situaţia de fapt ce a reieşit din probatoriul administrat.

Faptul că ar mai fi existat şi alte posibile variante prin care reclamantul să obţină o prestaţie adecvată în schimbul sumelor de bani acordate societăţii nu justifică aprecierea instanţei de apel privind inexistenţa unui contract de împrumut raportat la prevederile art. 2158 şi art. 2164 din C. civ.

Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere, raportat la răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, posibilitatea existenţei unor obligaţii alternative în accepţiunea art. 1461 şi art. 1462 din C. civ. al căror creditor este reclamantul, cel puţin una dintre aceste obligaţii vizând restituirea (de către pârâtă) a sumelor de bani remise de reclamant, aşadar, existenţa unui contract de împrumut.

Totodată, recurentul a arătat că instanţa de apel a exclus, în mod nejustificat, raportat la răspunsurile sale la interogatoriu, posibilitatea existenţei unui contract complex (ce reunea mai multe contracte distincte), din care să facă parte şi contractul de împrumut afirmat în prezenta speţă, contract încheiat cu pârâta.

În opinia sa, Curtea de Apel Piteşti ar fi trebuit să constate în această situaţie existenţa unui contract complex, compus din contractul de împrumut de consumaţie propriu-zis încheiat cu societatea (până la concurenţa sumelor remise de reclamant în favoarea pârâtei) şi dintr-un alt contract (nenumit) pentru eventuala diferenţă pozitivă până la concurenţa a jumătate din valoarea activului societăţii.

Fiind vorba de un contract complex, ce includea şi contractul de împrumut, nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel referitor la existenţa unei alte acţiuni decât cea pe care reclamantul a promovat-o şi de care acesta ar fi trebuit să uzeze.

În mod greşit a fost respins temeiul juridic subsidiar al acţiunii reclamantului referitor la restituirea sumelor de bani în baza îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, Curtea de Apel Piteşti a considerat că existenţa unei înţelegeri - act juridic (oricare ar fi aceea) în baza căreia reclamantul a remis sumele de bani menţionate în acţiune exclude de plano îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta din urmă fiind un fapt juridic (incompatibilă cu un contract).

Instanţa de apel omite însă că în cuprinsul hotărârii recurate s-a reţinut că între reclamant şi pârâta persoană juridică nu ar fi intervenit niciun fel de act juridic, ci ar fi existat un asemenea act juridic doar între reclamant şi soţia sa.

Or, în mod indubitabil, nu patrimoniul soţiei reclamantului a fost sporit prin intermediul sumelor de bani cu care acesta a contribuit la achiziţionarea bunurilor pârâtei, ci însăşi patrimoniul persoanei juridice.

Prin urmare, dacă între reclamant şi pârâta B. S.R.L. nu au fost încheiate niciun fel de acte juridice cu privire la acele sume de bani, dobândirea bunurilor de către aceasta din urmă nu putea fi decât rezultatul unui fapt juridic, în speţă îmbogăţirea fără justă cauză.

O presupusă înţelegere (act juridic) între reclamant şi soţia sa, de genul celei reţinute de către instanţa de apel, ar fi reprezentat în această ipoteză un fapt juridic pentru pârâtă, care ar fi avut calitatea de terţ faţă de înţelegerea respectivă.

Recurentul-reclamant apreciază că, procedând la respingerea de o asemenea manieră a temeiului subsidiar al acţiunii sale, Curtea de Apel Piteşti a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.345 alin. (1) din C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Criticile recurentului-reclamant A. se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, a susţinut faptul că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că din situaţia de fapt nu ar fi reieşit încheierea unui contract între reclamant şi persoana juridică pârâtă ce are ca obiect sumele de bani solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii, ci, eventual, a unui contract (înţelegere verbală) între reclamant şi fosta soţie, ca persoană fizică, aceasta din urmă deţinând calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii B. S.R.L.

Sub acest aspect, s-a arătat că încheierea unui contract de împrumut între reclamant şi pârâtă (persoană juridică) a rezultat, fără putinţă de tăgadă, din convenţia din 10 mai 2016, legalizată sub aspectul semnăturii în data de 7 noiembrie 2016 de către B.I.N. C., convenţie cu caracter recognitiv care a fost încheiată de D. "în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. B. S.R.L." (potrivit menţiunilor exprese din cuprinsul ei), referindu-se, aşadar, la obligaţii ale societăţii, iar nu la obligaţii personale ale fostei sale soţii.

Aşadar, la momentul remiterii sumelor de bani ce formează obiectul judecăţii a existat o înţelegere între reclamant şi societate, reprezentată de soţia acestuia, iar nu între reclamant şi soţia sa, în calitate de persoană fizică.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a reţinut că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.).

Faţă de aceste precizări, criticile recurentului-reclamant care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, întrucât vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant îşi expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar şi la reaprecierea probelor din dosar.

Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura, decizia instanţei de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că prin răspunsurile la interogatoriu, cu referire la întrebarea nr. 11, întrebarea nr. 15, întrebarea nr. 16 şi întrebarea nr. 17, reclamantul a arătat că între acesta şi fosta sa soţie (asociatul unic şi administratorul societăţii pârâte) a intervenit o înţelegere, conform căreia, potrivit susţinerilor reclamantului, acesta urma să contribuie cu sume de bani pentru ca societatea pârâtă să efectueze diverse investiţii necesare realizării obiectului de activitate, iar, în schimbul acestor sume de bani, trebuia să obţină ulterior, în raport cu contribuţia acestuia, fie părţi sociale, fie parte din contravaloarea activului societăţii.

În egală măsură, instanţa de prim control judiciar a observat înscrisul, denumit "convenţie", autentificat sub nr. x/07.11.2016, despre care reclamantul a susţinut faptul că ar dovedi împrumutul care se solicită a fi restituit.

S-a arătat că în cadrul acestui înscris sunt menţionate următoarele:

"(…) subsemnata D., în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. B. S.R.L., (…) declar că subscrierea de către mine a capitalului social al societăţii, cât şi achiziţionarea de către de către mine a tuturor bunurilor mobile şi imobile ce constituie la acest moment patrimoniul societăţii menţionate mai sus s-a realizat cu contribuţia financiară proprie în proporţie de 50% din valoarea părţilor sociale şi a bunurilor mobile şi imobile ale soţului meu A.. Faţă de aceste aspecte mă angajez ca pe viitor să identific de comun acord cu soţul meu o modalitate legală prin care acesta să îşi valorifice drepturile ce îi revin în baza contribuţiei sale proprii la patrimoniul S.C. B. S.R.L.".

Aşadar, în conţinutul înscrisului respectiv se face vorbire despre o eventuală contribuţie a reclamantului la activul societăţii pârâte şi, nicidecum, despre vreo obligaţie a societăţii pârâte care să aibă ca obiect restituirea vreunei sume nominale ce ar fi fost primită de la reclamant, cu titlu de împrumut.

Pentru a fi în prezenţa unui împrumut, aşa cum s-a arătat în considerentele deciziei recurate, este necesar ca cel căruia i s-a înmânat suma de bani să se fi obligat la restituirea, după o anumită perioadă de timp, a sumei nominale primite, iar nu la altă prestaţie.

Aceasta, deoarece în cadrul contractului de împrumut, prestaţia principală la care se angajează debitorul şi, deci, obiectul obligaţiei principale, trebuie să constea în restituirea sumei nominale care ar fi primită de către debitor, iar nu într-o cu totul altă prestaţie decât cea de restituire a sumei nominale ce ar fi primite.

În ceea ce priveşte suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, atâta timp cât din probele administrate nu reiese că, în raporturile cu reclamantul, asociatul şi administratorul societăţii pârâte şi-ar fi asumat, în numele societăţii, vreo obligaţie de restituire a vreunui împrumut, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reţine că între reclamant şi societatea pârâtă ar fi intervenit împrumutul invocat de către reclamant.

Cu alte cuvinte, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa împrumutului invocat, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., îi revenea sarcina probei, instanţa de apel nu a reţinut că în sarcina societăţii pârâte ar exista obligaţia de restituire cu titlu de împrumut a sumei solicitate de reclamant prin acţiune, întrucât nu reiese că între reclamant şi societatea pârâtă s-ar fi întocmit, cu privire la sumele cerute de reclamant, vreun contract de împrumut.

Prin cererea de recurs, autorul căii de atac a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 2.158 alin. (1) din C. civ. raportat la situaţia de fapt ce a reieşit din probatoriul administrat, însă această critică nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2.158 alin. (1) din C. civ., în sensul că nu a fost probată existenţa unui contract de împrumut de consumaţie.

Atâta timp cât este vorba despre un profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ., acesta trebuie să respecte dispoziţiile legii speciale privind evidenţa contabilă.

Orice împrumut acordat unui profesionist (în speţă, intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L.) trebuie să se reflecte într-un înscris (foaie de vărsământ, ordin de plată, transfer bancar, etc.), înscris fără de care nu este posibilă evidenţierea sumei primite şi folosite.

Din conţinutul convenţiei încheiate în anul 2016, rezultă că recurentul-reclamant a acordat anumite sume de bani soţiei sale, sume care au fost direcţionate de către aceasta spre investiţiile făcute de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Aşadar, în cuprinsul acestui înscris se face vorbire despre o eventuală contribuţie a reclamantului la activul societăţii pârâte şi, nicidecum, despre vreo obligaţie a societăţii pârâte care să aibă ca obiect restituirea unei sume nominale ce ar fi fost primită de la reclamant, cu titlu de împrumut, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Piteşti.

Prin convenţia respectivă soţia reclamantului, în calitate de asociat unic şi administrator al persoanei juridice S.C. B. S.R.L., recunoaşte faptul că soţul său a contribuit la investiţiile efectuate de către societate şi este de acord să îl despăgubească pe acesta în viitor, raportat la valoarea părţilor sociale ce reflectă patrimoniul societăţii.

Cu alte cuvinte, prin convenţia amintită, o persoană fizică care nu este parte în dosarul de faţă, a fost de acord să partajeze patrimoniul unei societăţi, patrimoniu rezultat din deţinerea părţilor sociale doar de către soţie, recunoscându-i recurentului-reclamant din prezenta cauză (având în vedere calitatea acestuia de soţ la acel moment) că părţile sociale ale societăţii sunt bunuri comune, ca urmare a unui aport de bani ce reprezenta un bun comun şi stabilind astfel contribuţia fiecăruia la acele bunuri comune, însă partajarea bunurilor comune ale celor doi soţi formează obiectul unui alt dosar.

Persoana fizică D., în calitate de asociat unic şi de administrator al S.C. B. S.R.L., pentru a garanta recurentului-reclamant că va fi despăgubit într-un fel pentru investiţiile făcute prin intermediul soţiei la societatea pârâtă S.C. B. S.R.L., a fost de acord în anul 2016 să identifice împreună cu soţul său, în viitor, o modalitate prin care să fie transferate drepturile acestuia din urmă, drepturi rezultate din investiţiile efectuate.

Atâta timp cât nu s-a dovedit existenţa unui contract de împrumut încheiat de recurentul-reclamant A. cu societatea intimată-pârâtă, instanţa supremă constată că în mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

O altă critică supusă analizei instanţei de recurs se referă la faptul că s-a respins, în mod greşit, temeiul juridic subsidiar al acţiunii reclamantului vizând restituirea sumelor de bani în baza îmbogăţirii fără justă cauză.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa de apel a considerat că existenţa unei înţelegeri - act juridic (oricare ar fi aceea) în baza căreia reclamantul a remis sumele de bani menţionate în acţiune exclude de plano îmbogăţirea fără justă cauză, aceasta din urmă fiind un fapt juridic (incompatibilă cu un contract).

Instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că s-a reţinut, în considerentele hotărârii recurate, faptul că între reclamant şi pârâta persoană juridică nu a intervenit niciun fel de act juridic, existând un asemenea act juridic doar între reclamant şi soţia sa. Or, în mod indubitabil, nu patrimoniul soţiei reclamantului a fost sporit prin intermediul sumelor de bani cu care acesta a contribuit la achiziţionarea bunurilor pârâtei, ci însăşi patrimoniul persoanei juridice. Prin urmare, dacă între reclamant şi pârâta B. S.R.L. nu au fost încheiate niciun fel de acte juridice cu privire la acele sume de bani, dobândirea bunurilor de către aceasta din urmă nu putea fi decât rezultatul unui fapt juridic, în speţă îmbogăţirea fără justă cauză.

Această critică nu poate fi primită, întrucât este nefondată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a respins, în mod corect, solicitarea reclamantului de restituire a aceleiaşi sume de bani, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, reţinând că pentru a fi în prezenţa acestei instituţii juridice este necesar, în primul rând, ca îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă, să aibă loc "fără justă cauză", adică fără să existe o cauză legitimă în acest sens.

Instanţa de prim control judiciar a arătat, cu justeţe, că îmbogăţirea fără justă cauză poate apărea atunci când o persoană dobândeşte un anumit avantaj (folos) patrimonial în detrimentul altuia, fără însă ca în acest sens să fi existat un temei, legal sau convenţional care să justifice obţinerea acestui avantaj.

Prin decizia recurată s-a reţinut că reclamantul a arătat, în mod constant, în cadrul răspunsurilor date la interogatoriu, că sumele de bani s-au acordat în baza unei înţelegeri, iar potrivit acestei înţelegeri avute cu asociatul unic şi administratorul societăţii pârâte (fosta soţie), ceea ce i s-ar datora reclamantului, în raport cu contribuţia acestuia, ar fi acordarea de părţi sociale sau a unei părţi din contravaloarea activului societăţii.

Aşadar, în ceea ce priveşte sumele de bani a căror restituire se solicită, însuşi reclamantul a precizat că acordarea acestora are la bază o înţelegere, oricare ar fi aceasta, intervenită între acesta şi fosta sa soţie, care este asociatul unic şi administratorul societăţii pârâte.

Curtea de Apel Piteşti a observat, în mod judicios, că datorită înţelegerii despre care vorbeşte reclamantul în răspunsul său la interogatoriu (şi în contextul căreia a arătat că s-a întocmit înscrisul autentificat sub nr. x/07.11.2016), acesta, pentru a obţine ceea ce susţine că i-ar fi datorat, are la îndemână o altă acţiune ce poate fi întemeiată tocmai pe înţelegerea menţionată, oricare ar fi aceasta.

În mod corect a respins instanţa de apel pretenţiile formulate de reclamant pe temeiul alternativ al îmbogăţirii fără justă cauză, câtă vreme acesta a susţinut faptul că a investit în societatea pârâtă, prefigurând că va primi jumătate din părţile sociale, ceea ce înseamnă că a existat un acord între recurentul-reclamant şi fosta soţie a acestuia, care exclude o îmbogăţire fără just temei.

Chiar dacă patrimoniul intimatei-pârâte B. S.R.L. s-a mărit, ca urmare a înţelegerii dintre recurent şi fosta sa soţie, această mărire s-a făcut în baza raporturilor juridice dintre asociat şi persoana juridică, existând deci o cauză a îmbogăţirii.

Patrimoniul intimatei-pârâte s-a mărit ca urmare a investiţiilor realizate de asociat, indiferent de unde a obţinut asociatul sumele de bani necesare investiţiilor.

În schimb, patrimoniul recurentului-reclamant A. s-a micşorat datorită unei înţelegeri cu fosta soţie, iar nu în baza unei înţelegeri făcute cu societatea intimată.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nici nu a dovedit că patrimoniul său a fost diminuat cu o anumită valoare certă şi că respectiva valoare s-ar regăsi în patrimoniul intimatei-pârâte.

Înalta Curte mai reţine că este întemeiată apărarea intimatei-pârâte B. S.R.L., potrivit căreia în calea de atac a recursului nu se poate schimba cauza raportului juridic dedus judecăţii, cu referire la faptul că recurentul-reclamant A. a arătat, în cuprinsul cererii de recurs, că instanţa de apel ar fi trebuit să constate în această situaţie existenţa unui contract complex, compus din contractul de împrumut de consumaţie propriu-zis încheiat cu societatea (până la concurenţa sumelor remise de reclamant în favoarea pârâtei) şi dintr-un alt contract (nenumit) pentru eventuala diferenţă pozitivă până la concurenţa a jumătate din valoarea activului societăţii.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 410/A-C din 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.