Territorial jurisdiction for employer-initiated labor conflict assigned to branch location

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2021, reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Timişoara a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la plata sumei de 59.040,80 RON reprezentând daune cauzate societăţii, cu cheltuieli de judecată, arătându-se că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale în sarcina pârâţilor conform art. 254 Codul muncii.

Tribunalul Timis a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, iar prin sentinţa civilă nr. 232/02.03.2022, a admis această excepţie şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că acţiunea a fost promovată de CNCF "CFR" S.A. prin Sucursala Timişoara, calitatea de reclamantă fiind deţinută de unitatea cu personalitate juridică CNCF "CFR" S.A., care, în considerarea capacităţii civile recunoscute de lege, este şi parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menţionată Sucursala Timişoara - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei CNCF "CFR" S.A. Bucureşti, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acţionează în calitate de mandatar al reclamantei.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2021.

La termenul de judecată, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, pe care a admis-o pentru considerentele ce urmează:

Între părţile litigante au fost stabilite raporturi juridice de muncă, pârâţii fiind angajaţi ai societăţii reclamante.

Reclamanta urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor pentru prejudiciul suferit în contextul exercitării defectuoase de către aceştia a atribuţiilor de serviciu.

Cauza are, prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, natura juridică a unui conflict de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 Codul muncii, conform cărora jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau colective de muncă.

Aşa fiind, rezultă că sunt aplicabile prevederile art. 269 Codul muncii potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, compania reclamantă are sediul indicat în localitatea Timişoara, fiind lipsit de relevanţă în planul jurisdicţiei teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunităţi, deci al unei entităţi fără personalitate juridică.

În acest sens, dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii nu operează nicio distincţie în funcţie de natura sediului de a fi principal ori secundar iar, pe de altă parte, sediul subunităţii din Timişoara a societăţii reclamante este, deopotrivă, un sediu al însăşi companiei-mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia, de altfel, se desfăşoară şi raporturile de muncă cu pârâţii.

În consecinţă, în baza art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 132 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, şi constatând conflictul negativ de competenţă, în baza art. 135 C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanţe s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă.

Litigiul are ca obiect cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timişoara în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, aşadar are natura unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauză, dispoziţiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speţă însă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Se reţine faptul că, în ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit în cauză, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de sediu al reclamantei.

Astfel Tribunalul Timiş a reţinut că sediul reclamantei se află în Municipiului Bucureşti şi nu prezintă relevanţă faptul că sucursala reclamantei la care este angajată persoana fizică se află în Timişoara, în timp de Tribunalul Bucureşti a reţinut că noţiunea de sediu la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii se referă şi la sediul secundar, în speţă sediul sucursalei ce are capacitate procesuală de folosinţă şi exerciţiu, iar acesta se află pe teritoriul judeţului Timiş.

Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii, angajaţi ai acestei sucursale.

Se mai reţine, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Astfel, prin dispoziţiile legale citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, aşa cum este cazul în speţă.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timişoara se află pe raza teritorială a judeţului Timiş, revine Tribunalului Timiş competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2022.