Contractual neutrality breach in logistics platform: annulment of cassation appeals for non-compliance with substantive grounds and failure to pay judicial fees

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.01.2017 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 5.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei (daune materiale şi daune morale) şi obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 15.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1350, art. 1357, art. 1358 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul B. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia necompetenţei materiale.

Prin încheierea din 05.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi s-a luat act că intimatul-pârât B. nu mai susţine excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin sentinţa nr. 274/LP/19.12.2019, Tribunalul Bihor Bihor, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L.

A obligat pârâtul B. să achite reclamantei sumele de 6.075 euro, în RON la cursul BNR de la data plăţii, şi 1.250 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta C. S.R.L. să achite reclamantei suma de 15.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând despăgubiri.

A respins capătul din cererea adiţională referitor la daunele morale de 3.500 euro.

A obligat pârâtul B. să achite reclamantei cheltuieli de judecată de 800 RON.

A obligat pârâta C. S.R.L. să achite reclamantei cheltuieli de judecată de 3.100 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul B. şi pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 178/A din 03 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de pârâta C. S.R.L.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul exercitat de pârâtul B. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 5.095 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând daune materiale: au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

A fost obligată apelanta C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 4.190 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

1. Împotriva acestei decizii, la 11 iulie 2021, a declarat recurs pârâta C. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel este nefondată şi netemeinică, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, fiind dată cu interpretarea greşită a probelor administrate şi fără a lămuri pe deplin situaţia de fapt.

Totodată, apreciază că instanţa nu şi-a îndeplinit rolul activ, fiind încălcat art. 129 C. proc. civ., întrucât nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului şi prevenirii oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor.

Menţionează recurenta că instanţa a reţinut greşit faptul că recurenta a încălcat clauza de neutralitate stipulată în contract şi că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale. În acest sens, precizează că, din probele din dosar nu rezultă în mod clar că societatea recurentă şi-ar fi încălcat obligaţia de neutralitate prev. de art. 4 din Acordul de Cooperare încheiat la 28.10.2015, instanţa de apel întemeindu-şi convingerea greşită pe prezumţia judiciară prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că ar fi început colaborarea cu 5 societăţi în afara platformei, după încheierea acordului, contactându-le în mod direct pe acestea.

Arată că, dacă s-ar fi analizat cu atenţie raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-ar fi putut observa că dintre cele patru societăţi în discuţie, doar cu una pârâta nu a mai avut rulaje comerciale în anul 2016, după data încheierii acordului - fila x din raport, deci numai în privinţa acesteia s-ar fi putut susţine că recurenta ar fi încălcat obligaţia de neutralitate şi ar fi deturnat clientela.

Din acest punct de vedere, recurenta nu este de acord nici cu susţinerea instanţei de apel potrivit căreia, în ceea ce priveşte societatea D., aspectele invocate prin motivele de apel nu ar prezenta relevanţă faţă de prevederile clauzei de neutralitate, dar nici cu susţinerile primei instanţe, conform cărora, termenul "direct" semnifică contractarea clienţilor în afara platformei, câtă vreme societatea reclamantă a încasat comisioane de la celelalte patru societăţi şi după încheierea acordului.

Susţine recurenta că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale şi că intimata-reclamantă a realizat profit şi după încheierea acordului.

Nu în ultimul rând, apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit corespondenţa dintre părţi şi a considerat în mod nejustificat că intimatul-pârât B. deturna clienţii în favoarea recurentei.

Solicită recurenta reconsiderarea declaraţiei martorului propus, prin care se poate demonstra că recurenta nu şi-ar fi încălcat obligaţia de neutralitate prevăzută la pag. 4 din Acord şi nu a produs niciun prejudiciu reclamantei.

2. La 02.08.2021, recurentul-pârât B. a formulat recurs prin care a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 7 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate iar pe fond, admiterea apelului împotriva sentinţei primei instanţe şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Pentru început, recurentul face o scurtă prezentare a parcursului procesual al prezentului dosar, al dosarului nr. x/2016 cu obiectul contestaţie decizie concediere şi al dosarului nr. x/2016, precum şi o prezentare a motivelor de netemeinicie a sentinţei şi deciziei pronunţate în prezentul dosar, în raport de probatoriul administrat.

În ceea ce priveşte motivele de casare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul arată că, prin întâmpinarea depusă faţă de cererea de chemare în judecată, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, în raport de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. şi excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., faţă de valoarea pretenţiilor inferioară sumei de 200.000 RON.

Solicită instanţei de recurs să constate că, din punct de vedere teritorial, a fost nesocotită competenţa Tribunalului Argeş, iar din punct de vedere material a fost nesocotită competenţa judecătoriei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 283 C. proc. civ., cu privire la faptul că instanţa de apel a reţinut puterea doveditoare a înscrisurilor prin care se pretinde că se redau conţinutul convorbirilor dintre C. S.R.L. şi B., deşi nu este vorba de înscriere a datelor unui act juridic pe suport informatic ci înscrisuri sub semnătură privată tehnoredactate la calculator, fără certificare ca fiind conforme cu originalul şi fără ca partea potrivnică să poată prezenta originalul înscrisurilor de care a înţeles să se folosească.

Arată că, în apel, recurenta-pârâtă C. a formulat, în termen legal, cerere de înscriere în fals cu privire la înscrisurile care se prezentau ca fiind e-mailuri dintre C. şi recurentul-pârât, precum şi pretinse convorbiri skype, însă instanţa de apel nu a analizat în niciun fel modul ilicit în care au fost obţinute aceste probe, ceea ce încalcă principiul de legalitate al procesului civil, stipulat în art. 7 C. proc. civ.

Faţă de împrejurarea că instanţa de apel îşi bazează soluţia pe probele obţinute prin accesarea în mod nelegal a unui sistem informatic şi violarea corespondenţei se atrage nulitatea hotărârii în raport de dispoziţiile art. 175 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ., cu efectele prevăzute de art. 179 din acelaşi cod.

Recurentul invocă şi incidenţa cazului de casare prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, arată că situaţia de fapt pe care se întemeiază acţiunea reclamantei, atât în ce priveşte răspunderea civilă delictuală cât şi în ce priveşte răspunderea civilă contractuală, a fost analizată de organele judiciare penale şi s-au dispus soluţii de clasare cu privire la toate infracţiunile reclamate, respectiv concurenţă neloială, conflict de interese, divulgarea informaţiilor secret de serviciu sau nepublice şi abuz în serviciu.

Susţine că, urmare a soluţiilor de clasare dispuse prin ordonaţele şi hotărârile penale au devenit incidente dispoziţiile art. 6 din C. proc. pen., care prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică, articol care transpune art. 4 din Protocolul 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 28 C. proc. pen. privind autoritatea hotărârii penale în procesul civil.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul arată procedura de lucru dintre C. şi A. S.R.L. şi susţine că, în calitate de transportator, C. S.R.L. nu avea obligaţia de a efectua transporturi doar prin intermediul reclamantei, ba dimpotrivă, începând cu 01.12.2015 comenzile au fost reluate prin intermediul E. S.R.L.

Prin cererea de chemare în judecată s-a cerut, în fapt, cumularea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. cu răspunderea civilă contractuală a C..

Arată recurentul că nu a fost angajatul societăţii reclamante şi nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui acord încheiat între reclamantă şi C. şi, chiar şi dacă ar fi cunoscut de existenţa acordului, acest aspect nu impunea vreo obligaţie în sarcina sa.

Apreciază că solicitarea reclamantei de a se reţine în sarcina pârâţilor dispoziţiile art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991 este netemeinică. În sarcina recurentului nu se poate reţine folosirea unor practici de concurenţă întrucât acesta nu este salariatul reclamantei şi nu s-a probat faptul că ar fi avut cunoştinţă de existenţa vreunui acord încheiat de reclamanta cu societatea C. S.R.L., nu a fost parte contractantă într-un astfel de acord care să fi creat obligaţii în sarcina pârâtului iar prin ordonanţele penale s-a stabilit în mod definitiv că nu au existat fapte de concurenţă neloială.

Apreciază ca fiind nelegală solicitarea de a fi reparat prejudiciul cauzat prin cumularea celor două tipuri de răspundere civilă, deoarece fapta imputată este preluarea clienţilor în mod direct şi nu prin intermediul platformei deţinută de A. S.R.L.

Astfel, susţine că reclamanta nu poate adiţiona cele două tipuri de despăgubire distincte (delictuală şi contractuală) rezultate din invocarea concomitentă a celor două tipuri de răspundere, deci nu se poate invoca pentru aceeaşi faptă recuperarea prejudiciului de la recurent şi totodată şi de la C. S.R.L.

Prin urmare, susţine că, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, păgubitul trebuie să urmeze doar calea deschisă de o acţiune în responsabilitate civilă delictuală aplicându-se regula specialia generalibus derogant, în caz contrar reclamanta s-ar îmbogăţi fără justă cauză.

Totodată, solicită să se constate că reclamanta nu a probat cum şi când a adus la cunoştinţa C. S.R.L. identitatea persoanelor juridice străine despre care a susţinut că C. S.R.L. a luat cunoştinţă prin intermediul reclamantei.

Recursurile au fost comunicate intimatei-reclamante la 15.10.2021 şi 18.10.2021 .

La 19.10.2021, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de ambele recursuri, prin care a solicitat, în principal, anularea ambelor recursuri în baza art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursurilor declarate ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 29.10.2021 şi 01.11.2021, care nu au înţeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor iar prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor, cu solicitarea de a depune un punct de vedere.

Părţile nu s-au prevalat de acest drept.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor, invocată de instanţă din oficiu, constată următoarele:

1. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, instanţa supremă apreciază că prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, deşi invocă existenţa în considerentele deciziei recurate a unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei, recurenta-pârâtă C. S.R.L. omite să precizeze care sunt, în concret, acestea, iar, pe de altă parte, instanţa supremă constată că dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi principiul rolului activ al judecătorului au fost invocate formal.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se observă că, în realitate, recurenta-pârâtă este nemulţumită de modul de interpretare a probatoriului şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire atât la respectarea obligaţiilor contractuale dintre părţi şi existenţa prejudiciului, cât şi cu privire la modalitatea de contractare de către recurentă a altor clienţi menţionaţi de intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat că această parte ar fi încălcat clauza de neutralitate stipulată în contract, precum şi că ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, prevalându-se de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, din care ar fi rezultat că doar în raport cu o societate, dintre cele 5 indicate de intimata-reclamantă, s-ar fi putut reţine încălcarea clauzei de neutralitate.

Astfel, deşi invocă faptul că instanţa de apel nu a manifestat un rol activ în stabilirea realităţii situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă se raportează la modalitatea de interpretare a probelor administrate, cărora instanţa de prim control judiciar nu le-ar fi dat valenţa probatorie în favoarea recurentei.

S-a mai susţinut şi faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit, pe baza prezumţiei judiciare, faptul că recurenta ar fi început colaborarea cu alte cinci societăţi, în afara platformei, după încheierea acordului, contactându-le în mod direct pe acestea, deşi nicio probă existentă la dosarul cauzei nu atestă în mod clar această situaţie de fapt.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazurilor de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine pe de o parte că, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză contabilă, corespondenţă şi restul înscrisurilor depuse în probaţiune şi la care recurenta-pârâtă a făcut referire, iar pe de altă parte că, în recurs, controlul judiciar realizat de instanţă este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. au fost invocate formal, întrucât argumentaţia recurentei nu vizează expunerea unei critici de nelegalitate a aplicării acestui text normativ ci modalitatea de interpretare a probelor, din perspectiva aprecierii de către instanţa de apel a concludenţei şi pertinenţei acestora.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 493 alin. (5) teza I din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

2. Potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(1) recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ. (2) în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

În aplicarea acestor texte de lege, instanţa supremă constată că, prin adresa din 19.08.2021 comunicată recurentului la 26.08.2021, recurentului-pârât B. i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursurilor, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 778,29 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancţiunea anulării recursului.

Având în vedere că recurentul-pârât B. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I raportat la art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ. şi art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L. şi de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/C/2021 - A din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.