Contractual delay damages and extinction limitation for continuous non-delivery of residential property

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, au solicitat obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună (respectiv 6.188,91 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între data de 22 martie 2016 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 martie 2019, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 222.800,76 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.712,84 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între 22 martie 2016 şi 22 martie 2019, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 205.662,24 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a C. din care face parte şi locuinţa tip C32S, situată pe lotul nr. x în Municipiul Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în C.F. individuală nr. x conform încheierii nr. 14626/24.09.2004; daune materiale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 47,607 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019) pentru perioada cuprinsă între 22 martie 2016 şi 22 martie 2019, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 17.138,52 RON la cursul de 1 euro = 4,7607 RON din 20 martie 2019), dar şi la plata daunelor morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei mai sus individualizate, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26 noiembrie 2019 pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 12 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că este un litigiu cu profesionişti, dată fiind calitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 7 mai 2019.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 2205 din 23 iulie 2019, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reţinând că nu este suficientă calitatea de profesionist a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe pentru a se stabili că este vorba de un litigiu cu profesionişti, întrucât contractul nu a fost încheiat între un profesionist şi un consumator, iar pârâta este o agenţie naţională.

Constatându-se ivit un conflictul negativ de competenţă între două 2 secţii ale aceleiaşi instanţe, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind înregistrat sub nr. x/2019, la data de 27 august 2019.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 86 din 20 septembrie 2019, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în favoarea Tribunalului Bucureşti - secţiei a VI-a civilă.

Această din urmă instanţă, prin încheierea din 3 iunie 2020, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1900/2021 din 2 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pârâta fiind obligată la plata către reclamanţi a sumei de 31.932 euro în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 22 martie 2016-22 martie 2019, la care se adaugă suma de 887 euro/lună în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 23 martie 2019 şi până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei; pârâta a mai fost obligată la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 7.105 RON, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5.605 RON şi onorariul de expert în sumă de 1.500 RON.

3. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 504 din 28 martie 2022, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 3 iunie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1900 din 2 iulie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B.; a fost schimbată în parte încheierea din 3 iunie 2020 şi în tot sentinţa civilă nr. 1900 din 2 iulie 2021, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei extinctive şi s-a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă; intimaţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata sumei de 3.315,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o consideră nelegală, astfel încât se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au dezvoltat următoarele critici:

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, hotărârea este nelegală sub aspectul aprecierii începutului termenului de prescripţie, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Raţionamentul juridic prezentat de completul de judecată privind natura pretenţiilor, care ar atrage o prescripţie deosebită pentru fiecare prestaţie şi împlinirea termenului de prescripţie în trei ani de la data termenului de predare (conform Actului adiţional nr. x/2011 încheiat în data de 11 februarie 2011), este contradictoriu.

Din considerentele deciziei civile atacate rezultă patru teze care au stat la baza admiterii apelului, şi anume:

a) caracterul pretenţiei de prestaţii succesive, care ar obliga completul de apel la analiza excepţiei prescripţiei în maniera expusă;

b) termene de prescripţie deosebite pentru fiecare prestaţie succesivă;

c) începutul termenului de prescripţie ar fi data termenului de predare al imobilului; fiind împlinită prescripţia acestui drept, rezultă că prescripţia dreptului accesoriu al daunelor este împlinită;

d) absenţa dovezii unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie.

În combaterea acestor teze, recurenţii au arătat că opţiunea instanţei de apel (a acestui complet de judecată) este, în esenţă, aceea că toţi beneficiarii au pierdut dreptul la predarea locuinţelor întrucât a intervenit prescripţia extinctivă.

Aceste teze sunt contradictorii şi nelegale, în primul rând, pentru că atâta timp cât suntem în prezenţa unor termene de prescripţie distincte pentru fiecare prestaţie succesivă, înseamnă că, a fortiori, nu se poate ca toate aceste termene să înceapă de la data termenului de predare a locuinţei, astfel că nu se înţelege de ce ar fi prescrise pretenţiile cu care a fost învestită instanţa prin cererea de chemare în judecată; în al doilea rând, pentru motivul că nici nu este nevoie de vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a acestor termene de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii.

Completul de apel nu a indicat care este dreptul în raport de care reclamanţi ar fi trebuit să probeze cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripţie, fiind nevoiţi să se gândească că este vorba de dreptul la predarea locuinţei, însă instanţa nu a fost învestită cu vreo cerere legată de realizarea acestui drept principal, ce izvorăşte din neexecutarea obligaţiilor contractuale de către intimată-pârâta.

În acest context, recurenţii-reclamanţii au relevat faptul că instanţa de judecată nu a fost învestită cu realizarea dreptului principal la daune pentru întârziere în neasigurarea predării locuinţei la termen, drept care fiinţează alături de alte drepturi principale, precum dreptul la asigurarea predării, dreptul la daune pentru vicii, dreptul la rezoluţiune.

De aceea, au solicitat Înaltei Curţi să constate că nu au fost aplicate dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fiind încălcate normele pentru determinarea regulilor prescripţiei în raport de natura dreptului de valorificat, întrucât obligaţia contractuală imputată Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe constând în neasigurarea predării locuinţei la termen (după realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor), deşi este unică, este o inacţiune continuă, în progres, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit atâta timp cât contractul de mandat şi celelalte contracte sunt în vigoare, se execută aşa cum se execută, necorespunzător, în condiţiile în care niciuna dintre cele două părţi nu au pus în discuţie încetarea acestora sau să invoce vreo cauză de invalidare.

Suportul contractual al acestei continuităţi a inacţiunii este reprezentat de art. 15 din contractul de mandat nr. x/13.08.2007, conform căruia mandatul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe îşi încetează valabilitatea după recepţia finală a construcţiei, care este o operaţiune ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor, conform art. 3, 9 şi 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, în condiţiile în care niciuna dintre cele două operaţiuni nu este făcută până acum.

Aşadar, suntem în prezenţa unui contract de mandat în derulare, fără ca acesta să fi încetat într-o manieră legală (de fapt nu a încetat în niciun fel), iar natura obligaţiei este una de rezultat, obligaţie care subzistă până la recepţia finală, pârâta-intimată stăruind într-o inacţiune continuă, păgubitoare şi care nu poate fi explicată.

Atât contractul de mandat nr. x/07.11.2006, care reprezintă legătura contractuală directă între părţi, cât şi toate celelalte contracte (contractul de antrepriză generală nr. x/04.05.2004, cu actele sale adiţionale şi de cesiune, contractul de construire nr. x/14.11.2018, convenţia MM nr. 1909/2004, convenţia dintre Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi S.C. D. S.A., înregistrată sub nr. x/22.12.2003, la intimată, şi sub nr. x/17.12.2003, la cealaltă parte, convenţia dintre Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi S.C. E. S.A. F., înregistrată la intimată sub nr. x/09.01.2004), sunt unele în derulare, niciuna dintre părţile contractante nepunând în discuţie încetarea lor din diverse cauze ori invalidarea acestora din motive care să afecteze însăşi existenţa lor juridică.

Dimpotrivă, chiar intimata-pârâtă îşi susţine obligaţiile, controversa juridică purtând asupra naturii juridice a acestor obligaţii (Agenţia Naţională pentru Locuinţe susţine că sunt de diligenţă, în timp ce reclamanţii consideră că sunt obligaţii de rezultat, teză confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizii pronunţate în cazuri similare) şi asupra răspunderii juridice (Agenţia Naţională pentru Locuinţe pretinde că în culpă sunt constructorii pe componenta construcţiei în sine sau chiar primăriile că nu ar fi emis autorizaţie de construire, iar pe componenta de urbanizare, că în culpă ar fi semnatarele convenţiei MM nr. 1909/2004, fără să indice şi faţă de cine sunt în culpă aceste entităţi).

Relevanţa juridică a actelor de executare a obligaţiilor contractuale din poziţia sa de investitor (dezvoltator), agenţie a statului cu atribuţii de coordonare a Programelor Naţionale de Construire de Locuinţe (din care face parte şi Programul de Locuinţe Cartierul de locuinţe Henri Coandă) şi mandatar oneros (3% din valoarea contractelor) pe care intimata-pârâtă le execută şi în prezent, este aceea de asigurare şi de consolidare a caracterului continuu al faptei ilicite constând în inacţiunea de a nu realiza asigurarea predării (prin recepţia la terminarea lucrărilor) şi prin asigurarea finalizării urbanizării cartierului.

Prin existenţa unor contracte în derulare suntem în prezenţa unor asumări şi confirmări continue a obligaţiilor şi a unei inacţiuni continue din partea intimatei-pârâtei, care nu s-a epuizat la momentul împlinirii termenului de predare - 9 ianuarie 2011, aşa încât să fie vorba de o situaţie post factum, închisă şi definitiv conturată cu toate efectele sale juridice şi cu implicaţiile în privinţa prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune pentru daune, cum greşit a procedat Curtea de Apel Bucureşti (acest complet doar, care stăruie în astfel de soluţii, deşi sunt infirmate constant de instanţa supremă).

Inacţiunea continuă ce constituie fapta ilicită a intimatei-pârâte şi care rezultă din existenţa contractelor în derulare nu se confundă cu termenul de predare al imobilului, care s-a împlinit la data de 9 ianuarie 2011 (24 de luni de la data emiterii Ordinului de începere al lucrărilor nr. 395/09.01.2009, conform art. 10 din contractul de construire cu nr. x/14.11.2008), obligaţia de asigurare a predării imobilului de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe subzistând şi în prezent, tocmai pentru motivul că în conformitate cu art. 15 din contractul de mandat x/13.08.2007 obligaţiile pârâtei subzistă până la recepţia finală.

Dreptul la predarea locuinţei nu este prescris, operând o întrerupere a prescripţiei prin faptele continue ale intimatei-pârâtei - de executare a obligaţiilor asumate, după cum rezultă din toate înscrisurile şi din poziţia sa procesuală. Este vorba de o inacţiune continuă, iar prejudiciul este continuu, fiind de esenţa prejudiciului produs prin întârziere şi a daunelor moratorii să se nască şi să fie datorate în funcţie de elementul timp. Dreptul la daune este un drept principal, iar nu unul accesoriu dreptului la predare.

Prin urmare, prescripţia se naşte pe măsura producerii prejudiciului, iar acesta fiind continuu, determinat de fapta ilicită constând în inacţiune continuă, rezulta că termenul de prescripţie nu s-a împlinit în 3 ani de la împlinirea termenului de predare.

III. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, următoarele:

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, dreptul la acţiune s-a născut la data la care locuinţa trebuia predată. Recurenţii puteau să cunoască orice daună cauzată în legătură cu nepredarea corespunzătoare a imobilului la momentul la care locuinţa contractată trebuia să le fie predată, respectiv la data de 9 ianuarie 2011.

Nu se poate reţine, aşa cum afirmă recurenţii-reclamanţi, că este vorba de prestaţii succesive, obligaţiile pretins neexecutate, conform susţinerilor acestora, fiind acelea de asigurare a executării şi finalizării lucrărilor de edificare a construcţiei, termenul maxim în care respectivele obligaţii se cereau a fi îndeplinite fiind unic, şi anume data la care trebuia predată locuinţa.

O obligaţie este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestaţia trebuie realizată continuu, pe toată durata contractului sau, cel puţin, săptămânal/lunar/anual, şi nu atunci când realizarea obligaţiei unice presupune curgerea unei perioade de timp. Realizarea unor lucrări reprezintă o obligaţie uno ictu, independent de durata necesară realizării acestora.

Astfel, obligaţia de a realiza o construcţie la un anumit termen potrivit contractului de construire încheiat exclusiv între beneficiar şi constructor este o obligaţie prescriptibilă, dreptul beneficiarilor de a solicita predarea sau orice alte despăgubiri pentru nerealizarea locuinţei la termenul contractat neputând fi valorificat oricând, ci în cadrul termenului de prescripţie.

În cazul de faţă, recurenţii-reclamanţi cunoşteau faptul că prin neefectuarea lucrărilor (de construcţii şi de utilităţi) până la termenul de predare convenit li s-a creat un prejudiciu în patrimoniu, la data de 9 ianuarie 2011, această dată reprezentând începutul termenului de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât şi data cunoaşterii prejudiciului.

Cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, această lipsă de folosinţă a devenit certă ca existenţă din momentul în care imobilul trebuia predat conform termenilor contractuali agreaţi.

Astfel, la data de 9 ianuarie 2011, moment unic, iar nu succesiv, s-a născut dreptul material la acţiune al reclamanţilor privind daunele-interese pentru neasigurarea edificării locuinţei la termen. Prin urmare, de la această dată, reclamanţii au putut constata în mod nemijlocit că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei şi, de asemenea, au putut observa consecinţele nepatrimoniale pe care faptul nepredării imobilului le-au produs asupra lor.

De asemenea, aceştia au cunoscut de la acea dată şi pe cei care, în viziunea lor, sunt răspunzători de producerea pagubei, întrucât tot contextul legislativ, contractual şi faptic expus în cererea de chemare în judecată le era cunoscut nu doar de la data stabilită pentru predarea imobilului, ci chiar de la data încheierii contractului de mandat cu intimata-pârâtă.

Intimaţii nu au indicat vreun impediment concret de natură obiectivă care nu le-a permis să acţioneze în cadrul termenului de 3 ani care a început să curgă de la data prevăzută în contract pentru predare. Împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc zi de zi nu prezintă relevanţă din perspectiva momentului de început al cursului prescripţiei. În această situaţie nu este vorba despre prestaţii succesive, astfel încât dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii să se stingă printr-o prescripţie deosebită.

Pretenţia recurenţilor-reclamanţi este reprezentată de daunele moratorii pe lună de întârziere pentru neexecutarea de către agenţia pârâtă a obligaţiei de realizare şi de predare a construcţiei. Or, daunele moratorii sau daune pentru întârziere sunt daune-interese la care creditorul are dreptul ca urmare a întârzierii debitorului de a executa obligaţia la termen.

Aşadar, astfel cum au statuat şi judecătorii apelului, scopul urmărit de reclamanţi prin acţiune este acela de a obţine, în mod indirect, prin presiunea daunelor moratorii, executarea de către pârâtă a obligaţiei de predare a locuinţei, cu privire la care aceştia susţin că a fost asumată prin contract.

Dacă s-ar admite contrariul, s-ar ajunge la situaţia în care, deşi obligaţia de predare nu mai poate fi executată în natură prin intermediul forţei coercitive a statului, deoarece creditorul acesteia nu şi-a exercitat dreptul de a cere aceasta înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, totuşi creditorul să poată obţine executarea prin echivalent a acestei obligaţii prin activarea daunelor moratorii, care pot fi cuprinse chiar în cadrul unei clauze penale instituite prin convenţia părţilor sau, cum este cazul de faţă, prin solicitarea de daune moratorii într-un cuantum apreciat de recurenţi ca fiind echivalentul prejudiciului suferit de ei prin neexecutarea obligaţiei de a face la termenul prevăzut de părţi.

A accepta o asemenea soluţie ar însemna să se anihileze complet efectele prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligaţia de a face pentru realizarea căreia creditorul solicită obligarea debitorului la daune moratorii şi transformarea acestei obligaţii de a face într-una imprescriptibilă, ceea ce, în mod evident, nu se poate accepta.

În plus, se poate reţine chiar o faptă culpabilă a recurenţilor înşişi care, prin pasivitatea manifestată în efectuarea unor demersuri eficiente şi în termenul de prescripţie pentru a obţine condamnarea pârâtei la executarea obligaţiei de predare a locuinţei, creează şi măresc prejudiciul suferit.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat răspuns la întâmpinare.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 5 septembrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 3 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii susţin, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prima instanţă de control judiciar a nesocotit normele care determină regulile prescripţiei extinctive în raport de natura dreptului de valorificat, obligaţia contractuală încălcată care i se impută pârâtei-intimate constând în neasigurarea predării locuinţei la termen. Aceasta, deşi este unică, reprezintă o inacţiune continuă, iar prin acest progres se generează prejudiciul cerut a fi acoperit prin întârzierea executării obligaţiei contractuale, prevăzute în contractul de mandat nr. x/13.08.2007.

Critica este fondată, aşadar, raportat la dispoziţiile art. 14 din contractul de mandat, care prevăd dreptul la despăgubire al reclamanţilor pentru întârzierea în executarea obligaţiei pârâtei, acest drept fiind distinct de dreptul principal de a obţine executarea în natură a obligaţiei, respectiv predarea locuinţei.

Prin urmare, dreptului la despăgubire, nefiind un drept accesoriu dreptului principal, nu i se aplică regulile prescripţiei extinctive prevăzute pentru îndeplinirea obligaţiei de executare în natură a obligaţiei.

Astfel, dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a locuinţei, determinată de nerespectarea termenului de livrare, are o individualitate proprie şi nu se suprapune peste regimul juridic al dreptului principal de predare a locuinţei, fapt ce impune analizarea sa distinctă din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 din vechiul C. civ., partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

În acest context, rezultă că simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei nu are ca efect încetarea contractului, niciuna dintre părţi neinvocând sancţionarea prin reziliere sau rezoluţiune a actului juridic şi necontestând continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţei.

Conform art. 1082 din acelaşi cod, debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei asumate.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au învederat faptul că până la predarea locuinţei au înregistrat un prejudiciu determinat de lipsa de folosinţă a acesteia, prin urmare actul juridic se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, acesta fiind în executare cu întârziere.

În consecinţă, sunt greşite considerentele deciziei atacate prin care se reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanţii aveau dreptul la primirea locuinţei motivat de faptul că atunci au cunoscut atât producerea prejudiciului, cât şi persoana responsabilă, în condiţiile în care fapta ilicită constând în nepredarea locuinţei la termen reprezintă o inacţiune continuă, cu consecinţe în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.

Prin urmare, se constată nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală a intimatei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi, constând în neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei, deoarece delictul civil contractual imputat pârâtei este unul continuu. Câtă vreme neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a locuinţei are caracter continuu şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi.

Astfel, sunt nelegale acele considerente ale instanţei de apel care fundamentează soluţia de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, prin raportare strict la prevederile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, fără a observa dinamica raportului contractual dintre părţi. Nu poate fi reţinută data expirării termenului contractual de predare a locuinţei drept reper al naşterii dreptului material la acţiune al reclamanţilor, deoarece raportarea la această dată ar fi fost corectă numai în măsura în care neîndeplinirea obligaţiei contractuale se consuma la acelaşi moment.

Or, aşa cum s-a arătat deja, neîndeplinirea acestei obligaţii are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de realizare a obiectului contractului şi în lipsa unei manifestări de voinţă din partea părţilor în sensul denunţării, sub orice formă a actului juridic.

Pe de altă parte, prejudiciul progresiv generat prin neexecutarea obligaţiei contractuale nu poate fi segmentat pe unităţi de timp. În cazul prejudiciului provocat prin neîndeplinirea obligaţiei contractuale, care are, de asemenea, un caracter continuu, aplicarea prescripţiei extinctive trebuie să corespundă nu numai alin. (3) al art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ci şi dispoziţiilor art. 1 şi 3 din acelaşi act normativ.

Pentru aceste motive, faţă de soluţionarea cauzei prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 492 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, urmând ca, în acord cu prevederile art. 501 din acelaşi cod, la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 504 din 28 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.