Guarantee fund appeal dismissed; obligation to pay guaranteed credit claim and procedural costs upheld

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.04.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 799.112,56 RON, reprezentând un procent de 67,4789% din finanţarea restantă acordată de către reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L., garantată de către F.N.G.C.I.M.M. prin Confirmarea de includere în Plafonul de garantare nr. x/03.06.2013, emisă în temeiul Convenţiei cadru - Plafon de garantare nr. 156/25.10.2011, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data de 10.12.2015 şi până la achitarea integrală a creanţei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1.270 şi urm. C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2667/19.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 799.112,56 RON, reprezentând un procent de 67,4789% din finanţarea restantă şi dobânda legală penalizatoare, începând cu 10.12.2015 şi până la achitarea integrală a debitului principal, precum şi la plata sumei de 14.672,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 51/17.01.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei curţii de apel spre o nouă judecată.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procedurale parcurse, recurenta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu nerespectarea art. 1.170, art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prima critică, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.170, ale art. 1.270 şi ale art. 1.272 C. civ.

În argumentarea incidenţei acestei ipoteze, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a reţinut eronat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile convenţionale, întrucât garanţia reală mobiliară asupra stocurilor de produse finite, în valoare de 262.520 RON, a fost inclusă în actele adiţionale nr. x/10.12.2010 şi nr. y/06.06.2011 la contractul de credit x/2009 şi neconstituirea de garanţii la fiecare majorare a creditului nu reprezintă o încălcare a obligaţiilor asumate prin contract.

În continuare, a redat conţinutul clauzei de la art. 3.1.2 şi a susţinut că hotărârea dată de instanţa de apel nu respectă înţelegerea părţilor, întrucât convenţia prevede în mod expres la art. 9.2. lit. d) ca banca să anexeze la cererea de plată, "contractul de credit/contractul de angajament pentru emiterea scrisorii de garanţie bancară/contractul cadru şi contractele de garanţie accesorii finanţării garantate (...)".

Astfel, a relevat că instanţa a aplicat greşit aceste prevederi considerând că obligaţiile stabilite convenţional sunt îndeplinite, deoarece banca nu a constituit una dintre garanţiile reale mobiliare asupra stocurilor de produse finite pentru valoarea majorată a creditului de 1.250.000 RON, deşi în Notificarea de garantare nr. x/28.05.2012 banca a precizat expres că această garanţie va fi constituită. Astfel, gradul de acoperire cu garanţii reale a fost inferior plafonului minim eligibil de 100%, fiind astfel încălcate prevederile art. 3.1.2 din convenţie.

Aşadar, recurenta a apreciat că prin soluţia dată instanţa de apel a încălcat art. 1.170, art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., deoarece a reţinut în mod greşit că neconstituirea de garanţii la fiecare majorare a creditului nu constituie o încălcare a obligaţiilor asumate prin contract, întrucât garanţiile constituite anterior acopereau în întregime valoarea creditului, deşi înţelegerea părţilor a fost clară, iar gradul de acoperire cu garanţii reale trebuia să fie de cel puţin 100%.

Sub acest aspect, a mai susţinut că eronat a reţinut instanţa de apel că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile convenţionale, deşi extrasul din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi consultarea Centralei incidentelor de plăţi au fost emise în data de 23.05.2012, anterior datei aprobării finanţării, 28.05.2012, aşa încât acestea nu puteau constitui dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a) şi d) din convenţie.

Recurenta a redat conţinutul art. 3.1.1 şi art. 9.2 lit. f) şi h) din convenţia nr. 156/25.10.2011 şi a susţinut că instanţa trebuia să respecte legea părţilor şi nu să o modifice unilateral prin interpretare.

A mai relevat că dispoziţiile art. 3.1.1 lit. a) şi d) din convenţia nr. 156/25.10.2011 sunt clare, întrucât stipulează că momentul de referinţă convenit de părţi pentru verificarea eligibilităţii beneficiarului era data aprobării finanţării, iar instanţa avea obligaţia să respecte şi să aplice convenţia, aşa cum părţile şi-au asumat-o.

De altfel, instanţa de apel a încălcat înţelegerea părţilor, reţinând că cerinţele privind solvabilitatea debitorului puteau fi verificate cu uşurinţă chiar şi de recurentă.

Cea de-a doua critică se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în argumentarea căreia recurenta a redat conţinutul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că instanţa a ajuns la concluzia că obligaţia de plată a dobânzii legale penalizatoare curge din data de 10.12.2015, considerând că obligaţia de plată a garanţiei a devenit exigibilă, însă fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările recurentei referitoare la neînceperea curgerii termenului de la această dată.

Recurenta a mai afirmat că ar fi putut datora dobânda cel mult de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi nu de la data de 10.12.2015, cum a apreciat instanţa.

Prin urmare, instanţa avea obligaţia să examineze argumentele ambelor părţi şi să arate motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile şi apărările părţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, soluţia fiind nemotivată sub acest aspect.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia a arătat că recurenta a reluat într-un mod sumar argumentele expuse în faţa instanţelor anterioare, nefiind aduse critici obiective deciziei atacate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; ambele părţi şi-au expus punctul de vedere.

La termenul de la 23.06.2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, iar calea de atac promovată a fost admisă în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greşit aplicate, nu poate avea funcţia solicitată de recurent.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1.170 şi pe cele ale art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., forţa obligatorie a contractului şi convenţia părţilor în ceea ce priveşte documentele pe care intimata era obligată să le prezinte odată cu cererea de plată a garanţiei.

În argumentare, a arătat că în mod greşit instanţa de prim control judiciar a reţinut că banca a respectat prevederile contractuale şi că neconstituirea garanţiilor la fiecare majorare a creditului nu constituia o încălcare a obligaţiilor asumate prin contract, întrucât garanţiile constituite anterior acopereau valoarea creditului. De asemenea, a afirmat că este nelegală decizia şi prin prisma faptului că s-a reţinut în mod greşit că banca şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale în raport cu art. 9.2 lit. f) şi lit. h) din convenţia părţilor, în condiţiile în care aceste documente erau anterioare datei aprobării finanţării şi nu fac dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate de la data aprobării finanţării. Din acest punct de vedere, a apreciat că instanţa de apel ar fi trebuit să trebuia să respecte legea părţilor şi nu să o modifice unilateral prin interpretare.

Simpla lecturare a deciziei atacate relevă că instanţa de apel a stabilit conţinutul contractului şi efectele pe care acesta le produce între părţi, aplicându-le la situaţia de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forţei obligatorii a convenţiei.

Prin urmare, propunerea recurentei nu este aceea de a repune în discuţie modul în care clauzele convenţiei au fost interpretate şi li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt şi de a impune o concluzie contrară celei reţinute în apel. În realitate, chiar referindu-se la dispoziţiile art. 1.270 şi art. 1.272 C. civ., recurenta nu demonstrează încălcarea acestor dispoziţii legale în faza apelului prin statuări contrare voinţei reale a părţilor, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui, ci urmăreşte numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii, tinzând, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuţie chestiunile de fapt stabilite de instanţa de fond prin analiza şi interpretarea probelor şi fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

De aceea, nefiind adaptate specificului motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici vor fi înlăturate, verificarea legalităţii deciziei recurate urmând a se realiza numai în raport cu susţinerile părţii subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea incidenţei acestui ultim caz de casare indicat, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a prezentat motivele pentru care a înlăturat apărările sale privind momentul de la care obligaţia de plată devenise exigibilă, în condiţiile în care autoarea căii de atac a susţinut că dobânda legală penalizatoare se datora de la data introducerii cererii de chemare în judecată, dat fiind că intimata transmisese cererea de plată incompletă.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte subliniază că în acord cu dispoziţiile constituţionale şi rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres şi în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată în cauză, într-o manieră care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.

Motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut. Aceasta trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză, să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Sub acest aspect, considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv.

Transpunând aceste exigenţe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, a reţinut că la data transmiterii cererii de plată erau îndeplinite toate condiţiile prevăzute în contract pentru achitarea garanţiei. Pe aceste permise, instanţa de apel a stabilit că data la care obligaţia de plată a garanţiei a devenit exigibilă a fost 10.12.2015, când cererea de plată a fost transmisă, astfel că şi dobânda legală penalizatoare este datorată tot din acest moment.

Această rezolvare a cauzei este clară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanţa de prim control judiciar şi reflectă o justă analiză a cererilor şi apărărilor formulate de părţi în apel şi oferă un răspuns acestora în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

În condiţiile expuse, faptul că partea este nemulţumită de soluţia pronunţată nu reprezintă o chestiune care să fie analizată în recurs din perspectiva textului de lege sus-menţionat.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de reclamantă sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că motivul de casare nu conturează, din perspectiva motivării, nelegalitatea deciziei atacate prin acest recurs, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Înlăturând, în baza acestor considerente, motivul de recurs, Înalta Curte va respinge recursul, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând culpa procesuală a autoarei căii de atac, în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.217 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 51/17.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.217 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.