Nullity of movable mortgages for lack of object: inadmissibility of ordinary jurisdiction challenge outside the two-year suspect period and res judicata limits

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/2019, identică cu cererea înregistrată sub nr. x/2019, conexate, reclamanta A. S.R.L., în faliment, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea nulităţii absolute a contractelor de ipotecă mobiliară pentru lipsa obiectului actului juridic şi a obligaţiei, desfiinţarea actelor juridice subsecvente, respectiv a plăţilor efectuate de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Dâmboviţa către S.C. B. S.R.L., repunerea părţilor in situaţia anterioară şi obligarea societăţii pârâte la restituirea plăţilor în cuantum de 2.395.465,26 RON.

Prin precizările făcute în cadrul răspunsului la întâmpinare formulat în dosar nr. x/2019, reclamanta a arătat că din eroare a solicitat constatarea nulităţii contractului nr. x/11.09.2012, care este contract de cesiune de creanţă, şi, prin urmare, îşi micşorează capătul de cerere privind restituirea plăţilor la suma de 1.708.469,34 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 129/C din 21 aprilie 2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei, invocată de pârâta B. S.A., a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractelor de ipotecă mobiliară şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.708.469,34 RON, încasată de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Prin decizia civilă nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 129/C din 21 aprilie 2021 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.A.

În susţinerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material - instanţă de drept comun, cauza fiind de competenţa exclusivă a judecătorului sindic, potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea 85/2014, lichidatorul judiciar neavând calitatea de a solicita anularea unor acte mai vechi de 2 ani anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamanta debitoare - în faliment, prin lichidator judiciar, a solicitat anularea actelor pretins frauduloase încheiate anterior deschiderii insolvenţei, respectiv contractele de ipotecă mobiliară încheiate în perioada 2012-23.01.2014.

Debitoarea a intrat în insolvenţă la data de 16.02.2016, aşadar lichidatorul judiciar are competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, să atace actele potenţial frauduloase încheiate cel târziu la data de 16.02.2014.

Recurenta-pârâtă arată că la data de 23.01.2014 a fost încheiat ultimul contract de ipotecă, fiind evident că niciunul dintre contractele contestate în prezenta cauză nu a fost încheiat în perioada suspectă, lichidatorul neavând competenţa conferită de legea insolvenţei să le conteste.

Totodată, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, Curtea Constituţională a României a calificat prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014 ca fiind norme de drept procesual, a căror încălcare atrage motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, recurenta-pârâtă apreciază că art. 117 din Legea nr. 85/2014 conferă calitate procesuală activă lichidatorului pentru anularea actelor ilicite ale debitorului strict în privinţa actelor încheiate cu cel mult 2 ani anterior deschiderii procedurii, şi numai în faţa judecătorului sindic, iar nu potrivit dreptului comun.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa civilă nu este competentă să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată, singurul competent fiind judecătorul sindic, în raport de art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-pârâtă apreciază că acţiunea de drept comun este inadmisibilă, legea specială a insolvenţei stabilind o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, aptă a asigura justul echilibru dintre drepturile creditorilor şi securitatea circuitului civil, actele mai vechi de 2 ani anterior deschiderii insolvenţei urmând a nu mai fi repuse în discuţie sub aspectul valabilităţii lor.

Mai arată recurenta-pârâtă că, deşi a invocat atât în faţa primei instanţe, cât şi pe calea apelului, necompetenţa materială instanţei de fond, învederând că o atare acţiune este de competenţa exclusivă a judecătorului sindic, instanţele au omis să se pronunţe asupra acestor aspecte, care ţineau inclusiv de calificarea juridică a acţiunii.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa competentă să judece acţiunea lichidatorului în anularea actelor frauduloase ale debitorului este judecătorul sindic sesizat cu insolvenţa debitoarei, în speţă Tribunalul Dâmboviţa, dosar nr. x/2015, devenind deci incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, având în vedere că actele contestate au fost încheiate cu mai mult de 2 ani anterior deschiderii procedurii insolvenţei, lichidatorul nu are legitimare procesual activă în prezenta cauză, excepţie absolută ce poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, inclusiv pentru prima dată în recurs.

Potrivit recurentei-pârâte, debitorul nu poate avea calitate procesuală pentru introducerea acţiunii în anularea actelor frauduloase, deoarece, în afara faptului că nu figurează printre persoanele vizate de lege, ar însemna să invoce propria incorectitudine. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1798 din 27 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, cuprinzând motive contradictorii, stabilind, pe de o parte, că în cauză există autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa cauzei juridice, potrivit dispoziţiilor art. 1.236 alin. (1) C. civ., şi, pe de altă parte, că aceasta nu se opune verificării de către instanţa de apel a existenţei cauzei licite sau ilicite prin prisma art. 1.255 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că dosarul nr. x/2016, soluţionat definitiv, a privit următoarele contracte de ipotecă, menţinute ca valabile: nr. x.

Recurenta-pârâtă apreciază că relevante pentru speţa de faţă sunt considerentele Curţii de Apel Braşov din dosar nr. x/2016, intrate în puterea lucrului judecat odată cu respingerea cererii de recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din care reiese că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a arătat în ce constă lipsa cauzei pe coordonatele menţionate, ci a invocat această chestiune pe motiv că nu ar exista raporturi juridice între părţi, or lipsa unui raport juridic nu se confundă cu lipsa cauzei, întrucât raportul juridic, generat de actul juridic, trebuie să existe pentru a invoca lipsa cauzei şi că sunt îndeplinite cerinţele art. 1.236 alin. (1) C. civ., în ce priveşte existenţa cauzei.

Recurenta-pârâtă mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2.372 alin. (2) C. civ.: "Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat".

Or, instanţa de apel a reţinut că, în pofida deciziei anterioare definitive care statua existenţa şi liceitatea cauzei juridice a contractelor de garanţie, acestea pot fi din nou analizate sub aspectul validităţii din perspectiva formei, respectiv dacă respectivele contracte de ipotecă arată cauza obligaţiei garantate şi fac o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că motivarea este contradictorie, reţinându-se, pe de o parte că există autoritate de lucru judecat în privinţa existenţei cauzei actelor de ipotecă şi, pe de altă parte, că instanţa trebuie să verifice dacă aceleaşi acte de ipotecă precizează expres sau nu care e cauza lor juridică. Faptul că anterior s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat existenţa cauzei face inadmisibilă cercetarea precizării cauzei în cuprinsul contractului, instanţa urmând a respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru autoritate de lucru judecat.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în speţă, scopul urmărit de reclamantă este acela de a înlătura contractele de ipotecă şi de a reîntoarce în patrimoniul debitoarei sumele pe care le-a decontat de la Casa de Asigurări de Sănătate în temeiul respectivelor contracte de ipotecă.

În acest context, recurenta-pârâtă apreciază că, deşi motivul de nulitate invocat de către intimată în acel dosar era acela al lipsei cauzei, considerentele sus-citate oricum îşi păstrează puterea de lucru judecat în orice situaţie, fiind constatări ex propriis sensibus ale judecătorilor Curţii de Apel Braşov, potrivit cărora: a fost dovedit că s-au încheiat cesiunile de creanţă succesive, prin care s-au transmis drepturi de creanţă şi s-au stins debite ale A., iar prestaţiile la care părţile s-au obligat, respectiv garantarea creanţelor deţinute de pârâta, s-au efectuat, prin aducerea de garanţii şi pentru care sau realizat formalităţile de publicitate.

Aşadar, parte din considerentele deciziei recurate, în opinia recurentei-pârâte încalcă puterea de lucru judecat a acestei hotărâri a Curţii de Apel Braşov.

Contrar constatării instanţei că obiectul prezentei cauze nu îl fac contractele de cesiune de creanţă succesivă, ci contractele de ipotecă, sens în care nu ne-am regăsi în ipoteza unei puteri de lucru judecat, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, constatarea cesiunilor de creanţă ca fiind valabile de către Curtea de Apel Braşov, conduce la concluzia logică a faptului că izvorul principal al acestor cesiuni este valabil.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu poate fi constatată lipsa unui contract real principal (indiferent de menţiunile eronate din cuprinsul actelor scrise), de vreme ce cesiunile de creanţă validate de către Curtea de Apel Braşov dovedesc transmiterea unor drepturi de creanţă valabile şi achitarea unor debite reale faţă de B.. Totodată, nu poate fi reţinut că nu a existat operaţiunea - negotium - de vânzare-cumpărare a produselor farmaceutice de către C. de la B., sens în care contractele de ipotecă mobiliară să nu aibă astfel un obiect.

În opinia recurentei-pârâte, este irelevant că instanţa anterioară a analizat valabilitatea aceloraşi contracte prin prisma cauzei - ca element de valabilitate al contractului, iar nu din punct de vedere al obiectului contractului, întrucât considerentele referitoare la realitatea prestaţiilor sunt menţinute independent de tipul de presupusă ineficacitate a contractelor, analizată în prezentul dosar.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 1.237-1.238 C. civ., contractele de ipotecă neavând cauză ilicită, prevederile art. 2.372, art. 2.391 şi urm. C. civ., nelegalitatea cesiunii de creanţă în temeiul căreia s-au constituit contractele de ipotecă ce fac obiectul prezentei cauze nefiind constatată de nicio instanţă, pe cale de consecinţă nu se poate constata lipsa obligaţiei garantate, ce ar atrage nulitatea ipotecilor.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, obiectele contractelor de ipotecă sunt determinate şi licite, operaţiunile juridice fiind în mod concret exemplificate, respectiv: obiectul contractelor de ipotecă mobiliară constă în garantarea achitării preţului cesiunii/creanţei pe care creditorul ipotecar B. o are asupra debitorului ipotecar A., prin constituirea de către debitorul ipotecar a unei ipoteci mobiliare asupra creanţei pe care o deţine împotriva C.J.A.S. Dâmboviţa. Obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. x este acela al transferului de creanţă de la A. ta cesionarul B. care a devenit creditor direct al C.J.A.S. Dâmboviţa pentru suma de 686.995,92 RON, substituindu-se în toate drepturile principale şi accesorii ale cedentului A.. Debitul astfel transmis rezultă din anexa la contract în care sunt individualizate facturile care îl compun.

Concluzionând asupra acestui mecanism, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, cauza vânzării (proxima) este dobândirea creanţei de la C., iar cauza vânzării (remota) este dobândirea calităţii de creditor în insolvenţa societăţii mamă a reclamantei, şi anume C.; ipotecile mobiliare au obiect licit, şi anume creanţele asupra Casei de Asigurări de Sănătate Judeţene Dâmboviţa, ipotecile mobiliare având o cauză licită deopotrivă, şi anume garantarea preţului cesiunii.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că obligaţiile instituite în sarcina părţilor sunt determinate şi licite, A. asumându-şi în mod legal plata debitelor (prin modalitatea decontării directe de la C.J.A.S. Dâmboviţa către B. a acelor debite ce se cuveneau A.), tocmai în considerarea datoriei preluate de aceasta de la C. - datorie corespondentă a livrării de medicamente vândute prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/13.04.2010.

Cu alte cuvinte, contractul cu nr. x la care se referă instanţa este într-adevăr unul de cesiune datorie, care a fost menţionat greşit în cuprinsul contractelor de ipotecă mobiliară ca fiind unul de vânzare.

Cu toate acestea, recurenta-pârâtă susţine că afirmaţia lipsei unui contract de vânzare-cumpărare este falsă, de vreme ce în anul 2010, a dovedit faptul că a încheiat cu societatea C. - companie din grupul intimatei, de la care aceasta din urmă a preluat datoria, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010.

Potrivit acestui contract, recurenta-pârâtă, în calitate de vânzător, urma ca, în baza comenzilor C., să livreze acesteia produse farmaceutice şi para farmaceutice.

În anul 2012, în baza contractului de vânzare-cumpărare şi având în vedere că societatea cumpărătoare acumulase faţă de recurenta-pârâtă un debit total de 11.756.204,14 RON pe care nu putea să îl plătească, a convenit cu aceasta şi celelalte societăţi din grupul A., să încheie contractul de tranzacţie nr. x/07.03.2012.

Prin contractul de tranzacţie, debitorul principal C. a confirmat soldul total datorat în cuantum de 11.756.204,14 RON şi s-a obligat să plătească din acest sold suma de 7.610.200 RON în 9 tranşe, până la data de 30.12.2012, iar societăţile D. S.R.L., A. S.R.L., A. S.R.L., E. S.R.L., Flavona S.R.L. împreună cu doamna F. s-au obligat în calitate de fidejusori, atât în ceea ce priveşte obligaţia de plată a întregului debit de 7.610.200 RON, cât şi a fiecărei tranşe în parte, precum şi a penalităţilor de întârziere.

Recurenta-pârâtă arată că argumentaţia instanţei privind regulile de interpretare ale clauzelor nu poate să reprezinte temei pentru a aprecia că actul juridic/negotium juris al vânzării nu există, iar o simplă eroare materială a menţionării altui număr de contract nu poate anihila realitatea faptică - aceea a vânzării efective a produselor către C..

Recurenta-pârâtă susţine că debitul a cărui restituire o urmăreşte A. prin formularea a încă unei cereri de constatare a nulităţii absolute asupra aceloraşi contracte, există şi corespunde unor livrări efective de produse farmaceutice, dovada principală a faptului că această creanţă este reală şi datorată fiind aceea că vânzarea produselor farmaceutice şi livrările au fost efectuate în baza unor facturi valabile, necontestate până la momentul intentării acţiunilor în nulitate.

Recurenta-pârâtă susţine că a vândut grupului C. produse farmaceutice, aceasta înregistrând datorii în cuantum total de 11.756.204,14 RON, contractele de garanţie mobiliară având ca scop tocmai garantarea preţului cesiunii unei părţi din creanţa datorată, pentru ca societăţile să îşi controleze reciproc procedurile de insolvenţă.

Din această perspectivă, contraprestaţia A. are ca izvor o obligaţie pecuniară asumată expres şi consimţit de către intimată, ca urmare a transferului de creanţă intervenit între aceasta şi C..

Mai susţine recurenta-pârâtă că nu numai că fiecare dintre părţile implicate în această construcţie contractuală au avut de la început reprezentarea clară a contraprestaţiei celeilalte părţi, dar chiar raportul de expertiză contabilă judiciară (în varianta sa finală) efectuat în dosarul nr. x/2015 cu privire la toate contractele încheiate cu intimata şi implicit cu privire la decontările realizate de C.J.A.S. Dâmboviţa, a stabilit că valoarea totală a sumelor datorate de A. S.R.L. în baza contractelor de ipotecă mobiliară/cesiune înregistrate la C.J.A.S. Dâmboviţa este de 4.180.178,2 RON, iar totalul încasărilor realizate de către B. S.A. de la C.J.A.S. Dâmboviţa este în cuantum de 3.213.369,17 RON.

O altă critică expusă de către recurenta-pârâtă vizează faptul că nu există o cauză ilicită a contractelor de ipotecă mobiliară în sensul art. 1.238 alin. (2) C. civ., nefiind dovedită o înţelegere frauduloasă la încheierea acestor contracte.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de judecată a speculat motivele care ar fi determinat demersul judiciar al falitei în temeiul unei prezumtive cauze ilicite care a planat asupra contractelor de ipotecă mobiliară, în contextul în care criticile invocate au fost unele cât se poate de generale, neexplicitate şi nedemonstrate.

Or, prin validarea alegaţiilor intimatei, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a contrazis chiar situaţia de fapt demonstrată de înscrisurile existente la dosar şi constatată prin raportul de expertiză judiciară contabilă efectuat în dosarul nr. x/2015.

Mai susţine recurenta-pârâtă că o astfel de constatare a înţelegerilor frauduloase în dauna creditorilor, excedează obiectului acestei cauze, Tribunalul Braşov nefiind învestit cu o astfel de acţiune specială, reglementată de dispoziţiile art. 117 ale Legii insolvenţei nr. 85/2014.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa era datoare să observe, la momentul analizării problemei de competenţă, că de vreme ce există un regim special pentru un astfel de tip de acţiune - Legea nr. 85/2014 a insolvenţei - acest regim devine aplicabil în temeiul principiului specialia generalibus derogant, motivul neîndeplinirii condiţiei respectării termenului de 2 ani reprezentând perioada suspectă, la care se referă art. 117, nu poate legitima acţiunea lichidatorului judiciar de a formula o acţiune în constatarea nulităţii actelor pe calea dreptului comun.

În subsidiar, în ipoteza absurdă în care s-ar aprecia că problema eventualei înţelegeri frauduloase poate fi analizată în cadrul unei acţiuni de drept comun, recurenta-pârâtă apreciază că susţinerile din cuprinsul deciziei recurate sunt netemeinice.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că frauda, temei pentru nulitate, trebuie să fie contemporană cu momentul semnării contractelor a căror anulare se solicită. Or, în speţă, nu s-a dovedit intenţia de fraudarea intimatei la momentul încheierii acestor contracte, frauda neputând fi reflectată prin simplele plăţi.

De altfel, în cazul ipotezei reglementate de art. 117 alin. (2) lit. c), ca text special aplicabil unei astfel de ipoteze, prezumţia de fraudă este instituită doar în privinţa debitorului, iar nu şi în privinţa unei acţiuni frauduloase concertate.

Frauda ar fi putut exista, în opinia recurentei-pârâte doar atunci când terţul (în speţă, intimata) cunoştea starea iminentă de insolvenţă a debitorului în momentul în care a încheiat contractele în cauză, or acest fapt nu este dovedit.

Recurenta-pârâtă susţine că nu cunoştea nici vreo stare de încetare a plăţilor, nici de principiu starea economică degradată a C. S.R.L. sau a A., motiv pentru care nici lichidatorul judiciar nu a putut dovedi un asemenea fapt, deşi o putea face prin orice mijloc de probă.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că prezumţia relativă căreia instanţa de fond i-a dat relevanţă, nu poate conduce la anularea contractelor disputate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 7 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L., PRIN LICHIDATOR JUDICIAR G., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului,

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată de către o instanţă necompetentă material, respectiv de instanţa de drept comun, cauza fiind de competenţa exclusivă a judecătorului sindic, potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Această critică a fost circumscrisă de către recurenta-pârâtă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de recurs încadrează această critică în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., reprezentând un motiv de nelegalitate distinct de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă. Acest din urmă motiv de casare vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără a include în câmpul său de aplicare normele de procedură care reglementează competenţa altei instanţe. Totodată, critica nu se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Condiţiile invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică sunt reglementate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta trebuie fi invocată de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii. Limitarea în timp a posibilităţii de a invoca excepţia necompetenţei de ordine publică constituie o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de către instanţă în orice stare a pricinii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că art. 130 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte termenul limită până la care excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată.

În cauză, excepţia necompetenţei materiale, nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe şi au putut pune concluzii, situaţie în care, dată fiind limitarea în timp, pretinsa neregularitate invocată, derivată din necompetenţa materială s-a acoperit şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată în recurs, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a lichidatorului judiciar în promovarea prezentei acţiuni, în raport de prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, care statuează că acesta poate solicita anularea actelor ilicite ale debitorului numai în ceea ce priveşte actele încheiate cu cel mult 2 ani anterior deschiderii procedurii şi numai în faţa judecătorului sindic şi nu pe calea dreptului comun, urmează a fi respinsă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile acestui act normativ se completează în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. şi ale C. civ.

Totodată, în cauză, acţiunea introdusă de lichidatorul judiciar în numele şi pe seama debitoarei în insolvenţă, a fost formulată în scopul maximizării averii acesteia şi al plăţii creanţelor înregistrate.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că cererea dedusă judecăţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 1.236, art. 1.225, art. 2.343, art. 2.344 C. civ., lichidatorul judiciar putând formula o astfel de acţiune.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte invocate din perspectiva art. 117 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi reţinute, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea este întemeiată pe dreptul comun şi nu pe dispoziţiile legii speciale.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În susţinerea acestor motive de casare, recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte faptul că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1798 din 27.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, iar pe de altă parte, faptul că motivarea instanţei de apel este contradictorie, reţinându-se că, deşi există autoritate de lucru judecat în privinţa existenţei contractelor de ipotecă, instanţa de apel a apreciat că poate verifica dacă aceleaşi acte de ipotecă precizează expres care este cauza lor juridică.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, fără posibilitatea ca dezlegarea să poată fi contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel încât instanţa nu mai trebuie să identifice tripla identitate, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Dispoziţiile legale incidente obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis anterior şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii ulterior; situaţia contrară ar echivala cu încălcarea regulii generale conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Înalta Curte reţine că, în raport de decizia nr. 1798 din 27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, în mod legal instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor care se referă la îndeplinirea cerinţelor art. 1.236 alin. (1) C. civ., în ce priveşte existenţa cauzei. În raport, însă de cererea pendinte, instanţa putea verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 2.372 alin. (2) C. civ. sau a existenţei cauzei licite sau ilicite, prin prisma art. 1.255 C. civ., aceste aspecte nefăcând obiectul analizei Curţii de Apel Braşov.

Ca atare, nu poate fi reţinută nici motivarea contradictorie a instanţei de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, deşi recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aceasta tinde, prin criticile expuse în susţinerea acestui motiv de casare, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că amplele trimiteri ale recurentei-pârâte cu privire la situaţia de fapt, la istoricul relaţiilor dintre părţi, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/13.04.2010, la contractul de tranzacţie nr. x/07.03.2012, la livrarea efectivă a produselor farmaceutice, la raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în dosarul nr. x/2015, la lipsa intenţiei frauduloase vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1282/Ap din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.