Email receipt after court closing in final day of appeal deadline is timely under amended civil procedure rules

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.02.2018, în valoare de 554.254,40 RON; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,59 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 358 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă; a fost respinsă cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 669/C din 5 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de completare a sentinţei civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, formulată de reclamantă.

Prin încheierea din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosar nr. x/2019, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării apelului şi a fost amânată pronunţarea la 9 martie 2022.

Prin decizia nr. 238 din 9 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L. A fost anulată în parte sentinţa apelată cu privire la soluţia de respingere a cererii având ca obiect solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018 şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea acestui capăt de cerere Tribunalului Neamţ, secţia a II-a. A fost menţinut restul dispoziţiilor ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva încheierii din 28 februarie 2022 şi a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

În susţinerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată, sub un prim aspect, că instanţa de apel, prin încheierea din 28.02.2022, în mod greşit a respins excepţia tardivităţii formulării apelului.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut că hotărârea a fost comunicată la data de 13.05.2021, apelul fiind declarat la 14.06.2021, în ultima zi, în termenul legal.

Recurenta-pârâtă menţionează că cererea de apel a fost trimisă prin poştă electronică, la data de 14.06.2018 ora 22:39, după închiderea programului instanţei, aşadar după expirarea termenului prevăzut de lege.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în raport de art. 468 C. proc. civ. "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016, actele trebuie depuse până la închiderea programului, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică fiind asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Aşadar, actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului.

Or, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, din conţinutul mesajului electronic conţinând cererea de apel rezultă că apelul a fost depus la 14.06.2021 ora 22:39, după închiderea programului instanţei, fiind tardiv formulat.

O altă critică vizează faptul că reclamanta a formulat cerere de completare a sentinţei pronunţate de prima instanţă, cuprinzând aceleaşi argumente prezentate în apel, cerere ce a fost definitiv soluţionată prin hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, hotărâre rămasă definitivă prin neapelare.

În acest sens, recurenta-pârâtă reiterează faptul că reclamanta nu a declarat apel împotriva hotărârii nr. 669 din 05 octombrie 2021, ci doar împotriva hotărârii nr. 358 din 28 aprilie 2021.

În condiţiile în care hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021 a rămas definitivă, instanţa de judecată apreciind că s-a pronunţat cu privire la fiecare aspect de fapt şi de drept prezentat în acţiune, recurenta-pârâtă consideră că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

În opinia recurentei-pârâte, prin retrimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel a impus tribunalului să judece din nou o situaţie ce este intrată în autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat prin hotărârea nr. 669 din 5.10.2021, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care statuează în sensul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, în cuprinsului cererii de apel formulate de reclamantă, aceasta a criticat în mod explicit şi neîndoielnic numai soluţia privitoare la capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,39 RON, excluzând de la judecată toate actele şi faptele anterioare acestui contract.

Or, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reţinând în mod nefondat elemente ale situaţiei de fapt care nu au fost probate de către apelantă şi care au fost excluse în mod explicit din obiectul cererii de apel de către aceasta.

În acest sens, recurenta-pârâtă menţionează că, începând cu pagina 10 penultimul alineat din hotărârea recurată, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt care nu doar că este greşită şi nu este susţinută de către nicio probă aflată la dosarul cauzei, dar excedează în mod nepermis obiectului dedus judecăţii în apel.

Potrivit instanţei de apel, "contractul de furnizare bunuri din 785/09.11.2017 s-a derulat şi executat în integralitate", ceea ce reprezintă, în opinia recurentei-pârâte, o greşită interpretare a normelor de drept material, a probelor şi a susţinerilor din dosar, în condiţiile în care nici măcar apelanta nu a susţinut acest lucru.

Potrivit recurentei-pârâte, pe lângă faptul că această afirmaţie este complet nefondată şi excedează obiectului judecăţii, nu poate fi valabilă nici din considerente faptice: contractul x/09.11.2017 avea termen de execuţie data de 1 februarie 2018, însă, până la acea dată intimata-reclamantă nu îi trimisese proiectul final pe baza căruia să execute lucrarea, acesta fiind comunicat la data de 7 februarie 2018 - deci după încetarea contractului x/09.11.2017; acreditivul cu care garantase plata expirase la data de 31 ianuarie, astfel încât nici plata nu avea cum să se facă în baza contractului din noiembrie; contractul nr. x/09.11.2017 nu a fost prelungit prin act adiţional, încetând, iar din acest motiv s-au încheiat noile contracte în temeiul cărora a avut loc executarea obligaţiilor părţilor.

Aşadar, pe lângă încălcarea principiului disponibilităţii şi încadrarea în motivul de recurs prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept material, fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă mai arată, de asemenea, că instanţa de apel, contrar probelor aflate la dosar, a reţinut că s-au încheiat contractele din 24 februarie şi 25 februarie, întrucât s-ar fi dorit inserarea de penalităţi, ceea ce nu are nici un fundament.

Instanţa de apel a reţinut că aceste contracte au fost semnate în aprilie 2018, ceea ce este contrar tuturor înscrisurilor aflate la dosar, data încheierii acestora reieşind din cuprinsul actelor, art. 277 alin. (3) C. proc. civ. statuând că înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său.

Întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada că aceste înscrisuri ar fi fost semnate la altă dată, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a respectat şi a interpretat în mod eronat normele de drept material.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nefondat, instanţa de apel a reţinut, fără a motiva în fapt şi în drept, că s-au exercitat presiuni asupra reprezentantului reclamantei, pentru a se semna atât contractul, cât şi un proces-verbal nereal, aspecte care nu au fost probate de reclamantă, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a făcut o judecată efectivă a fondului şi nu s-a pronunţat în fapt şi în drept cu privire la criticile referitoare la obiectul contractului, al obligaţiei, şi la cauza actului juridic.

Potrivit recurentei-pârâte, prima instanţă s-a pronunţat cu privire la toate aspectele mai sus menţionate, procesul fiind soluţionat pe fond, astfel cum reiese şi din hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, rămasă definitivă.

Astfel, prima instanţă a reţinut că părţile implicate deţin calitatea de profesionişti, a examinat conţinutul ambelor contracte, constatând faptul că atât contractele, cât şi procesele-verbale de recepţie au fost semnate de ambele părţi, că s-au emis facturi şi s-au înregistrat în contabilitatea apelantei, că în cursul executării silite apelanta a recunoscut că are de plată suma de bani ce formează obiectul contractului nr. x/25.02.2021, astfel că nu ar putea fi reţinută nicio deficienţă a analizei şi motivării primei instanţe asupra obiectului contractului sau a cauzei acestuia.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, deşi curtea de apel a reţinut că prima instanţă nu a motivat în drept hotărârea şi că nu a expus probele din care rezultă cele reţinute, în realitate, instanţa de judecată a analizat toate elementele juridice ale aşa-zisei ameninţări, precum şi întregul probatoriu al cauzei, reţinând că nu s-a făcut dovada unei violenţe morale şi nici a vreunei presiuni, căreia reclamanta nu i-ar fi putut rezista şi că nu există probe din care să rezulte vicierea consimţământului la încheierea şi perfectarea celor două contracte, în condiţiile în care în cauză sunt implicaţi nişte profesionişti.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că a depus la dosar probe inclusiv privind atitudinea şi modul de adresare al administratorului reclamantei, din care reiese că nu ar fi putut fi ameninţat sau să i se producă vreo temere.

Mai arată recurenta-pârâtă şi că, prin hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunţată în acelaşi dosar, prima instanţă a apreciat că nu se impune completarea hotărârii întrucât considerentele sunt clare, sentinţa pronunţată fiind, de asemenea, clară, recurenta-pârâtă făcând trimitere şi la o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, pe fondul cauzei, apelul formulat este nefondat şi expune exhaustiv situaţia de fapt şi argumente în combaterea apelului declarat de reclamantă, făcând trimitere la probele administrate în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii parţiale a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

La 19 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, iar intimata-reclamantă a depus note scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că recurenta-pârâtă invocă faptul că apelul declarat de reclamantă prin poştă electronică în ultima zi a termenului procedural de decădere, după ora la care activitatea a încetat în mod legal la instanţă, nu este făcut în termen.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"(1) Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen. (...)

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum şi menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mailului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată".

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 24-27 din C. proc. civ., reiese că procedurilor judiciare (lites pendentes) le este incidentă legea în vigoare la momentul declanşării lor, iar hotărârile judecătoreşti rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Astfel, potrivit art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse acestuia prin Legea nr. 310/2018, doar actele de procedură depuse prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depuse la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege puteau fi socotite a fi fost depuse înăuntrul termenului de decădere prevăzut de lege, deşi nu îndeplineau condiţia de a fi fost depuse la instanţă de parte personal sau prin reprezentant şi nici de a fi fost transmise instanţei prin poştă, curier, fax sau poştă electronică până la ora la care activitatea instanţei încetează în mod legal.

Spre deosebire de forma avută de art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., la momentul adoptării C. proc. civ., actuala formă a acestei norme, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, stabileşte neechivoc faptul că actul de procedură, trimis prin fax sau e-mail, înăuntrul termenului prevăzut de lege, este socotit a fi făcut în termen.

Astfel, potrivit actualei forme a art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., aceste mijloace tehnice de transmitere a actelor de procedură au fost incluse în categoria modalităţilor alternative celei a depunerii actelor de procedură la registratura instanţei, alături de depunerea prin poştă sau serviciul de curierat rapid, respectiv depunerea la unitatea militară sau la administraţia locului de deţinere, ceea ce evidenţiază voinţa legiuitorului de a asimila trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare.

Aşadar, spre deosebire de reglementarea iniţială a art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la momentul adoptării Legii nr. 310/2018, legiuitorul a renunţat la soluţia legislativă anterioară care, deşi stipula expres posibilitatea părţilor de a utiliza aceste mijloace de comunicare pentru a transmite acte de procedură către instanţe, nu reglementa, în mod distinct, efectele depunerii actelor de procedură la instanţă în această modalitate.

În acest caz, art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că dovada datei şi orei depunerii actului de procedură este reprezentată de data şi ora primirii faxului, respectiv a e-mailului, astfel cum acestea sunt evidenţiate şi atestate de către calculatorul sau faxul instanţei.

Ca atare, se impune a se concluziona că prin modificările aduse art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., legiuitorul a optat pentru a conferi celor două mijloace de comunicare - faxul şi e-mailul - aceleaşi beneficii sub aspectul termenului ca şi în cazurile transmiterii actelor de procedură prin poştă şi curierat.

În absenţa oricărei distincţii în cuprinsul normei speciale reprezentate de art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., eficacitatea probatorie a datei şi orei atestate de faxul sau calculatorul instanţei, în privinţa depunerii actelor de procedură înăuntrul unui termen procedural care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani, nu poate fi condiţionată de respectarea regulii speciale relative la darea de dată certă actului de procedură, transmis prin intermediul acestor mijloace de comunicare.

Utilizarea sintagmei "servesc ca dovadă a datei depunerii actului", în cuprinsul art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, are drept consecinţă faptul că, potrivit actualei reglementări, pentru verificarea depunerii în termenul de decădere, calculat pe zile, săptămâni, luni sau ani, a actului de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, nu prezintă relevanţă data certă pe care grefierul o dă actului la momentul înregistrării acestuia conform procedurii reglementate Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, ci data şi ora atestate de faxul sau calculatorul instanţei.

Trebuie observat şi că regula de calcul al termenelor procedurale socotite pe zile, săptămâni, luni sau ani este stabilită de art. 182 alin. (1) din C. proc. civ.. care prevede că ele se împlinesc la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Se impune a se concluziona, astfel, că actul de procedură care, potrivit legii, trebuie depus la instanţă, înăuntrul unui termen care se socoteşte pe zile, transmis prin e-mail sau fax, chiar ulterior orei la care încetează programul de lucru al instanţei, însă recepţionat de faxul sau calculatorul instanţei până la ora 24:00 a ultimei zile a termenului procedural, este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen.

În raport de aceste considerente teoretice, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 4 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Neamţ, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Hotărârea primei instanţe a fost comunicată la 13 mai 20221, astfel cum reiese din dovada aflată la fila x al tribunalului, motiv pentru care, apelul declarat la 14 iunie 2021 prin poştă electronică, la ora 22:39, după închiderea programului instanţei, apare a fiind formulat în termen, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.

Se impune a se arăta că în acest sens a dispus şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 45 din 22 iunie 2020: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă arată şi că în cuprinsului cererii de apel formulate de reclamantă, aceasta a criticat în mod explicit şi neîndoielnic numai soluţia privitoare la capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.02.2018, în valoare de 77.135,39 RON, excluzând de la judecată toate actele şi faptele anterioare acestui contract, însă instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reţinând în mod nefondat elemente ale situaţiei de fapt care nu au fost probate de către apelantă şi care au fost excluse în mod explicit din obiectul cererii de apel de către aceasta.

Înalta Curte precizează că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant.

Reiese, aşadar, că şi în cazul apelului, funcţionează principiul disponibilităţii, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. statuând în sensul că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care nu a fost atacată.

Dacă hotărârea primei instanţe a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat.

În cauză, însă, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme, astfel cum s-a menţionat şi cum reiese din considerentele hotărârii recurate, Curtea a analizat apelul în temeiul art. 479 C. proc. civ., în limitele trasate expres de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, care a arătat că înţelege să critice doar soluţia cu privire la capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/25.02.2018 în valoare de 77.135,59 RON, urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Înalta Curte mai arată că argumentele recurentei-pârâte ce vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi modul de interpretare a probelor administrate, reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, motiv pentru care vor fi excluse de la analiză.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 669 din 5 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Neamţ, prin care a fost respinsă cererea reclamantei, de completare a sentinţei primei instanţe, cerere ce cuprindea aceleaşi argumente ca şi cele prezentate în apel.

În condiţiile în care hotărârea nr. 669 din 5 octombrie 2021 a rămas definitivă prin neapelare şi în condiţiile în care prima instanţă a apreciat că s-a pronunţat cu privire la fiecare aspect de fapt şi de drept prezentat în acţiune, recurenta-pârâtă consideră că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri definitive.

Prealabil, se impune a se arăta că aceste critici vor fi analizate nu subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., cum a solicitat recurenta-pârâtă, ci din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, care statuează că se poate cere casare unei hotărâri, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În raport de criticile arătate mai sus, Înalta Curte arată că, potrivit art. 444 alin. (1) Cod procedură civilă, " Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare".

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 669/C din 5 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de completare a sentinţei civile nr. 358 din 28 aprilie 2021, formulată de reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a apreciat că, aşa cum rezultă din întreaga motivare, sunt nominalizate ambele contracte cu nr. x/25.02. 2018 şi cu nr. x/25.02.2018, că a examinat ambele contracte atât pe cel cu nr. x/25.02. 2018 cât şi pe cel şi cu nr. x/25.02.2018 şi că prin dispozitivul hotărârii instanţa s-a pronunţat asupra ambelor contracte, nu numai asupra contractului cu nr. x/25.02.2018, cum eronat a susţinut reclamanta în cererea de completare a hotărârii.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat.

Întrucât cererea a fost respinsă, nefiind dispusă o completare a hotărârii pronunţate, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 669 din 5 octombrie 2021.

Nici criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea acestor motive de recurs vizează exclusiv situaţia de fapt, data încheierii contractelor, exercitarea unor presiuni asupra reprezentantului reclamantei, pretins a fi fost reţinute de către instanţa de apel. Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a indicat mijloacele de probă reţinute, că nu a avut în vedere probele din care reiese atitudinea administratorului intimatei-reclamante, care exclude ameninţarea sau temerea, precum şi faptul că hotărârea pronunţată de prima instanţă respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că reluarea argumentelor expuse în combaterea apelului declarat de către reclamantă nu reprezintă critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, acestea neputând face obiectul analizei în recurs.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 februarie 2022 şi a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.830,57 RON către intimata A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 februarie 2022 şi a deciziei nr. 238 din 9 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta B. S.R.L. la plata sumei de 8.830,57 RON către intimata A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.