Mortgage cancellation upheld after bank's enforcement right deemed time-barred; appeal rejected with costs awarded.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate intervenită prescripţia dreptului de a executa silit creanţa născută din contractele de credit nr. x din 7 iulie 2006, nr. 3 din 18 aprilie 2008 şi nr. 12 din 10 noiembrie 2008, toate încheiate între pârâta B. S.A. şi S.C. C. S.R.L., în care reclamantul are calitatea de fidejusor şi să dispună radierea ipotecii de rang I constituită asupra terenului în suprafaţă de 3.400 m.p., situat în localitatea Măgurele, judeţul Ilfov, în vederea garantării creditului obţinut prin contractul de credit nr. x din 18 aprilie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2959 din 4 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat prescris faţă de reclamant, în calitate de garant fidejusor, dreptul pârâtei de a executa silit creanţa ce decurge din contractele de credit nr. x din 07 iulie 2006, nr. 3 din 13 august 2008 şi nr. 12 din 10 noiembrie 2008 şi a respins cererea de radiere a ipotecii de rang I constituită asupra terenului în suprafaţă de 3400 de m.p., situat în localitatea Măgurele judeţul Ilfov în vederea garantării creditului obţinut prin contractul de credit cu nr. x din 18 aprilie 2008, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin decizia nr. 2.217 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a dispus radierea ipotecii de rang I constituită asupra terenului situat în Măgurele, judeţul Ilfov, nr. cadastral x, intabulat în C.F. nr. x.

Împotriva acestei decizii, B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, limitându-se la a prezenta consideraţii generale cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului de credit, instanţa de fond nu a argumentat motivul pentru care a apreciat că este în imposibilitate de a analiza motivul de apel prin care a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul neaplicării dispoziţiilor art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Or, în opinia autoarei căii de atac, faptul că tribunalul s-a pronunţat doar în privinţa prescripţiei dreptului pârâtei de a cere şi obţine executarea silită în temeiul contractelor de credit nu poate fi un argument pentru refuzul instanţei de a analiza motivul de apel cu care a fost învestită, menit să dovedească neîmplinirea termenului de prescripţie în privinţa contractului de ipotecă.

A subliniat recurenta că nu se poate reţine nici că instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, în contextul în care, admiţând apelul formulat de reclamant, a dispus cu privire la radierea dreptului de ipotecă, încălcându-i astfel pârâtei dreptul de a executa silit creanţa în temeiul acestui titlu executoriu şi ignorând prevederile art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

A susţinut recurenta că, procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care conţine motive contradictorii atunci când a notat pe de o parte că tribunalul a constatat ca fiind prescris dreptul pârâtei de a executa silit creanţa ce decurge din contractele de credit, fără a analiza contractul de ipotecă dintre părţi, iar pe de altă parte că, "referitor la efectele pe care prescripţia le produce asupra ipotecii se reţine că fiind încheiat sub puterea C. civ. de la 1864, contractul de ipotecă este un drept real accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o garantează, cu consecinţa că orice cauză care afectează obligaţia de plată a creditului produce efecte şi asupra ipotecii, astfel încât Curtea constată că în temeiul art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. 1864 se impune radierea ipotecii de rang I."

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că nu poate analiza în cadrul apelului pârâtei prescripţia prin raportare la contractul de ipotecă, nu putea să analizeze efectele ipotecii şi implicit prescripţia ipotecară în apelul reclamantului.

Pentru aceste motive, recurenta a apreciat că decizia atacată este nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

În continuare, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, în mod nelegal a apreciat curtea de apel că, faţă de momentul constituirii ipotecii, sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864 cu privire la prescripţia ipotecară.

Faţă de momentul la care creanţa a devenit integral exigibilă, recurenta a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza finală din noul C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani."

În acest context, recurenta a susţinut că, dispunând în sensul radierii dreptului de ipotecă faţă de împrejurarea că a fost constată intervenirea prescripţiei de 3 ani a dreptului la executare silită, curtea de apel i-a anihilat practic dreptul la executare silită exercitat în temeiul normelor speciale care reglementează prescripţia de 10 ani.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele privind prescripţia ipotecară, eludând dispoziţiile art. 2.504 din noul C. civ., conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri."

A subliniat recurenta că instanţa de apel nu a dat eficienţă prescripţiei reglementate de art. 2.504 din noul C. civ. în ce priveşte ipoteca, care este o prescripţie specială, reglementată de legiuitor în materia drepturilor reale şi prin art. 405 alin. (1) teza finala din C. civ. de la 1864, aplicabil faţă de momentul constituirii ipotecii.

A mai arătat recurenta că, atât din perspectiva art. 1.743 din C. civ. de la 1864, cât şi din cea a art. 2.343 din noul C. civ., dreptul de ipotecă nu este accesoriu unui contract, ci unei obligaţii de plată pe care debitorul garant şi-a luat-o asupra sa, oferind drept plată imobilul pe care îl deţine în proprietate.

Aşa fiind, a susţinut că, admiţând capătul de cerere privind radierea dreptului de ipotecă, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la executare silită în temeiul contractului de ipotecă, producându-i grave prejudicii, în contextul în care nu îşi poate recupera creanţele prin urmărirea imobilului ipotecat.

Cu privire la executarea silită, a arătat că prin încheierea din 16 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al JudecătorieI Sector 6 Bucureşti, instanţa de executare a încuviinţat executarea silită nu doar a contractelor de credit, ci şi a contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 5 noiembrie 2009 de B.N.P. D., reţinând că:

"pentru a evita orice dubiu şi ţinând seama că debitorii E., A. F. sunt, în afară de fideiusori, şi garanţi reali, faţă de prevederile art. 624 pct. 1 noul C. pen. şi 648 noul C. proc. civ., iar debitorii G., H., I. sunt garanţi ipotecari, instanţa va încuviinţa executarea silita, în dosarul nr. x/2018, inclusiv prin urmărire silită imobiliară asupra imobilului aparţinând garanţilor ipotecari G., H., I., A. si F., imobil compus din teren arabil intravilan în suprafaţă de 3.400 m.p, situat în localitatea Măgurele, judeţul Ilfov, tarla x, parcela x cu nr. cadastral x, intabulat în cartea funciara nr. x a localităţii Măgurele, judeţul Ilfov, imobil ipotecat prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/05.11.2009 de BNP D.."

În ceea ce priveşte valabilitatea creanţei, recurenta a susţinut că, şi în măsura în care s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acţiune pentru recuperarea creanţei în baza contractului de credit, banca, în calitate de creditor, a pierdut cel mult dreptul la acţiune împotriva debitorului împrumutat, însă creanţa nu s-a stins.

Aşa fiind, a apreciat că are dreptul de a urmări garanţii împotriva cărora banca deţine un titlu emis în materia drepturilor reale, respectiv contractul de ipotecă, iar executarea în baza acestui titlu se prescrie în termenul de 10 ani expres prevăzut de lege, care în speţă nu s-a împlinit; cu toate acestea, instanţa de apel i-a înlăturat dreptul de a-şi recupera creanţele în temeiul acestui titlu, dispunând radierea din cartea funciară a ipotecii constituite în favoarea băncii.

La 15 ianuarie 2021 intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Intimatul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a stabilit că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi a reţinut în mod judicios că cererea de radiere a inscripţiei ipotecare este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani

La 2 februarie 2021 recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.. Raportul a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţi, cu menţiunea că acestea au dreptul de a depune, în termen de 10 zile de la comunicare, puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părţile litigante nu a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 23 iunie 2021 recursul a fost admis în principiu şi s-a acordat termen de judecată cu citarea părţilor în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza nemotivării şi pe cea a contradicţiei dintre considerente şi este nefondată.

Instanţa de apel a apreciat ca lipsite de relevanţă susţinerile apelatei-pârâte (recurentă în acest stadiu procesual) cu privire la dreptul de ipotecă-drept real care se poate executa înăuntrul termenului de prescripţie de 10 ani, motivat de faptul că prima instanţă a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită a creanţei izvorâte din contractele de credit, fără a analiza contractul de ipotecă.

A mai reţinut instanţa de apel că prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei din contractele de credit nu poate fi analizată prin raportare la contractul de ipotecă, întrucât prin acesta din urmă se constituie un drept real menit să garanteze executarea obligaţiei principale şi are, aşadar, un caracter accesoriu faţă de obligaţia principală garantată, normele juridice care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită în baza drepturilor reale constituite prin ipotecă neaplicându-se drepturilor de creanţă principale.

Din examinarea acestor considerente instanţa supremă conchide că hotărârea instanţei de prim control judiciar este motivată din perspectiva criticii formulate în apel, de esenţa acestei motivări fiind susţinerea că dreptul real izvorând din contractul de ipotecă are un caracter accesoriu faţă de dreptul de creanţă izvorând din contractele de credit, astfel că normele juridice care reglementează prescripţia dreptului de a cere executarea silită a ipotecii nu au incidenţă în materia prescripţiei dreptului de creanţă principal şi nici vocaţia de a anihila efectul împlinirii termenului de prescripţie a executării principalului.

Ca urmare, Înalta Curte nu va primi critica recurentei referitoare la insuficienţa motivării, apreciind că recurenta este în realitate nemulţumită de dezlegarea în fapt şi în drept dată problemei de drept în litigiu, nemulţumire care, însă, nu poate fi circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul criticii întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale, recurenta a invocat şi existenţa motivelor contradictorii, sens în care a arătat că instanţa de apel, deşi a reţinut in terminis că în cadrul apelului pârâtei nu poate analiza prescripţia prin raportare la contractul de ipotecă, a făcut acest lucru în apelul reclamantului.

Prealabil, instanţa supremă subliniază faptul că ipoteza motivelor contradictorii prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care contradicţia dintre considerente este într-atât de serioasă şi de substanţială, încât afectează raţionamentul instanţei, care fie nu mai poate fi decelat, fie nu poate fundamenta soluţia adoptată, fie fundamentează soluţia contrară.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că recurenta nu invocă o reală contradicţie între considerente în sensul sus-arătat, ci mai degrabă o poziţie şi o abordare inconstantă a instanţei de apel, care în mod nejustificat, în opinia recurentei, exclude de la aplicare regulile prescripţiei de a cere executarea silită în cazul contractului de ipotecă în soluţionarea apelului pârâtei, dar le aplică în cazul soluţionării apelului părţii adverse.

Or, această argumentare a criticii, pe lângă faptul că nu se subsumează ipotezei considerentelor contradictorii, aşa cum s-a arătat în precedent, nu este nici întemeiată, în contextul în care lipsa de incidenţă a normelor legale referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită a dreptului real constituit prin ipotecă a fost reţinută şi confirmată de instanţa de apel în legătură cu primul capăt de cerere - constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţei izvorând din contractele de credit, iar incidenţa aceloraşi norme legale a fost reţinută de instanţa de apel în soluţionarea apelului reclamantului, care viza al doilea capăt de cerere - radierea ipotecii, prin urmare conduita instanţei de apel nu a fost nici contradictorie, nici inconstantă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanţa supremă constată că în cauză prescripţia dreptului de a cere executarea silită se grefează pe contracte de credit şi de ipotecă încheiate înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), prelungite prin mai multe acte adiţionale sub aspectul întinderii şi scadenţei obligaţiilor de restituire a creditelor acordate, contracte care, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, sunt titluri executorii.

În privinţa acestor titluri executorii, nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi întreprins demersuri împotriva intimatului-garant ipotecar vizând executarea silită imobiliară, dar este dincolo de îndoială că astfel de demersuri, a căror validitate recurenta încearcă să o prezerve prin promovarea prezentei căi de atac, s-ar situa sub incidenţa Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care în art. 706 alin. (1) teza a II-a prevede un termen de prescripţie de 10 ani.

Constată instanţa supremă că de esenţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este susţinerea despre greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ. de la 1864, însă pentru dezlegarea acestei critici trebuie în mod necesar tratat, în materia prescripţiilor, conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., fiind esenţială determinarea momentului de la care a început să curgă prescripţia dreptului de a cere executarea silită, pentru a se verifica regimul juridic al prescripţiei în raport cu dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în materia contractelor de credit acesta fiind în regulă generală data scadenţei obligaţiei de plată ori data la debitorul este decăzut din beneficiul termenului, prin declararea anticipată a scadenţei.

Din argumentarea criticii din recurs nu reiese, însă, că recurenta propune o astfel de abordare, pentru a convinge că aplicabilă este reglementarea din noul C. civ. şi cea a art. 706 alin. (1) teza finală din noul C. proc. civ. referitoare la durata termenului de prescripţie.

În egală măsură, recurenta nu face nici precizări şi nici analiza momentului la care creanţa sa, exhibată general şi cuantificată într-o singură sumă (în contextul existenţei a trei contracte de credit), a devenit exigibilă, pentru ca instanţele să poată verifica ele însele sub imperiul cărei reglementări se plasează momentul la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită şi pentru a hotărî în consecinţă asupra incidenţei art. 2.504 din Legea nr. 287/29009 privind C. civ. şi a art. 706 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în esenţă recurenta, fără a se plasa pe coordonatele analizei, astfel cum acestea au fost determinate în precedent, se limitează la a clama greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 la modul enunţiativ şi fără niciun argument legal, ceea ce lasă critica practic fără conţinut.

Mai mult, determinările cadrului factual privitoare la momentul de debut al cursului prescripţiei nefiind făcute în cauza de faţă în niciunul din stadiile procesuale (nici în recurs, unde partea s-a limitat la a susţine "faţă de momentul la care creanţa a devenit exigibilă, sau faţă de momentul la care a fost pronunţată..."), în raport de ceea ce s-a devoluat în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor principiului de drept tempus regit actum şi a reţinut că aplicabile litigiului de faţă sunt dispoziţiile C. civ. de la 1864, care în art. 1800 alin. (1) pct. 1 prevede stingerea ipotecii ca efect al stingerii obligaţiei principale, în privinţa soluţiei de radiere a ipotecii soluţia fiind la adăpost de orice critică.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a invocat şi încheierea de la 16 mai 2018 prin care Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a încuviinţat executarea silită inclusiv a contractelor de ipotecă, redând cuprinsul acesteia. Autoarea căii de atac nu a arătat, legat de această hotărâre, în ce constă greşita aplicare a normelor de drept material, după cum nu a combătut considerentele în care instanţa de apel a reţinut că procedura încuviinţării executării silite are un caracter necontencios, în cadrul acesteia neputând fi făcute verificări cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Or, aceste considerente sunt corecte şi esenţiale în combaterea apărării întemeiate pe existenţa unei încheieri de încuviinţare a executării silite, problema prescripţiei dreptului de a cere executarea silită fiind una cu caracter contencios şi neputându-i-se opune o încheiere pronunţată în materie necontencioasă, care, potrivit art. 535 C. proc. civ., nu are autoritate de lucru judecat.

Din perspectiva acestei critici şi faţă de argumentele ce preced, instanţa supremă apreciază că în cauză nu se verifică motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi apreciere se impune şi în legătură cu critica referitoare la stingerea dreptului la acţiune faţă de debitorul împrumutat, nu şi faţă de garantul ipotecar, în privinţa căruia operează termenul de prescripţie de 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele expuse anterior, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor C. civ. de la 1864, care în art. 1.800 alin. (1) pct. 1 prevede stingerea ipotecii o dată cu stingerea obligaţiei principale, în reglementarea vechiul C. civ. neexistând o prevedere similară celei din art. 2.504 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În atare situaţie, Înalta Curte reţine că aplicarea imediată a legii noi de procedură nu presupune nesocotirea regulilor de drept tranzitoriu în materia prescripţiei, iar aplicarea acestora în cauză a fost determinată în raport cu legea veche, de aceea constată pe de o parte că nu sunt incidente dispoziţiile art. 706 alin. (1) teza finală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi pe de altă parte că nici în regimul C. civ. de la 1.864, nici în regimul Decretului nr. 167/1958 nu există o prevedere similară celei de la art. 2.504 din noul C. civ., astfel că este pe deplin operabilă stingerea ipotecii ca urmare a stingerii obligaţiei principale; în consecinţă, acestui mod de stingerea a dreptului de a cere executarea silită prevăzut de vechea reglementare, în lipsa unei prevederi similare celei din art. 2.504 din noul C. civ., nu i se poate opune termenul de prescripţie stabilit de art. 706 alin. (1) teza finală C. proc. civ., soluţia instanţei de apel fiind legală şi din acest punct de vedere.

Sintetizând, instanţa supremă constată că, pentru considerentele ce preced, nu pot fi reţinute motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata către intimat a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanţei aflate la dosarului. Înalta Curte nu va da curs solicitării recurentei de cenzurare a cheltuielilor de judecată, întrucât apreciază, în funcţie de circumstanţele cauzei, cuantumul onorariului de avocat ca fiind în concordanţă cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 2217/20.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 4.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.