Appeal in civil liability for traffic accident damages dismissed: prosecutor's dismissal order lacks res judicata effect on civil fault.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. şi D. S.A., solicitând să se dispună:

a) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale;

b) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale;

c) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. (2009) şi pe dispoziţiile art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 136/1995.

La termenul din 15 septembrie 2017 s-a suspendat judecata cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi cu intervenienta C., în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanţii A. şi B..

Împotriva acestei încheieri, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 393 R din 25 octombrie 2018, pronunţatĂ de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis recursul formulat de recurenţii A. şi B., s-a casat încheierea atacată şi s-a trimis cauza primei instanţe, în vederea continuării judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3137 din 30 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenienta C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi, după administrarea probatoriului solicitat, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2020, la data de 18 februarie 2020.

Prin decizia civilă nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3137 din 30 octombrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. şi cu intimata-intervenientă C., ca nefondat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis sesizarea din oficiu şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 29 octombrie 2020, în dosarul nr. x/2020, în sensul că numărul corect al deciziei este 1509, şi nu 1508, astfel cum din eroare s-a consemnat.

La data de 4 martie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare.

Un prim motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora "(1) hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia", critica fiind circumscrisă de recurenţi cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, autorii căii de atac susţin că instanţa de apel era obligată să observe că procurorul militar a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Instanţele anterioare aveau obligaţia să interpreteze corect art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., în sensul de a constata că fapta există, chiar dacă aceasta nu constituie infracţiune, conform C. pen.

Recurenţii apreciază că este vorba despre o faptă care este în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru făptuitor (în speţă intervenienta C.), în temeiul art. 1349 alin. (1) din C. civ.

S-a arătat că prin ordonanţa procurorului militar s-a soluţionat cauza în ceea ce priveşte vinovăţia numitei C., aceasta fiind copărtaşă la producerea accidentului rutier, întrucât a încălcat prevederile art. 120 alin. (1) lit. k) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 modificată şi republicată.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut faptul că este greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia ordonanţa procurorului militar este un act de procedură penală ce nu are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă şi persoana vinovată de aceasta, având în vedere soluţia de clasare, pentru alte motive decât cele legate de culpa persoanelor implicate în accident.

Cu referire la autoritatea de lucru judecat, au arătat că instanţa de apel era obligată să observe că soluţia de clasare [în temeiul art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen..] nu este inclusă în art. 28 teza finală, între soluţiile de achitare sau de încetare a procesului penal, care să dea dezlegare instanţei civile să administreze probe şi cu privire la vinovăţia autorului faptei.

Aşadar, instanţa de apel trebuia să constate că tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică auto, cu încălcarea flagrantă a autorităţii de lucru judecat.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au menţionat faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ.

A învederat că instanţa de prim control judiciar a validat soluţia tribunalului, fără să ţină cont de împrejurarea că prin ordonanţa procurorului s-au stabilit, cu precizie, următoarele:

- persoana care a încălcat legea, intervenienta C., aceasta circulând pe drumul public, cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. k) din Codul rutier;

- persoana care a încălcat norma din Codul rutier a provocat un accident de circulaţie, în urma căruia reclamanţii A. şi B. au suferit vătămări corporale;

Deşi avea probe care stabileau fapta, făptuitorul şi vinovăţia acestuia, instanţa fondului şi-a permis să administreze alte probe, în baza cărora făptuitorul a fost exonerat de răspunderea civilă delictuală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au transmis, la data de 16 februarie 2021, precizări, prin care au arătat că recursul vizează decizia civilă nr. 1509/29.10.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, conform încheierii din Camera de Consiliu de la 14 ianuarie 2021.

La data de 15 aprilie 2021 (e-mail) intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, apreciind că motivele invocate de către recurenţi nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată în cauză de intimata-pârâtă D. S.A. a fost comunicată, la data de 20 aprilie 2021, recurenţilor-reclamanţi A. şi B., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

La data de 28 aprilie 2021 intimata-intervenientă C. a transmis, prin e-mail, întâmpinare, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 490 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. pentru depunerea acestui act de procedură, întrucât cererea de recurs a fost comunicată părţii la data de 15 martie 2021 . Intimata-intervenientă C. a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, conform dispoziţiilor legale incidente. De asemenea, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, în solidar.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă D. S.A. a înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-au respins excepţia netimbrării cererii de recurs invocată de intimata-intervenientă C. şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 3 februarie 2022, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat, în cuprinsul memoriului de recurs, critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Aceasta, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sancţionează doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pronunţa, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 din acelaşi cod.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) din acelaşi cod prevede că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În cauză, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. şi că este greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia ordonanţa procurorului militar este un act de procedură penală ce nu are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă şi persoana vinovată de aceasta, având în vedere soluţia de clasare, pentru alte motive decât cele legate de culpa persoanelor implicate în accident.

Criticile anterior sintetizate se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât ordonanţa prin care procurorul militar a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, nu este o hotărâre pronunţată de instanţa de judecată, astfel cum este definită în art. 255 din C. proc. civ. de la 1865.

Hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional căruia nu i se poate asimila ordonanţa emisă de parchet în cadrul urmăririi penale din procesul penal.

Prin ordonanţa emisă de parchet se dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale în timpul urmăririi penale, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru atingerea scopului activităţii judiciare, spre deosebire de hotărârea judecătorească care reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de judecată prin care se dezînvesteşte de soluţionarea dosarului civil sau penal şi este învestit cu autoritate de lucru judecat.

Se cuvine a fi menţionată şi decizia nr. 419 din 23 iunie 2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 998 din 28 octombrie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului, iar incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. înseamnă că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, cu alte cuvinte, fapta nu constituie infracţiune, aspect care nu împiedică antrenarea altor forme ale răspunderii de natură extrapenală [patrimonială, disciplinară etc.].

Prin urmare, este lipsită de fundament susţinerea recurenţilor-reclamanţi, conform căreia instanţa de apel trebuia să constate că tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică auto, cu încălcarea flagrantă a autorităţii de lucru judecat.

Deşi formal se invocă o încălcare a unor norme de procedură, în realitate, argumentele recurenţilor-reclamanţi tind la valorificarea unor norme de drept substanţial care ar justifica reţinerea existenţei unei fapte culpabile săvârşite de intervenienta C..

Instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., invocate de reclamanţi, nu sunt incidente în cauză şi nu conferă autoritate de lucru judecat deciziei penale în litigiul de faţă.

Textul legal anterior evocat are în vedere doar o hotărâre penală definitivă care ar statua asupra vinovăţiei unei persoane pentru o faptă penală, premisă care nu se regăseşte în cauză.

Teza a II-a din cuprinsul aceluiaşi alineat prevede, în mod expres, că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, cu atât mai mult neputându-se vorbi de autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare din dosarul penal.

Pe baza probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că reclamanţii nu au probat fapta culpabilă a intervenientei C., de natură a antrena răspunderea civilă a asigurătorului acesteia pentru acoperirea prejudiciului cauzat victimelor accidentului rutier, iar cele reţinute cu privire la situaţia de fapt nu pot fi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.

În cadrul dosarului de urmărire penală nu s-a reţinut culpa exclusivă a intimatei-interveniente în producerea accidentului, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, iar instanţa civilă nu este ţinută de soluţia dispusă de procuror.

Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi pun în discuţie limitele judecăţii în faţa instanţei civile, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, cu precădere a culpei părţilor în săvârşirea faptei cauzatoare de prejudiciu, susţinându-se, în mod eronat, că în ordonanţa emisă de parchet s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că vătămarea reclamanţilor a fost consecinţa culpei exclusive a intimatei-interveniente.

Actele întocmite de organele de cercetare penală se bucură de o prezumţie relativă şi fac dovada aspectelor de fapt reţinute până la dovada contrară, dovadă care în speţă a fost oferită de o probă ştiinţifică, respectiv expertiza tehnică auto, din care a rezultat că intimata-intervenientă nu a avut nicio culpă în producerea accidentului rutier.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat faptul că instanţele anterioare au încălcat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Astfel, au arătat că instanţa de prim control judiciar a validat soluţia tribunalului, fără să ţină cont de împrejurarea că prin ordonanţa emisă de procuror s-a stabilit, cu precizie, că intervenienta C. a încălcat legea, întrucât a circulat pe drumul public, cu încălcarea dispoziţiilor art. 120 alin. (1) lit. k) din Codul rutier, dar şi faptul că această persoană, încălcând norma din Codul rutier, a provocat un accident de circulaţie, în urma căruia reclamanţii A. şi B. au suferit vătămări corporale.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

În speţă, critica recurenţilor-reclamanţi A. şi B. vizând încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material nu poate fi reţinută, atâta timp cât instanţa de apel a analizat ansamblul probelor administrate în cauză, în special concluziile expertizei prin care au fost clarificate circumstanţele producerii accidentului rutier.

Din cuprinsul acestei probe a rezultat că intimata-intervenientă C. nu este vinovată de săvârşirea faptei prevăzute de art. 120 lit. k) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 (text de lege care prevede că este interzisă depăşirea autovehiculelor pe sectorul de drum unde s-a format o coloană de vehicule în aşteptare, dacă prin aceasta se intră pe sensul opus de circulaţie).

A reţinut astfel expertul că intimata-intervenientă nu a pătruns pe sensul opus de circulaţie, intrând astfel în coliziune cu autoturismul condus de apelantul-reclamant A., din cauza propriei atitudini sau unei erori de manevrare a autoturismului său, ci pentru că a fost proiectată pe sensul opus de autoturismul condus de numitul E..

S-a reţinut, din cuprinsul raportului de expertiză, că autoturismul condus de intimata C., în timp ce rula pe B-dul x de Hunedoara pe sensul de mers dinspre str. x către Calea x, a fost lovit din lateral de autoturismul condus de numitul E.. Acesta s-a deplasat pe str. x, pe sensul de mers dinspre str. x spre B-dul x de Hunedoara, iar în momentele premergătoare impactului cu autoturismul condus de C., a efectuat un viraj la stânga fără a se asigura, nerespectând semnificaţia indicatorului "obligatoriu dreapta". De asemenea, expertul a stabilit că numita C. nu a dispus de posibilităţi tehnice de evitare a coliziunii cu autoturismul condus de E..

În acest context, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că prima instanţă a acordat relevanţa probatorie cuvenită raportului de expertiză, reţinând că intervenienta C. nu a avut nicio culpă în producerea coliziunii cu autoturismul condus de E..

S-a remarcat faptul că prin cererea de apel reclamanţii nu au făcut nicio referire la raportul de expertiză tehnică auto administrat de prima instanţă, limitându-se la invocarea Ordonanţei din data de 21 martie 2016, dată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului Militar, care nu are autoritate de lucru judecat cu privire la culpa intimatei-interveniente din cauză, cu atât mai puţin cu cât în cadrul dosarului penal nu a fost administrată nicio expertiză care să lămurească circumstanţele concrete ale producerii accidentului.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a observat faptul că apelanţii-reclamanţi nu au prezentat nicio critică concretă cu privire la aplicarea de către tribunal a dispoziţiilor art. 1376 alin. (2) din C. civ., din care rezultă că sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.

În raport de probatoriul de specialitate administrat de prima instanţă, în condiţii de contradictorialitate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, că este temeinică concluzia primei instanţe în sensul că fapta numitului E. întruneşte, faţă de conducătoarea C., condiţiile forţei majore.

În final, instanţa de apel a mai reţinut că apelanţii-reclamanţi au formulat o cerere de chemare în judecată pentru repararea prejudiciilor suferite, ca urmare a accidentului rutier în care a fost invocată culpa numitului E., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa supremă constată că întreaga construcţie juridică a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. rezidă în faptul că intimata-intervenienta C. este vinovată de producerea accidentului de circulaţie, în urma căruia reclamanţii au suferit vătămări corporale, fiind astfel îndreptăţiţi să solicite acordarea daunelor materiale şi morale pretinse prin acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă.

Or, în situaţia în care nu se poate reţine încălcarea unor prevederi legale de către conducătorul auto, se dovedeşte a fi corectă concluzia instanţei de prim control judiciar, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului, dat fiind faptul că aceasta se grefează întotdeauna pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu justifică adoptarea unei decizii de casare a hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., de obligare a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert achitat în faza procesuală a fondului, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

Conform art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Deşi intimata-pârâtă D. S.A. este partea care a câştigat procesul, aceasta nu poate să solicite decât acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a recursului.

Întrucât la momentul la care a formulat concluzii pe fondul recursului, reprezentantul intimatei-pârâte D. S.A. a cerut acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert achitat în faza procesuală a fondului, Înalta Curte urmează să respingă cererea privind obligarea recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la plata acestora.

Rezultă, aşadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, iar o eventuală omisiune a solicitării acestor cheltuieli în etapa anterioară a judecăţii nu mai poate fi valorificată decât printr-o cerere separată, formulată pe calea dreptului comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind obligarea recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.