Abusiveness of CHF credit clauses: lack of specific legal-error critique bars review of lower-court findings on processing and administration commissions

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07.04.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.1. lit. b) şi art. 4.3. teza a doua din contractul de credit nr. x/29.01.2008, potrivit căreia, începând cu al doilea an de creditare, rata dobânzii devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţă împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitatea prevăzută în "condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare"; a clauzei inserate la art. 6.2 din contractul de credit sus-menţionat, referitoare la perceperea de către bancă a unul comision de rambursare anticipată; a clauzei inserate la art. 6.1 din acelaşi contract de credit, vizând perceperea comisionului de procesare în cuantum de 1.875 franci elveţieni, reprezentând 1,5 % din suma împrumutată, perceput la data tragerii creditului; a clauzei inserate la art. 6.3. din contractul de credit, referitoare la perceperea de către bancă a comisionului de administrare lunar, reprezentând 0.2% din soldul creditului, perceput lunar, precum şi a clauzei de risc valutar, inserată la art. 5.1 din contract.

De asemenea, a solicitat să se dispună stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu la cursul existent la momentul semnării contractului de credit (2,3178 RON pentru un franc elveţian), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare, care să corespundă noii situaţii de fapt, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor declarate ca fiind abuzive şi nule absolut, cu titlu de comision de acordare credit şi comision de administrare şi la plata diferenţei dintre dobânda care trebuia să fie percepută şi cea majorată, de la data plaţii fiecărei sume de bani în parte până la data restituirii efective, sume de bani la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1708/05.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.3 teza a II-a, art. 6.1, art. 6.2 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/29.01.2008 şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive şi nule absolut, cu titlu de dobândă, comision de procesare şi comision de administrare, de la data încasării acestora până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit; au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe, B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 768A/10.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 6.1, art. 6.2 şi art. 6.3 din contractul de credit nr. x/29.01.2008 şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor plătite nedatorat de către acesta cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate, a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 2.018,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a respins ca neîntemeiată cererea intimatului privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, precum şi a jurisprudenţei C.J.U.E.

Astfel, a arătat că, în ceea ce priveşte clauzele contractuale privind comisioanele de procesare şi de administrare, curtea de apel s-a rezumat la a menţiona că în mod nelegal şi netemeinic a reţinut prima instanţă caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acestora, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe a băncii.

În opinia acestui recurent, în condiţiile în care clauza care prevede perceperea unui comision fără a se presta un serviciu în schimbul acestuia este abuzivă, în sensul Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile acestui act normativ.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de procesare, a susţinut că, deşi curtea de apel a reţinut că acesta este perceput pentru procesarea cererii de creditare, trebuie avut în vedere că activităţile constând în informarea clientului, întocmirea dosarului, analiză şi decizie se efectuează atât în ipoteza în care se decide acordarea creditului, cât şi în cea în care acesta nu se acordă.

Potrivit recurentului, dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului. Or, obligaţia de plată a acestui comision este vădit disproporţională, în defavoarea sa, în raport cu obligaţiile asumate de părţi.

A subliniat autorul căii de atac că această clauză nu a fost negociată (în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000), fiindu-i impusă în cadrul unui contract standard, că acest comision nu este definit în contract, iar interpretarea acestei clauze este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, dar şi că acest comision ar fi trebuit să fie exprimat printr-o sumă fixă, iar nu printr-un procent din suma împrumutată.

În acest context, recurentul a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi a susţinut că, raportat la acestea, clauza referitoare la comisionul de acordare este una abuzivă, întrucât nu a avut posibilitatea reală de a o negocia, denaturează raportul juridic obligaţional, prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţional, ce se materializează în obţinerea unui câştig injust, în detrimentul consumatorului şi contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

A conchis autorul căii de atac că perceperea unui comision de procesare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuz de putere, clauza care îl prevede fiind una abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. Aceasta, cu atât mai mult cu cât banca nu a fost în măsură să indice nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision, rezumându-se a evoca anumite operaţiuni pe care le-ar efectua, fără însă a menţiona care au fost în concret acestea.

A susţinut recurentul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E şi atunci când a reţinut că perceperea unui comision de administrare nu produce un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că împrumutatul ar fi putut prevedea consecinţele juridice şi economice pe care această clauză le implică.

Potrivit autorului căii de atac, analiza clauzei privind comisionul de administrare prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE relevă că aceasta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi reaua-credinţă a băncii, care nu a acţionat corect şi echitabil, încercând să mascheze prin intermediul acestui comision plătibil lunar perceperea unei alte dobânzi, într-un procent consistent, mărind astfel în mod artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, i-a creat băncii un avantaj concurenţial, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse.

În acest context, recurentul a arătat că dezechilibrul semnificativ este relevat şi de împrejurarea că valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul afirmat de bancă al acestuia este acela de a acoperi cheltuieli de monitorizare a creditului. Astfel, pe parcursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare a creditului poate depăşi chiar şi valoarea dobânzii, şi aceasta în condiţiile în care nu se poate determina cu exactitate ce activităţi ale băncii sunt acoperite prin perceperea comisionului de administrare, atât timp cât împrumutul este unul cu dobândă.

În continuare, autorul căii de atac a evocat jurisprudenţa comunitară şi a subliniat că acest comision nu poate fi considerat un element al preţului contractului, care este reprezentat de dobândă, că această clauză nu a fost negociată şi nici exprimată într-un limbaj inteligibil, în sensul de a-i permite să prevadă consecinţele economice ce decurg din cuprinsul ei şi că nu a fost informat corespunzător cu privire la obligaţia de a plaţi comisionul de administrare a creditului şi la prestaţia băncii în schimbul acestuia, context în care apreciază că nu prezintă relevanţă faptul că sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

De asemenea, a subliniat recurentul că inserarea în contract a acestei clauze nu respectă nici exigenţele bunei-credinţe, vătămându-i interesele legitime patrimoniale, prin majorarea ratei lunare, conducând astfel la ruperea echilibrului contractual.

Cu privire la clauza vizând comisionul de rambursare anticipată, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând în mod nelegal incidenţa art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, a arătat că, raportat la principiul tempus regit actum, caracterul abuziv al acestei clauze trebuia analizat din perspectiva alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, iar nu a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, cum în mod nelegal a procedat curtea de apel.

A susţinut recurentul că în mod corect a reţinut tribunalul caracterul abuziv al acestei clauze şi a apreciat, în acest context, că rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă pe de o parte principiul forţei obligatorii a contractului, iar, pe de altă parte, principiile bunei-credinţe şi protecţiei consumatorilor.

Ca o consecinţa a caracterului abuziv al clauzelor sus-menţionate, autorul căii de atac a susţinut că instanţa urmează să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestora, în aplicarea principiilor retroactivităţii şi restabilirii situaţiei anterioare, în temeiul art. 992 şi art. 1092 si următoarele C. civ. 1864 (aplicabil în raport cu data încheierii contractului), care reglementează instituţia plaţii nedatorate.

În acest sens, a arătat că în speţă sunt întrunite condiţiile plăţii nedatorate.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurentul a solicitat instanţei să reţină aplicabilitatea art. 1082 rap. la art. 1088 C. civ. şi să constate că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare: obligaţia pârâtei constă în plata unei sumei de bani, este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia i-a produs un prejudiciu ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii in executare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea sa de recurs, B. S.A. a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 45 din Legea nr. 296/2004 cu privire la obligaţia de informare a profesionistului, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la obligaţia profesionistului de a insera clauze contractuale clare, fără echivoc şi pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate şi ale pct. 1 lit. a) şi b) din Anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la diferitele tipuri de clauze pe care legiuitorul le consideră abuzive.

Astfel, cu privire la clauza inserată la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, referitoare la dobândă, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut eronat că nu ar fi fost întrunite cerinţele de informare cu privire la criteriul de modificare a ratei dobânzii, respectiv "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii", întrucât noţiunile nu ar fi definite în contract, nu ar putea fi cunoscute de consumator nici la momentul încheierii contractului şi nici ulterior şi că acest criteriu plasează contractul în afara oricărei limite de previzibilitate cu privire la modul de evoluţie a dobânzii variabile, dar şi că în lipsa unor definiţii contractuale, criteriul de modificare lasă loc de interpretări care favorizează banca să le folosească în beneficiul său, creându-se astfel o poziţie juridică defavorabilă pentru consumator, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În opinia acestei recurente, contrar celor reţinute de curtea de apel, "evoluţia pieţei financiare" reprezintă un criteriu obiectiv de modificare a ratei dobânzii, din perspectiva căruia rata dobânzii va evolua (creştere/descreştere) proporţional cu evoluţia ratelor de dobândă pe piaţa financiară.

În acest sens, a apreciat recurenta că nu se impunea definirea sintagmei "evoluţia pieţei financiare", aceasta fiind suficient de inteligibilă pentru un consumator mediu şi, mai mult, aplicarea criteriului putea fi verificată oricând prin comparaţia modului de evoluţie a dobânzii creditului în discuţie cu evoluţia dobânzilor pe piaţa creditelor similare, consultând ofertele publice ale altor bănci.

A subliniat această recurentă că este cunoscut şi acceptat de legiuitor (prin inserarea dreptului de modificare a ratei dobânzii în alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000) că, atunci când acordă un credit pe o durată mare de timp, cum este cazul de faţă, un profesionist din domeniul financiar bancar nu poate prevedea în mod obiectiv toate costurile pe care le va avea.

Totodată, a subliniat că, în contextul celor arătate mai sus, criteriul "evoluţia pieţei financiare" este unul echilibrat şi denotă buna-credinţă a băncii, care a înţeles să îşi urmărească profitul în limitele evoluţiei pieţei financiare în ansamblul ei, fiind evident că, în condiţiile în care elementul care se modifică în funcţie de evoluţia pieţei este rata dobânzii, s-a avut in vedere evoluţia dobânzilor pe piaţa creditelor în moneda franc elveţian, în funcţie de totalitatea indicilor factorilor care compun piaţa, iar nu doar in funcţie de un indicator anume.

Potrivit acestei recurente, criteriul "evoluţia pieţei financiare" permite verificarea atât de către consumator cât şi de către instanţă a justeţii majorării ratei dobânzii, prin compararea nivelului ratei noii dobânzi cu nivelurile ratelor de dobândă pe piaţa liberă pentru credite similare, în acest sens fiind şi jurisprudenţa naţională.

O altă critică formulată de această recurentă vizează aplicarea greşită a dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a recunoscut modificările pe care acest act normativ le-a produs asupra contractului de credit, reţinând în mod nelegal că nu s-a făcut dovada comunicării notificării de conformare a contractului cu dispoziţiile ordonanţei si nici a actului adiţional de modificare a contractului în temeiul acesteia.

Recurenta a susţinut cu privire la acest aspect că a depus la dosar notificarea nr. x/10.09.2010, prin care consumatorul a fost invitat la sediul băncii pentru semnarea actului adiţional de conformare a contractului de credit cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, dar şi că, potrivit art. 40 alin. (2) din ordonanţă, nu avea obligaţia să comunice un act adiţional, cum greşit a reţinut curtea de apel, ci doar de informare a consumatorului despre obligaţia acestuia din urmă de a semna actul adiţional de conformare, obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o prin transmiterea notificării.

Potrivit acestei recurente, în condiţiile în care, prin notificarea transmisă, a invitat consumatorul să semneze actul adiţional de conformare şi i-a prezentat pe larg prevederile pe care acesta urma să le cuprindă, în speţă este incidentă ipoteza acceptării tacite, reglementată de art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, a apreciat că în mod greşit nu a reţinut instanţa de apel aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 în raporturile dintre părţi.

Or, în opinia recurentei, consecinţele sunt importante, de vreme ce nu s-ar putea reţine caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă decât până la data conformării contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, moment în care criteriul de modificare a ratei dobânzii denumit "evoluţia pieţei financiare" şi-a încetat orice efect juridic, fiind înlocuit în contract cu formula de calcul a dobânzii (Libor CHF 6 luni + marja fixă), aşa cum a fost informat consumatorul prin notificarea nr. x/10.09.2010.

A subliniat recurenta că instanţa de apel, cu nerespectarea dispoziţiilor C. civ., a intervenit în mod nepermis în contractul părţilor, pe care l-a modificat, transformând dobânda din variabilă în fixă, deşi voinţa interna a părţilor, exprimată în contract, a fost de a avea o dobândă variabilă începând cu al doilea an de creditare.

În final, recurenta a susţinut că, urmare a timpului foarte scurt în care a produs efecte (aproximativ 18 din cele 222 de luni pentru care a fost încheiat contractul), criteriul "evoluţia pieţei financiare" nu a putut produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, care trebuie privite în ansamblul lor, respectiv pe parcursul executării întregului contract.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 06.11.2020. recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod corect caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii să modifice în mod unilateral dobânda, atât timp cât aceasta nu a fost negociată, nu este exprimată într-un limbaj inteligibil din punct de vedere economic şi creează, contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ. în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 23.06.2021 au fost respinse excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă şi au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestora în şedinţă publică.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de părţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de credit nr. x/29.01.2008, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurentului-reclamant un împrumut de 126.875 CHF pentru achiziţionarea unui imobil de către acesta pentru o perioadă de 240 de luni începând cu data utilizării creditului.

Pentru creditul acordat, recurentul-reclamant s-a obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare şi o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 4.3 din contract, valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica sa de credite, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare."

Pentru procesarea cererii de credit, conform art. 6.1 din contract, recurentul-reclamant s-a obligat să achite recurentei-pârâte un comision de procesare de 1.5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. a), care s-a achitat la data tragerii creditului.

Potrivit art. 6.2 din contract, în cazul rambursării integrale/parţiale în avans a creditului acordat, recurentul-reclamant datora băncii un comision de rambursare anticipată a creditului de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursate în avans şi datorate integral, la data efectuării rambursării.

Conform art. 6.3 din contract "Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0.2% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. (...)".

De asemenea, părţile au convenit ca restituirea creditului să se realizeze în aceeaşi monedă în care împrumutul a fost acordat.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunţate s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurentul-reclamant a iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală şi să stabilizeze cursul de schimb valutar CHF-LEU la cel existent la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda, comisioanele de procesare, de rambursare anticipată şi de administrare, respingând în rest acţiunea.

Instanţa de prim control judiciar a admis apelul recutrentei-pârâte şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, de rambursare anticipată şi de administrare, precum şi cel privind restituirea sumelor achitate în temeiul acestora.

Prin recursul declarat, recurentul-reclamant critică legalitatea decizie atacate în ceea ce priveşte soluţia instanţei de prim control judiciar dată asupra clauzelor contractuale ce instituie comisioanele de procesare, de administrare şi de rambursare anticipată, susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Un prim set de critici vizează modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe pentru constatarea naturii abuzive a clauzelor privind comisioanele de procesare şi de administrare, apreciindu-se că acestea au fost analizate superficial, instanţa de apel rezumându-se numai a menţiona că ele nu erau întrunite.

Criticile sunt nefondate.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a verificat existenţa fiecărei cerinţe care imprimă nulitatea clauzelor şi le-a considerat neîndeplinite ca urmare a interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea legislaţiei europene în materie, dar şi la situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa devolutivă s-a limitat doar a constata neîntrunirea acestor elemente, în măsura în care raţionamentul juridic expus în justificarea soluţiei din dispozitiv cuprinde analiza efectuată de aceasta şi considerentele care au condus instanţa de prim control judiciar la concluzia că în cauză condiţiile existenţei dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe a recurentei-reclamante nu sunt întrunite pentru a se putea dispune anularea celor două clauze.

În continuare, în argumentarea nelegalităţii deciziei atacate al celor două clauze arătate mai sus, autorul căii de atac a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la comisioanele de administrare şi de procesare îndeplinesc condiţiile dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe pentru a fi considerate abuzive.

În motivare, recurentul-reclamant a prezentat jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, criteriile care trebuie avute în vedere de instanţele judecătoreşti în examinarea naturii abuzive a celor două clauze, arătând, în esenţă, că în cauză partea adversă nu a făcut dovada unei contraprestaţii sau a unui cost căruia să îi corespundă plăţile efectuate în temeiul acestor prevederi contractuale, care sunt nejustificat de mari.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că motivarea recursului în acord cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala instanţei de prim control judiciar.

Instanţa de apel, analizând conţinutul clauzelor ce prevăd comisioanele de procesare şi de administrare în raport cu legislaţia incidentă şi cu probatoriul administrat în cauză, a conchis că în cuprinsul acestora au fost identificate în mod expres serviciile pe care recurenta-pârâtă le-a furnizat în schimbul comisioanelor percepute şi că prin inserarea lor nu a fost impusă în sarcina recurentului-reclamant o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Totodată, a reţinut, pe de o parte, că recurentul-reclamant a putut să prevadă la încheierea contractului de credit care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică, pe de o parte, perceperea unui comision de procesare de 1,5% din valoarea totală a creditului plătibil la data tragerii creditului, dat fiind că şi cuantum total al acestuia era prevăzut în la art. 1.1 lit. b) din contract, iar pe de altă parte, perceperea comisionului de administrare lunar de 0,2% din soldul creditului, plătibil la data scadenţei fiecărei rate lunare începând cu al doilea an de creditare.

Raportând criticile recurentului la considerentele instanţei de apel, instanţa supremă reţine că partea nu formulat nicio critică care să vizeze în concret elementele avute în vedere de instanţa de apel la analiza caracterului abuziv al acestor clauze, ci a reluat într-o manieră identică argumentele prezentate în faţa instanţei de apel prin notele scrise, fără a indica în ce constă greşeala instanţei de judecată din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale pretins încălcate .

Autorul căii de atac nu formulează niciun argument de natură a combate statuările instanţei devolutive, ci prezintă din nou susţinerile sale expuse şi în apel, omiţând faptul că în această etapă procesuală examenul deciziei recurate este unul de legalitate.

Deşi în considerentele hotărârii recurate s-a reţinut că perceperea comisioanelor procesare şi de administrare nu era interzisă de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, că prin inserarea lor autorul căii de atac nu a fost pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional şi că prevederile contractuale ce le reglementează cuprind motivele, activităţile care au fost desfăşurate de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii lor, dar şi modul de calcul al acestora, recurentul-reclamant nu arată în concret în ce ar consta nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect, argumentele sale nu fac nicio referire la aceste motive şi nici nu sunt de natură a evidenţia aplicarea greşită a textelor de lege de către instanţa de apel din această perspectivă.

Sub pretextul încălcării normelor de drept material indicate, autorul căii de atac expune, în realitate, propriul raţionament care, în opinia sa, relevă întrunirea celor două condiţii, a dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe, fără ca acesta să fie raportat la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar în justificarea soluţiei pronunţate.

De asemenea, în această fază procesuală nu pot fi primite aprecierile părţii privind modalitatea în care acest comision ar trebui să fie exprimat, în măsura în care acestea nu vizează încălcarea dispoziţiilor legale de instanţa de prim control judiciar şi nici nu sunt fundamentate juridic.

Nici criticile părţii referitoare la dezechilibru major creat între drepturile şi obligaţiilor părţilor prin perceperea de către recurenta-pârâtă a comisionului de administrare lunar nu pot fi primite, de vreme ce, potrivit art. 6.3 din contract, aplicarea cotei procentuale de 0,2 s-a realizat la soldul creditului şi nu la valoarea creditului.

Mai mult, susţinerile părţii privind dovada serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în justificarea încasării comisioanelor scapă cenzurii instanţei de recurs, având în vedere prin acestea se tinde la o reevaluare a probatoriului administrat în cauză, aspect care excedează limitele controlului de legalitate ce poate fi realizat în această etapă procesuală, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele părţii nu reprezintă în realitate critici concrete de nelegalitate, ci vădesc nemulţumirea părţii faţă de soluţia instanţei de apel dată ca urmare a reanalizării pe fond a cauzei.

Un alt set de critici se referă la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de rambursare anticipată, în argumentarea cărora recurentul a afirmat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a considerat ca fiind aplicabile în cauză art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010. În acest sens, a arătat că natura abuzivă a acestei clauze trebuia constatată în raport cu criteriile prevăzute de textul de lege sus-indicat, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte notează că instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010, în temeiul art. 95 din aceiaşi ordonanţă, sens în care a apreciat că în baza acestor prevederi legale recurenta-pârâtă are dreptul la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv în caz de rambursare anticipată a creditului.

Or, prin memoriul de recurs, autorul căii de atac nu critică hotărârea recurată din această perspectivă.

În aceste condiţii, susţinerile recurentului extrapolează raţionamentului juridic expus de instanţa de apel la incidenţa normelor legale sus-indicate, fiind străine de considerentele acesteia din cuprinsul hotărârii atacate.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care criticile părţii nu vizează statuările instanţei de prim control judiciar, nici verificarea conformităţii hotărârii atacate cu dispoziţiile legale pretins încălcate nu poate fi realizată, motiv pentru care şi aceste susţineri vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte criticile autorului căii de atac referitoare la restituirea sumelor plătite în baza clauzelor ce prevăd comisioanele de procesare, administrare şi rambursare anticipată, în virtutea principiului restitutio in integrum şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, instanţa supremă constată că acestea au fost formulate strict formal, de vreme ce instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiat capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii acestor clauze, iar criticile din recurs nu imprimă soluţiei pronunţate sub acest aspect niciun viciu de nelegalitate.

Pe calea recursului declarat de B. S.A., autoarea căii de atac a criticat decizia recurată în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de constatare a nulităţii absolute a clauzei referitoare la variaţia dobânzii.

Un prim set de critici a vizat încălcarea de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 45 din Legea nr. 296/2004 cu privire la obligaţia de informare a profesionistului, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte obligaţia profesionistului de a insera clauze contractuale clare şi neechivoce şi ale pct. 1 lit. a) şi b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În argumentare, recurenta-pârâtă a susţinut că "evoluţia pieţei financiare" este un criteriu obiectiv de modificare a ratei dobânzii, că nu era necesară definirea acesteia, fiind suficient de inteligibilă, că acest criteriu era un element ce se modifica independent de voinţa băncii, că prin alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 dreptul băncii de modificare a ratei dobânzii era recunoscut şi că acesta denotă buna-credinţă a recurentei-pârâte.

A mai arătat că acest criteriu a permis consumatorului să verifice justeţea majorării ratei dobânzii şi că în dovedirea caracterului obiectiv al acestui criteriu a depus raportul de constatări efective şi anexa întocmite de un consultant independent din care rezultă tendinţa de creştere a costului estimat al finanţării în perioada ianuarie 2007- octombrie 2008.

Procedând la analiza acestor critici, instanţa supremă urmează a le înlătura, întrucât întregul raţionament al recurentei-reclamante este construit pe consideraţii generice, fără o raportare efectivă a acestora la cele reţinute de instanţa de apel sub acest aspect.

Susţinerile părţii nu reprezintă decât o reiterare a motivelor de apel invocate în faţa instanţei de control devolutiv prin care nu se tinde să se combată elementele avute în vedere de către instanţa de prim control judiciar în pronunţarea soluţiei date asupra apelului recurentei-pârâte, ci o reevaluare a acestora.

Asupra lor instanţa de prim control judiciar a reţinut că recurenta-pârâtă a încălcat obligaţia de informare a consumatorului, întrucât în contract nu există o explicaţie concretă cu privire la noţiunile de "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de creditare a băncii" lăsând loc de interpretări care pot fi folosite de bancă în favoarea sa, iar recurentul-reclamant nu avea posibilitatea să prevadă indicii arătaţi de aceasta în apel în lipsa menţionării lor în contractul de credit.

Prin reluarea lor în recurs, în lipsa unor argumente juridice prin care să se arate în ce constă nelegalitatea considerentelor instanţei devolutive sau modul efectiv în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material prin statuările sale asupra noţiunii de "evoluţia pieţei financiare", susţinerile părţii nu sunt susceptibile de a declanşa un control de legalitate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 întemeiată pe faptul că la dosarul cauzei a fost depusă dovada îndeplinirii obligaţiei de notificare a recurentului-reclamant, potrivit acestei ordonanţe de urgenţă, se cuvine subliniat că în recurs, examenul hotărârii atacate este unul de legalitate, de conformitate al acesteia cu normele de drept material pretins încălcate şi nu unul de netemeinicie, care implică o reevaluare a fondului cauzei şi implicit a probatoriului administrat în cauză.

În aceste condiţii, în măsura în care instanţa de apel, analizând notificarea nr. x/10.09.2010 a reţinut că autoarea căii de atac nu a făcut dovada comunicării acesteia către recurentul-reclamant şi nici a actului adiţional propus, criticile părţii excedează sferei motivelor de legalitate.

Aceasta, întrucât argumentele legate de modul de administrare sau interpretare a probelor nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult decât atât, prin reluarea argumentelor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În acest condiţii, constatând lipsa de temeinicie a motivelor de recurs invocate atât de recurentul-reclamant, cât şi de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile, soluţie care înglobează şi cererea accesorie a recurentului-reclamant vizând plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 768A/10.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.