Reversal of criminal confiscation execution: exclusion of exculpatory damages claims where assets transferred gratuitously to non-party institutions

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1349 din 19 noiembrie 1999, Tribunalul București a respins cererea formulată de reclamantul R.M.I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul de Interne, Administrația Financiară a Municipiului Timișoara, SC A. SA Timișoara și Ministerul Industriei și Comerțului, instanța de fond constatând că dreptul la acțiune este prescris, conform art. 505 C. proc. pen.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 388 A din 22 iunie 2000, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea în fond.

Instanța de apel a reținut, că dreptul la acțiune nu este prescris, deoarece la data de 12 septembrie 1991 reclamantului i-a fost restituită suma de 220.000 lei, iar față de faptul restituirii sunt incidente prevederile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, privitoare la întreruperea cursului prescripției.

Recursul declarat de Administrația Financiară a Municipiului Timișoara împotriva acestei hotărâri a fost respins de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1198 din 23 februarie 2001.

Instanța de recurs a reținut, că termenul prevăzut de art. 505 C. proc. pen. este de prescripție și nu de decădere, cum susține recurenta, însă trebuie observat că, în speță, cererea formulată de reclamant are ca obiect întoarcerea executării silite privind măsura confiscării unor bunuri, prin restituirea lor sau plata contravalorii bunurilor mobile. Eronat s-a reținut ca temei juridic al pretențiilor reclamantului art. 504 și urm. C. proc. pen., care reglementează o altă situație (desdăunarea persoanelor condamnate pe nedrept), iar instanța de rejudecare urmează să pună în discuție corecta încadrare a acțiunii.

Rejudecând cauza, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1777 din 16 decembrie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că bunurile confiscate de la reclamant, prin efectul sentinței penale nr. 2498/1982, au fost predate cu titlu gratuit Institutului Medical Farmaceutic Timișoara, pentru a fi folosite ca material didactic. În sarcina Ministerului de Interne și a Oficiului Farmaceutic Timișoara nu poate fi reținută obligația de restituire a bunurilor sau de desdăunare a reclamantului cu contravaloarea bunurilor, deoarece aceste instituții nu au dobândit sau exercitat vreun drept asupra produselor ridicate de la reclamant.

Se mai reține, că acțiunile întreprinse de reprezentanții acestor instituții în legătură cu bunurile confiscate s-au efectuat în limitele drepturilor și obligațiilor legale ce le incumbau în derularea procesului penal.

În privința celorlalți pârâți, se reține că nu au întreprins activități în legătură cu bunurile confiscate de la reclamant și nici nu le-a profitat în vreun fel.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 310 A din 26 mai 2003 a Curții de Apel București.

Instanța de apel a reținut că, întrucât obiectul acțiunii a fost calificat de instanța de recurs ca fiind întoarcerea executării și nu o cerere întemeiată pe art. 504 și urm. C. proc. pen., participarea procurorului la judecată nu era obligatorie, iar indicarea greșită a căii de atac, nu constituie motiv de nulitate a hotărârii.

Se mai reține, că acțiunea de întoarcere a executării, care inițial a fost o creație a practicii judecătorești, în prezent este reglementată de dispozițiile art. 4041 C. proc. civ., care prevăd că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării.

Din conținutul art. 4041 C. proc. civ., rezultă că acțiunea care are ca obiect întoarcerea executării, poate fi îndreptată numai împotriva persoanei care deține bunul la momentul formulării cererii sau care l-a valorificat.

Or, în cauza de față, nu s-a dovedit că bunurile confiscate s-ar afla la pârâte sau ar fi fost valorificate de acestea. Bunurile de natură medicală au fost predate de către Oficiul Farmaceutic Timișoara, Institutului de Medicină Timișoara, pentru a fi utilizate ca material didactic în procesul de instruire. Predarea s-a făcut în mod gratuit, conform indicațiilor Ministerului Sănătății, instituție care nu a fost chemată în judecată, iar susținerea Ministerului de Interne că unele bunuri au fost valorificate de Administrația Financiară a Municipiului București și Ministerul Industriei și Resurselor, nu s-a dovedit în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după ce expune pe larg istoricul procesului, susține că în hotărârea atacată motivarea soluției respingerii apelului este confuză și contradictorie. Arată recurentul, că instanța de apel, deși reține că acțiunea nu putea fi întemeiată pe art. 4041 C. proc. civ., nu face referiri la art. 504–507 C. proc. pen., texte care, nefiind abrogate, se aplică în situațiile ce nu pot fi soluționate conform prevederilor art. 4041 - 4043 C. proc. civ. și cere să se admită recursul și, conform art. 504 C. proc. pen., pârâții să fie obligați să-i plătească suma de 14.800,55 dolari SUA.

Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente.

Deși se invocă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în declarația de recurs nu se formulează critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.

Criticile privitoare la motivarea confuză și contradictorie a hotărârii și la nesocotirea art. 504–507 C. proc. pen. fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., însă aceste motive de recurs nu sunt operante în cauză.

Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii, așa cum susține recurentul. Instanța de apel a reținut că acțiunea are ca obiect întoarcerea executării (calificare dată de instanța de recurs) și a analizat-o în raport cu dispozițiile art. 4041 C. proc. civ.

Susținerea recurentului că cererea de despăgubiri trebuia soluționată în raport cu art. 504–507 C. proc. pen. nu este întemeiată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul, invocând decizia penală nr. 1530/1990 a Curții Supreme de Justiție, prin care, fiind casată sentința penală nr. 2948/1986 a Judecătoriei Timișoara, a fost achitat și s-a înlăturat măsura confiscării, a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata contravalorii bunurilor confiscate, în posesia cărora nu a reușit să intre.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe art. 998 C. civ.

Obiectul acțiunii, așa cum rezultă din motivele de fapt invocate de reclamant în susținerea ei, îl constituie restabilirea situației anterioare, prin plata contravalorii bunurilor preluate în temeiul hotărârii judecătorești desființate, și nu plata de despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc. pen.

Or, este de principiu, că numai partea este în drept să hotărască cu privire la exercitarea acțiunii și determinarea obiectului ei și că instanța este obligată să soluționeze litigiul în acest cadru.

De aceea, în speță, față de conținutul cererii de chemare în judecată și calificarea dată acțiunii prin decizia civilă nr. 1198 din 23 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, corect instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului în raport cu dispozițiile aplicabile în materia întoarcerii executării.

Prin urmare, constatându-se că motivele invocate de recurent prin declarația de recurs nu sunt întemeiate, se va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul R.M.I. împotriva deciziei nr. 310 A din 26 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2005.