Court upholds annulment of arbitral award for lack of arbitration agreement; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 21 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a formulat acţiune arbitrală, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.730,72 RON, reprezentând diferenţă de plata rămasă neîncasată şi a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate la debitul principal.

Prin hotărârea arbitrală nr. 97 din 10 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acţiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei: 2.730,72 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată; 404,04 RON, reprezentând penalităţile de întârziere de 0,2%; 1.750 RON, cheltuieli arbitrale.

Prin sentinţa nr. 4 din 5 august 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa nr. 40 din 28 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost admisă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 97 din 10 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, formulată de reclamanta B. S.A.

A fost anulată hotărârea arbitrală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

Împotriva acestei decizii, A. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Totodată, potrivit recurentei, Curtea de Apel Craiova a dat eficienţă unei norme generale, în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Craiova a reţinut greşit incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând că Tribunalul Arbitral nu a fost legal învestit cu soluţionarea litigiului.

Recurenta arată că, deşi în considerentele hotărârii, la pag. 6, Curtea de Apel Craiova a reţinut, în raport de art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, că în litigiile din materia asigurărilor, consumatorul are posibilitatea de a solicita soluţionarea pe calea arbitrajului, în continuare, instanţa a apreciat greşit că nu există o convenţie arbitrală între părţi, prin care acestea să prevadă competenţa Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în soluţionarea litigiilor decurgând din contractul de asigurare.

Recurenta apreciază că, analizând cererea în anularea hotărârii arbitrale, prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apei Craiova trebuia să constate că cererea nu este fondată.

În acest sens, sub un prim aspect, recurenta artă că, potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante.

În ceea ce priveşte primul motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale invocat de B. S.A., respectiv cel întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., recurenta arată că acesta vizează situaţia în care litigiul soluţionat prin hotărârea arbitrală a cărei desfiinţare se solicită nu era susceptibil a fi soluţionat pe calea arbitrajului, competenţa revenind exclusiv instanţelor de judecată sau altui organ de jurisdicţie.

Mai susţine recurenta că litigiile cu privire la care părţile nu pot să convină soluţionarea litigiilor dintre ele pe calea arbitrajului sunt prevăzute limitativ, respectiv: litigiile privind starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.

Prin urmare, exceptând situaţiile prevăzute expres de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., arătate mai sus, toate celelalte categorii de litigii, inclusiv litigiul din cauza dedusă judecăţii, având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA, sunt susceptibile de soluţionare pe calea arbitrajului, în acest sens statuându-se şi prin art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017.

În opinia recurentei, din interpretarea coroborată a art. 542 C. proc. civ. şi a art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse de la soluţionarea pe calea arbitrajului, iar pe de altă parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a solicita soluţionarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiţionată de acordul societăţilor de asigurare şi reasigurare sau de o clauză contractuală prealabilă în contractul de asigurare.

În ceea ce priveşte motivul de desfiinţare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta arată că acesta vizează, fie cazul în care nu există înţelegerea părţilor care îmbracă forma unei convenţii arbitrale în condiţiile art. 548-552 C. proc. civ., fie cazurile în care convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă, situaţii care echivalează cu inexistenţa convenţiei arbitrale.

Or, potrivit recurentei, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza legii speciale - Norma ASF nr. 18/2017.

Prin urmare, considerentele privind incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Tribunalul Arbitral fiind învestit prin lege, astfel că nu se impunea existenţa unei convenţii a părţilor.

În opinia recurentei, norma specială este reprezentată de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, care reprezintă o completare a dispoziţiei inserate la art. 7 alin. (3).

În susţinerea argumentului că Norma ASF nr. 18/2017 deţine caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţii sunt prioritare faţă de legea generală, în speţă faţă de dispoziţiile art. 548 C. proc. civ., recurenta face trimitere la art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, la art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, în raport de care arată că ASF a emis Norma nr. 18/2017, ce reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 si a Directivei 2009/22/CE.

Mai precizează recurenta că, în cazul în care un stat nu include dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

Recurenta concluzionează în sensul că ASF, prin Norma nr. 18/2017, a răspuns rolului şi competenţei sale, prin care prin care este armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Potrivit recurentei, coroborarea celor două texte enunţate, respectiv art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară fiind reprezentată de formularea cererii arbitrale de către consumatorul persoană juridică, cerinţă îndeplinită în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 15 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus amânarea judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului recurentei-reclamante din motive medicale, fixându-se termen la 19 octombrie 2022.

La 19 octombrie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanţei este coerentă, fiind expuse cu acurateţe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluţionat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Înalta Curte constată, de asemenea, că recurenta nu arată care sunt motivele străine de natura cauzei, invocarea acestora fiind formală.

Faptul că instanţa nu a pronunţat hotărârea în sensul dorit de recurentă nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Înalta Curte învederează că argumentele recurentei din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. nu pot constitui critici de nelegalitate în raport de hotărârea atacată, câtă vreme, astfel cum a arătat Curtea de Apel Craiova şi cum susţine, de altfel şi recurenta, litigiul este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului.

În ceea ce priveşte criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte arată că, potrivit art. 548 alin. (1) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, convenţia arbitrală se încheie în scris, condiţia formei scrise considerându-se îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.

Potrivit art. 549 C. proc. civ., convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral.

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. defineşte clauza compromisiorie ca fiind aceea prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenţia părţilor, înţelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele, în situaţia în care această convenţie nu există sau e nulă ori inoperantă, arbitrajul neputându-se organiza şi desfăşura valabil.

În ceea ce priveşte Norma nr. 18/2017 din 6 iulie 2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte învederează că, astfel cum reiese din art. 1 din Normă, aceasta reglementează "(...) modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare autorizate în baza Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015, şi brokerilor de asigurare autorizaţi în baza Legii nr. 32/2000 privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 32/2000. (2) Prevederile prezentei norme sunt aplicabile societăţilor definite conform Legii nr. 237/2015, denumite în continuare societăţi, brokerilor de asigurare, denumiţi în continuare brokeri, şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F."

Noţiunea de "petiţie" este definită la art. 2 pct. 2 din Normă ca fiind "cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor".

Dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existenţa unei convenţii a părţilor, Înalta Curte reţinând că, în raport de art. 7 alin. (3) teza finală din Normă, "soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Reiese, aşadar, că părţile au posibilitatea să se adreseze nu doar instanţelor de judecată pentru soluţionarea diferendului dintre ele, ci şi unei instanţe arbitrale, cu respectarea, însă, a dispoziţiilor art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la dispoziţiile art. 548 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu poate fi reţinut, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că se poate soluţiona litigiul la instanţa arbitrală, chiar dacă părţile nu au o clauză compromisorie şi nu există nici un compromis.

Înalta Curte arată, sub un ultim aspect, că argumentele recurentei în sensul că Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziţie specială derogatorie de la prevederile C. proc. civ., în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât hotărârea recurată nu s-a fundamentat pe aceste dispoziţii legale.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 40 din 28 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 40 din 28 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.