Loss-of-use compensation for land occupation; cassation bar for factual re-examination and late e-mail filing

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 2 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata unei sume lunare, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului-teren proprietatea reclamantei situat în Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, pe care este edificat spaţiul comercial proprietatea pârâtei în suprafaţă de 11,81 mp, sume care urmează a fi actualizate cu dobânda legală şi rata inflaţiei până la momentul plăţii efective şi integrale a drepturilor care i se cuvin.

Prin sentinţa civilă nr. 703 din 24 mai 2019, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată prin întâmpinare, precum şi cererea de chemare în judecată, luându-se act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 703/24 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâta S.C. OBIECTE SANITARE S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 18.536,16 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 30.04.2015-1.09.2021, precum şi dobânda legală aferentă acestui debit calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective a debitului datorat; a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L.

Astfel, la 22 noiembrie 2021 prin e-mail, ora: 20:40, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunţate de Curtea| de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea fondului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în acest sens fiind şi dispoziţiile imperative ale art. 125 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa de fond nu a motivat care a fost raţiunea pentru care a respins obiecţiunile formulate de reclamantă şi a admis decât în parte acţiunea şi nu a analizat în nicio modalitate motivele care au format convingerea instanţei şi nici apărările invocate de către recurentă pe parcursul desfăşurării dosarului, aspecte de natură să conducă la imposibilitatea controlului judiciar şi să atragă nulitatea hotărârii.

În jurisprudenţă, nemotivarea hotărârii a fost asimilată unei soluţionări a procesului tara a se intra în judecata fondului, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât prin hotărâre nu se evocă normele de drept substanţiale şi aplicarea lor în speţă, susţine că soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală.

Consideră că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. atâta timp cât hotărârea instanţei interne nu a fost suficient motivată şi astfel cererea recurentei-reclamante nu a fost examinată în mod echitabil (cauza Albina contra României), drept pentru care se impune casarea sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Arată că A. S.R.L. Rm. Vâlcea deţine în proprietate un imobil teren situat în Râmnicu Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea, în suprafaţă de 97.46 m.p., pe care este edificat un spaţiu comercial pe mai multe nivele (parter. etaj 2. mansardă).

Intimata-pârâtă a ocupat şi folosit în toată această perioadă imobilul-construcţie - spaţiul comercial în suprafaţă de 11.81 m.p., fără a achita către societatea recurentă vreo chirie pentru lipsa de folosinţă a imobilului teren pe care este edificată construcţia în suprafaţă de 11.81 m.p. proprietatea pârâtei.

Imobilul devenit proprietatea pârâtei conform hotărârii judecătoreşti a fost folosit în toata perioada existenţei lui ca spaţiu destinat activităţilor comerciale, însă întrucât recurenta este proprietara terenului pe care a fost edificat se impunea a fi dezdăunată pentru lipsa de folosinţă a terenului, iar calcularea contravalorii lipsei de folosinţă care i se datorează se impunea a fi făcută pe baza chiriilor practicate în această zonă.

Recurenta-reclamantă susţine că în mod eronat s-au respins obiecţiunile pe care le-a formulat, întrucât expertul nu a stabilit valoarea reală a proprietăţilor imobiliare.

Susţine că, în momentul în care expertul a efectuat lucrarea, acesta avea obligaţia profesională să folosească metodele de evaluare acceptate de standardele ANEVAR şi de cele internaţionale, având obligaţia de a stabili valoarea imobilelor prin mai multe metode de evaluare şi de a arăta instanţei de ce s-a orientat spre una sau alta dintre aceste metode în momentul în care a editat concluziile la raportul de expertiză.

Pentru a nu crea un prejudiciu niciuneia dintre părţi, practica judiciară a ajuns la concluzia că în momentul în care se dispune stabilirea lipsei de folosinţă trebuie avută în vedere valoarea de piaţă a bunurilor din momentul în care se face evaluarea.

Expertul în momentul în care a efectuat evaluarea nu a avut în vedere terenuri de aceeaşi natură şi cu aceeaşi destinaţie ca cea a imobilului în litigiu, nu a avut în vedere locaţia unde este situat imobilul (lângă piaţa Nord) unde există un vad comercial foarte mare şi nu a avut în vedere valoarea adevărată a lipsei de folosinţă.

Pentru a stabili o valoare reală a lipsei de folosinţă, expertul trebuia să aibă în vedere valoarea de închiriere a spaţiului comercial edificat pe terenul proprietatea recurentei-reclamante.

Pornind de la faptul că folosinţa este un atribut al proprietăţii, şi cum proprietatea este inviolabilă, ea neputând fi încălcată de nimeni, rezultă că nicio persoană nu poate fi lipsită de folosinţa bunului sau, deoarece, în caz contrar, ar însemna să se încalce însuşi dreptul său de proprietate, în chiar "substanţa sa".

Împiedicarea recurentei-reclamante de a exercita atribute esenţiale ale dreptului ei de proprietate asupra terenului în litigiu, precum posesia şi folosinţa, o îndreptăţeşte să pretindă lipsă de folosinţă pentru prejudiciul creat prin privarea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă, dar şi de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Aşadar în momentul în care expertul stabileşte lipsa de folosinţa a imobilului teren, consideră că trebuie să fie avută în vedere valoarea de închiriere a construcţiilor - spaţii comerciale edificate pe acest teren, numai în această manieră putând fi stabilită o justă despăgubire.

Recurenta-reclamantă susţine că se impune refacerea în totalitate a raportului de expertiză, drept pentru care solicită casarea cauzei cu trimitere spie rejudecare la instanţa de apel.

în opinia recurentei se impune acoperirea integrală a prejudiciului suferit, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume lunare care i se cuvine reclamantei cu titlul de contravaloare a lipsei de folosinţă a imobilului-teren proprietatea reclamantei. În mod eronat a fost considerată data scadenţei ca fiind momentul pronunţării deciziei prin care s-a stabilit suma datorată pentru contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru fiecare lună fiind datorată o sumă de bani cu titlul de lipsă de folosinţă moment de la care ar fi trebuit să fie calculată dobânda legală, pentru fiecare lună în parte.

Întrucât natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), solicită actualizarea sumei cu dobânda legală şi rata inflaţiei. Arată că este nu numai posibil dar şi legal cumulul actualizării sumei solicitate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 din C. civ., instanţa neînţelegând să dispună actualizarea sumei şi cu rata inflaţiei.

Consideră că în faţa instanţei de apel nu au fost lămurite împrejurări esenţiale în cauză, că este imperios necesară o suplimentare a probatoriului, drept pentru care solicită casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea fondului.

La 11 noiembrie 2021, C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecarea apelului respingerea acestuia, ca nefondat (în subsidiar solicită casarea cu trimitere spre rejudecare), precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 492 şi art. 977 C. civ. din 1864, cu privire la existenţa unui drept de superficie şi caracterul gratuit sau oneros al acestuia în raport de voinţa internă a părţilor.

In primul rând, arată că este corectă susţinerea că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 693 Noul C. civ., însă prima instanţa nu şi-a motivat soluţia prin raportare exclusiv la normele din noul C. civ.

In al doilea rând, consideră că motivele de fapt reţinute de prima instanţă în aprecierea caracterului gratuit al folosinţei terenului, care în mod evident, prin calificarea susţinerilor părţilor, îmbracă forma unui drept de superficie, îşi au corespondent în vechiul C. civ., respectiv dispoziţiile art. 492 şi art. 977 C. civ. 1864, dispoziţii care, prin aplicarea lor, ar fi condus la aceeaşi soluţie. În mod corect, prima instanţa a calificat folosinţa terenului ca fiind o superficie şi a aplicat regulile de interpretare a convenţiilor, reguli care se regăsesc în aceeaşi reglementare şi în vechiul C. civ. dar şi în noul C. civ., pentru a stabili dacă această superficie este gratuită sau oneroasă.

În al treilea rând, argumentele de fapt şi de drept ale primei instanţe sunt valabile indiferent de norma legală aplicată, respectiv dispoziţiile vechiului sau noului C. civ.. A arătat în întâmpinările formulate că niciodată nu s-a pus problema să-i fie constituită o superficie cu titlu oneros, sens în care a invocat o soluţie de practică judiciară, Decizia nr. 64/2011 a ICCJ, în care s-a reţinut că spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă.

Nu în ultimul rând, chiar dacă în înscrisurile sub semnătura privată încheiate între părţi nu s-a prevăzut în mod expres acordarea unui drept de superficie, în lipsă de stipulaţie contrară şi prin aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor - pe care instanţa de apel nu le-a avut deloc în vedere - în principal a regulii per a contrario, nu se poate susţine că voinţa părţilor a fost aceea de a nu se constitui un drept de superficie asupra terenului ocupat în totalitate de construcţia vândută de intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 948 C. civ.

Consideră că elementul esenţial pe care instanţa de apel 1-a pierdut din vedere, în analiza bunei credinţe, analiză raportată exclusiv la înscrierea imobilului în cartea funciară, este că din extrasul CF, ataşat notelor de şedinţă pentru termenul de judecată din 22.02.2021, rezultă fără dubiu notarea sentinţei judecătoreşti prin care recurenta-pârâtă a dobândit proprietatea asupra spaţiului comercial în cartea funciară deschisă pe numele intimatei-reclamante. Arată că nu a realizat înscrierea pe numele său în lipsa unui înscris care să stabilească modalitatea de folosinţă a terenului pe care se afla construcţia vândută tot de intimata-reclamantă.

In acelaşi timp, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 948 alin. (3) C. civ., respectiv condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat.

Aşa cum a arătat şi la prima instanţă, recurenta-pârâtă nu a edificat construcţia pe terenul reclamantei şi nu a ocupat acest teren. Vânzarea imobilului (construcţie şi teren) s-a realizat la solicitarea reprezentantului reclamantei care i-a propus această vânzare cu care a fost de acord. Dacă s-ar admite că i-a fost înstrăinată doar construcţia, atunci reprezentantul reclamantei şi-a asumat în mod benevol un risc al lipsei de folosinţă al terenului în suprafaţă de 11,81 mp, prin vânzarea construcţiei situate pe el, din moment ce nu şi-a reglementat în nici un mod o eventuală folosinţă oneroasă a terenului; este greu de crezut că reclamanta a intenţionai: să-şi păstreze terenul aferent spaţiului vândut, din moment ce se apucase să facă dezmembrarea întregului imobilul (clădire şi teren) în vederea vânzării către pârâtă; nici pârâta nu ar fi cumpărat doar clădirea fărără terenul de sub ea. Ca atare, susţine că nu a săvârşit nicio faptă ilicită, îndeplinindu-şi obligaţia asumată cu bună credinţă. Nu există vinovăţie în a ocupa fără drept terenul reclamantei. Reclamanta, prin moştenitorii legali ai administratorului cu care a negociat, este cea care, tot cu rea-credinţă, a cerut în anul 2007, evacuarea recurentei-pârâte, cerere care i-a fost respinsă în mod definitiv şi irevocabil după ce a uzat de toate căile de atac.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că este în situaţia posesorului de bună-credinţă.

Buna-credinţă trebuie raportată şi la situaţia de fapt, de unde rezultă că voinţa internă a părţilor la momentul încheierii înscrisurilor între părţi a fost pentru vânzarea întregului spaţiu şi a terenului aferent.

Arată că în dosarul nr. x/2007 în care reclamanta, cu rea-credinţă, a solicitat evacuarea sa, recurenta-pârâtă a formulat o cerere reconvenţională în care a solicitat expres "1. să constataţi dreptul nostru de proprietate asupra spaţiului comercial in suprafaţa de 11.81 mp situat in Rm. Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea şi a terenului aferent având aceeaşi suprafaţă; 2. să pronunţaţi o hotărâre care să tina loc de act autentic de vânzare cumpărare."

Cum instanţa de judecată i-a admis în totalitate cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată, şi nu în parte, referirea în hotărârea judecătorească la spaţiul comercial priveşte corpul de clădire şi terenul aferent. Este real că cererea de completare a hotărârii, soluţionată de un alt complet întrucât judecătorul care a soluţionat cauza s-a pensionat, i-a fost respinsă, însă niciodată nu s-a pus problema ca vânzătoarea să-i vândă doar construcţia - în acest caz este evident că ar fi fost reglementată şi situaţia juridică a terenului, fapt care nu s-a întâmplat. Ca atare, a apreciat că intimata-reclamantă nu poate pretinde lipsa de folosinţă a terenului.

Recurenta-pârâtă mai susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material privind nelegalitatea aprecierii şi puterea probatorie acordată probei cu expertiza tehnică.

Arată că a formulat obiecţiuni la expertiza tehnică, care au fost respinse, deşi acestea erau legale şi de natură să conducă la stabilirea unei valori privind lipsa de folosinţă în conformitate cu legea.

In speţă, terenul este în totalitate afectat de o construcţie, afectaţiune de natură să conducă la aplicarea unor indici negativi asupra preţului chiriei terenului, indici pe care expertul nu i-a reţinut în niciun mod.

Terenul nu are deschidere la stradă, fapt ce impunea reţinerea unor indici negativi, pe care expertul nu i-a aplicat. Intrarea în construcţia aflată pe terenul de 11,81 mp se face prin spaţiul comercial al recurentei-pârâte care are deschidere la stradă, iar construcţia şi terenul de 11,81 mp se află în spatele acestui spaţiu comercial, respectiv la Nord, iar acel teren nu are deschidere la str. x. Chiar şi raportat la destinaţia construcţiei - toaletă şi spaţiu de depozitare aferent spaţiului comercial ce aparţine recurentei-pârâte (spaţiu comercial achiziţionat de la S.C. D. S.R.L.) - valoarea lipsei de folosinţă a terenului nu poate fi aşa mare.

Deşi a solicitat ca expertul să reţină situaţia juridică a terenului în cauză, să aplice indicii negativi referitor la aceasta, în speţă nefiind vorba de un teren liber şi cu ieşire la stradă (cum sunt în comparabilele avute în vedere) sau să explice de ce nu se impune aplicarea unor indici negativi faţă de comparabilele luate în calcul, susţine că în mod nelegal i-au fost respinse aceste obiecţiuni.

Recurenta-pârâtă arată ca s-a ajuns astfel în situaţia în care pentru lipsa de folosinţă pe 6 ani să plătească dublul valorii terenului, respectiv valoarea de piaţă a terenului de 9.000 RON se acoperă prin lipsa de folosinţa pe 3 ani, situaţie inadmisibilă raportat la realitatea valorilor de piaţă şi a chiriilor practicate atât în Râmnicu Vâlcea cât şi în întreaga ţară.

Pentru toate, aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

Pârâta S.C. OBIECT S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă.

Reclamanta A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca neîntemeiat.

Prin încheierea de şedinţă din 22 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut, în esenţă, că recursul a fost formulat în termen.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursurilor la data de 19 octombrie 2022.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii recursului reclamantei, reţine următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlineşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Termenul de recurs instituit de art. 485 C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) şi absolut, astfel că, nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita recursul, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează ca atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

În speţă, se constată că decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 21 octombrie 2021 (potrivit procesului-verbal de predare aflat la dosarul de apel), iar cererea de recurs a fost depusă prin e-mail la 22 noiembrie 2021, la ora 20:40, astfel că recursul a fost declarat şi motivat cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Declararea şi depunerea motivelor de recurs, prin e-mail, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal.

În acest sens, se reţine că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen".

Ulterior, prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie indicată şi de recurenta-reclamantă în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză), privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

Se impune precizarea faptului că, faţă de dispoziţiile art. 24 şi 25 C. proc. civ., care prevăd că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi, şi, raportat la data demarării prezentului proces, 2 mai 2018, acesta este supus normelor de procedură civilă anterioare modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, intrate în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Ca atare, din perspectiva excepţiei tardivităţii, relevanţă în prezenta cauză o au dispoziţiile art. 182 şi art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data iniţierii prezentului litigiu (data anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care în enumerarea cuprinsă la art. 183 alin. (1) C. proc. civ. au fost introduse şi actele de procedură trimise prin fax sau e-mail), astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, înaintarea recursului prin intermediul poştei electronice în ultima zi a termenului (22 noiembrie 2021, ora 20:40), după ora la care se încheiase activitatea ia Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cerere înregistrată în evidenţa instanţei a doua zi, respectiv pe data de 23 noiembrie 2021, determină concluzia că această cale de atac a fost declarată cu încălcarea termenului reglementat de 485 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L., Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, excepţia nulităţii recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Este de reţinut că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, recurenta-pârâtă aduce în discuţie situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, aspecte ce vizează, în realitate temeinicia deciziei atacate, necenzurabilă în recurs, fără a reuşi să facă o trimitere argumentată la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat.

Susţinerile recurentei-pârâte care se referă la considerentele primei instanţe nu pot face obiectul evaluării în această etapă procesuală, în condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunţată în etapa procesuală a apelului, instanţa de recurs fiind îndrituită a exercita controlul judiciar doar cu privire la cele reţinute prin respectiva decizie.

Deşi a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 948 C. civ., inclusiv a dispoziţiilor alin. (3) referitoare la condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat, în motivarea recursului, pârâta s-a rezumat, în esenţă, la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la stabilirea calităţii sale de posesor de rea-credinţă prin raportare la înscrisurile dosarului şi cu privire la acordarea în favoarea reclamantei a sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.

Aprecierea instanţei de apel cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii şi susţinerea recurentei-pârâte că este în situaţia posesorului de bună-credinţă, cu solicitarea de raportare a bunei-credinţe şi la situaţia de fapt vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, susţinerile privind buna-credinţă şi înscrisurile care ar demonstra aceasta sunt elemente probatorii, care ţin de temeinicie, de situaţia de fapt, nefiind suficiente să atragă examenul de legalitate dacă nu s-au indicat încălcările de lege săvârşite de instanţa de apel.

Chiar dacă recurenta-pârâtă invocă greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind buna-credinţă, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate şi nu arată, în concret, care sunt greşelile de judecată săvârşite de instanţă, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel în sensul reţinerii calităţii de posesor de rea-credinţă.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea bunei-credinţe de către instanţa de apel şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, vizează exclusiv aspecte de apreciere şi interpretare a înscrisurilor depuse în probaţiune, reprezentând, astfel, o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Recurenta-pârâtă mai susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material privind nelegalitatea aprecierii şi puterea probatorie acordată probei cu expertiza tehnică.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condiţiile în care aprecierea acestora este reprezentată de operaţiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, apreciere cu privire la care instanţa este suverană, iar o reanalizare a probelor de către instanţa de recurs nu este permisă de dispoziţiile legale.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că a formulat obiecţiuni la expertiza tehnică, care au fost respinse, deşi acestea erau legale şi de natură să conducă la stabilirea unei valori privind lipsa de folosinţă în conformitate cu legea, precum şi cele prin care se arată că terenul este în totalitate afectat de o construcţie, afectaţiune de natură să conducă la aplicarea unor indici negativi asupra preţului chiriei terenului, indici pe care expertul nu i-a reţinut în niciun mod, constituie critici de netemeinicie, care nu pot fi examinate în recurs, întrucât vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să aprecieze probatoriul.

Orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanţei de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului.

În realitate, recurenta-pârâtă este nemulţumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanţa a înţeles să dea relevanţă probelor administrate, or, criticile care vizează conţinutul probelor, inclusiv cele care privesc proba cu expertiza tehnică, sunt critici de netemeinicie.

Cum toate criticile recurentei-pârâte se referă la aspecte ce privesc probele şi starea de fapt, nu se poate determina existenţa vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul pârâtei, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă OBIECTE SANITARE S.R.L. împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2022.