CHF loan converted to RON and excess payments restituted after unilateral currency-risk clause held abusive

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 iunie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea caracterului abuziv şi implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit încheiată şi eliminarea acesteia, prevăzută în Secţiunea 4, "PLĂŢI" pct. .4.1 - CONDIŢII GENERALE ale CONVENŢIEI în raport şi cu dispoziţiile art. 4.2 teza I "banca are dreptul dar nu şi obligaţia, ca, în mod unilateral"; obligarea pârâtei la activarea prevederilor contractuale inserate în Secţiunea 4, "PLĂŢI" pct. 4.2 - lit. a) - CONDIŢII GENERALE ale CONVENŢIEI: "în cazul în care creditul este acordat într-o altă monedă decât moneda naţională, împrumutatul declară că recunoaşte şi acceptă în mod expres faptul că în situaţia în care pe parcursul duratei creditului, cursul de schimb pentru moneda creditului fluctuează, în sens crescător, cu mai mult de 10 % faţă de valoarea acestuia de la data semnării prezentei convenţii, în vederea evitării continuării/majorării expunerii la riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data încheierii şi semnării contractului, 22.09.2008, curs care să fie valabil pe toata perioada-derulării contractului, respectiv, 1 CHF =2,269 RON, cotaţia afişată conform arhivei B.N.R., la data de 22.09.2008, la care în raport cu prevederile contractuale ale Secţiunii 4 - PLĂŢI - pct. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de creditare, să se adauge marja de 10 % faţă de cursul iniţial; obligarea pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar, faţă de stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la data contractării plus marja de 10 %, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial RON-CHF stabilit de B.N.R., la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii şi până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 25 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa nr. 266 din 30 mai 2018, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 521/F/CC/2018 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în sensul constatării ca fiind abuzivă a sintagmei prevăzute în art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei care dă băncii doar dreptul să convertească în RON creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei; s-au compensat cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 175 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 290 din 20 februarie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte în sensul că: s-a dispus conversia creditului acordat prin convenţia de credit nr. x/22.09.2008, din moneda CHF în moneda RON, la cursul aplicabil la data la care cursul CHF-RON s-a majorat cu 10% faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei de credit; a fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamanţilor eventualele diferenţe între valoarea ratelor efectiv achitate şi valoarea ratelor calculate potrivit conversiei menţionate anterior, cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data plăţii şi până la achitarea efectivă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă susţine că cererea reclamanţilor nu a fost timbrată.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că, în soluţionarea excepţiei netimbrării, Curtea de Apel Cluj a reţinut lipsa motivării cererii reclamanţilor pe temeiul juridic al impreviziunii însă, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au motivat hotărârile şi din prisma teoriei impreviziunii.

Astfel că, indiferent de lipsa motivării în drept din cererea iniţială, instanţa nu putea analiza riscul valutar decât prin raportare la existenţa sau nu a impreviziunii, ca o condiţie de fond a existenţei riscului valutar.

Prin analiza impreviziunii de către ambele instanţe, s-a recunoscut/reîncadrat juridic de către acestea că cererile reclamanţilor sunt întemeiate pe prevederile C. civ. privitoare la impreviziune.

Recurenta-pârâtă susţine că, în raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-81/2019 a arătat: "37. Având în vedere consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că petitul privitor la stabilizarea cursului de schimb se impune a fi evaluat, probat şi timbrat, fiind întemeiat pe norma de drept generală şi nu pe cea specială privitoare la protecţia consumatorilor şi că intimaţii au obligaţia să depună dovada plăţii taxei de timbru aferente acestui petit, conform art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, atât pentru cererea de chemare în judecată, cât şi pentru cea de apel.

În susţinerea căii de atac, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de apel este arbitrară, nu este fundamentată pe aflarea adevărului şi pe respectarea prevederilor naţionale şi europene în materia protecţiei consumatorilor şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea instanţei nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea acesteia şi care au condus la soluţia pronunţată şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale. Or, în aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă.

În opinia recurentei-pârâte, în condiţiile în care, pentru pronunţarea hotărârii recurate, instanţa de apel a pornit de la premisa asumării de către bancă a unei obligaţii de conversie, obligaţie care nu transpare din clauzele contractuale, dar nici din prevederile legale în materie, motivele reţinute pentru a statua asupra clauzelor înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din condiţiile generale sunt străine de natura cauzei.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a considera drept abuzivă o clauză, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi sau cu alte prevederi din contract, clauza să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza încalcă cerinţele bunei-credinţe.

De asemenea, conform art. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza care dă profesionistului dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea motive temeinice şi fără a acorda consumatorului posibilitatea de a denunţa unilateral contractul.

Recurenta-pârâtă mai arată că, în ceea ce priveşte caracterul negociat al contractului/clauzelor, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prevede că nu este negociată direct cu consumatorul acea clauză care a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului şi serviciului respectiv.

Referitor la riscul valutar, recurenta-pârâtă arată că, creditele în CHF au presupus o dobândă mult mai redusă decât creditele în RON (aproape la jumătate). Or, niciun consumator nu putea obţine, la acea dată, de pe piaţa bancară, un credit transformat în RON la cursul istoric, dar cu dobânda redusă de la CHF.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, până în 2015, ratele de dobândă aplicabile creditelor în CHF (mult mai mici decât cele pentru RON) au ajuns să compenseze chiar integral efectul aprecierii cursului de schimb comparativ cu un credit acordat în RON, în acest sens, făcând trimitere la comunicarea B.N.R. şi la evaluarea profesorului D..

Recurenta-pârâtă apreciază că decizia recurată a fost pronunţată pornind de la motive străine de natura cauzei, respectiv cu neobservarea conţinutului concret al clauzelor analizate, prin încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2)., art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea şi aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE; invocă nesocotirea prevederilor art. 1578 şi a art. 969 C. civ. de la 1864 şi încălcarea dezlegărilor din hotărârile pronunţate în cauzele C81/19, C-453/10, punctul 29, C397/11, C-125/18, punctul 58, C-38/17, punctul 42, C-26/13, punctele 80 şi 83, C-70/17 şi C-179/17, punctul 56, C-260/18, punctul 48, C-125/18, punctul 61, C-269/19.

Recurenta-pârâtă susţine că, pentru a pronunţa hotărârea recurată, instanţa de apel a considerat că dispoziţiile contractuale analizate şi constatate ca fiind abuzive ar trebui completate cu altele care ar stabili şi pentru consumator un drept, pe care instanţa l-a transmformat în obligaţie pentru bancă, respectiv efectuarea conversiei creditului din CHF în RON, la cursul aplicabil la data la care cursul a crescut cu 10% faţă de cel de la epoca încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentei-pârâte, nu rezultă unde este stipulată obligaţia în cadrul clauzelor menţionate, pentru a se pune în discuţie mecanismul subsecvent de activare a acesteia de către bancă.

Recurenta-pârâtă susţine că această clauză este una convenţională, care prevede un drept şi nu o obligaţie şi care nu a produs nici un efect juridic pentru consumator, instanţa neputând adăuga noi clauze contractuale pentru a suplini acest eventual dezechilibru constatat prin prisma clauzei abuzive.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, completarea eventuală a prevederilor contractuale la care este ţinută instanţa se poate realiza cu o singura condiţie, anume atunci când eliminarea clauzei abuzive din contract face ca acesta să nu mai poată continua, iar clauza nou inserată în contract trebuie să preia prevederi ale unei norme naţionale în vigoare.

Potrivit recurentei-pârâte, contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, fiind incident principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care se regăseşte în clauza de la art. 4.1. din condiţiile generale.

Or, după cum s-a statuat în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19, o atare clauză care reflectă o normă supletivă nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE.

Prin urmare, contractul prevede la art. 4.1. din Condiţiile generale un mecanism concret de acordare-rambursare care reflectă un principiu legal (principiul nominalismului), iar această clauză contractuală se circumscrie noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Clauzele înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din condiţiile generale se referă la posibilitatea (nu obligativitatea) conversiei creditului (la cursul de la data efectuării conversiei), fie la iniţiativa bănci, fie la iniţiativa împrumutatului, însă cu schimbarea parametrilor creditului, inclusiv a costurilor.

Prin urmare, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, mecanismul de conversie nu a fost convenit de părţi ca fiind un pretins caz de adaptare a contractului obligatoriu şi aproape automat, astfel cum pare a fi analizat de instanţa de apel, pornind de la premise care nu se regăsesc în conţinutul clauzelor.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că dispoziţiile contractuale menţionate nu prevăd o obligaţie de conversie pentru vreuna dintre părţi, ci o favoare pentru consumator, care nu a solicitat aplicarea acesteia.

Mai susţine recurenta-pârâtă că pe calea mecanismului clauzelor abuzive nu se poate modifica contractul într-un anume sens şi că nicio dispoziţie legală în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea vreo obligaţie de conversie în sensul în discuţie.

Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd un mecanism de control al unei clauze determinate pentru aprecierea eventualului caracter abuziv, apreciere care trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv (parag. 58 din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16).

Astfel, recurenta-pârâtă arată că elementele exterioare ulterioare nu pot fi luate în considerare pentru aprecierea caracterului abuziv, făcând trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

Prin urmare, controlul vizează o anumită clauză contractuală, ţinând seama de criteriile prevăzute la articolul 3 alin. (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, respectiv dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte cerinţele bunei-credinţe, echilibrului şi transparentei prevăzute de această Directivă.

În consecinţă, controlul nu vizează eventuala neinserare a unei clauze de "adaptare" obligatorie la momentul atingerii unui prag, ci implică verificarea caracterului echilibrat al unei clauze concrete din contract prin raportare la momentul încheierii actului juridic respectiv.

Art. 4.2 şi art. 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu instituie vreo obligaţie a băncii de a converti moneda creditului, astfel că instanţa de apel nu putea porni de la valenţe inexistente ale clauzelor menţionate.

În opinia recurentei-pârâte, a reţine obligaţia băncii de conversie ar însemna o modificare a condiţiilor contractuale, care nu are niciun suport legal şi reprezintă o adăugarea la lege, art. 4 din Legea nr. 193/2000 neprevăzând atare ipoteze.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, în definiţia riscului valutar de la art. 1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit este indicată în mod expres posibilitatea creşterii gradului de îndatorare al împrumutaţilor, în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că aceştia au cunoscut şi şi-au asumat acest risc.

Totodată, art. 43 alin. (1) din Directivă prevede în mod expres:

"Prezenta directiva nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016", iar, în speţă este vorba de un contract din 2008.

Cu toate acestea, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel, fără a se raporta la conţinutul concret al clauzelor analizate (art. 4.2 şi 4.3) a făcut evaluări dintr-o altă perspectivă, care nu sunt proprii mecanismului de control în discuţie, fără să indice nicio dispoziţie legală în sprijinul acestora.

Însă, aşa cum arată recurenta-pârâtă, dincolo de împrejurarea că problema adaptării contractului pentru evenimente ulterioare ţine de executarea contractului (deci nu de încheierea acestuia), o atare abordare excedează mecanismului clauzelor abuzive prevăzut de Legea nr. 193/2000 şi de Directiva nr. 93/13.

Recurenta-pârâtă arată că art. 4.2. prevede posibilitatea conversiei creditului la iniţiativa băncii în anumite condiţii de creştere a cursului valutar peste un anumit prag, iar art. 4.3 conferă un drept de iniţiativă la dispoziţia împrumutatului pentru a cere conversia împrumutului în "funcţie de posibilităţile de refinanţare în piaţă a monedei în care împrumutatul a solicitat conversia creditului".

Cum ambele clauze sunt de natură a crea o favoare împrumutaţilor faţă de prevederile art. 4.1 care reflectă principiul nominalismului, recurenta-pârâtă apreciază că nu se putea reţine caracterul dezechilibrat al acestora, în detrimentul împrumutaţilor, în măsura în care s-ar fi aplicat întocmai exigenţele rezultate din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, făcând trimitere şi la hotărârea pronunţată în cauza C-415/11.

Or, recurenta-pârâtă susţine că dispoziţiile contractuale mai favorabile menţionate nu prevăd obligaţii excedentare faţă de principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel că nu sunt de natură a crea în detrimentul împrumutaţilor un dezechilibru semnificativ.

Recurenta-pârâtă apreciază că, întrucât problema excluderii de la control a clauzei care reflecta principiul nominalismului a fost considerată determinantă pentru soluţionarea cauzei, concluzia caracterului pretins abuziv a unor clauze subsecvente care prevăd o facilitate este nelegală.

Astfel, excluderea de la control a clauzei care reflecta principiul nominalismului trebuia să conducă în mod corelativ şi la excluderea de la control a clauzelor subsecvente care prevăd un drept în plus pentru consumator (favoarea care nu este obligatorie nici potrivit dispoziţiilor legale) sau cel puţin la evaluarea în sensul lipsei dezechilibrului raportat la reperele rezultate din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Mohamed Aziz.

Prin urmare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub acest aspect nu este legală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, cu interpretarea şi aplicarea greşită a Directivei 93/13/CEE, cu nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864 şi cu încălcarea dezlegărilor din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C - 81/19.

O altă critică vizează faptul că prin hotărârea recurată, ca urmare a constatării caracterului pretins abuziv al clauzelor înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei, s-a dispus anularea parţială a convenţiei de credit nr. x/22.09.2008 încheiată de E. S.A. şi de reclamanţi, efectele produse între părţi, fiind menţinute, procedându-se la o pretinsă repunere în situaţia anterioară într-o formulă juridică inedită, care nu corespunde efectelor juridice ale anulării.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii nu au solicitat ca efect al pretinsului caracter abuziv al clauzelor, anularea contractului, ci au pretins aplicarea unei soluţii sui qeneris de stabilizare care nu are corespondent în Legea nr. 193/2000 şi care trebuia să conducă la respingerea cererii ori la reîncadrarea legală a acesteia.

Faptul că reclamanţii îşi motivează cererea prin raportare la Legea nr. 193/2000 şi pretind o stabilizate într-o configuraţie care nu are suport juridic în prevederile invocate, nu poate fi primit, având în vedere prevederile exprese ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că inclusiv hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nicio prevedere legală nu legitimează intervenţia în contract, în sensul modificării vreunei clauze contractuale ca efect al reţinerii pretinsului caracter abuziv ori de activare forţată a unei clauze, prevederile art. 969 C. civ. interzicând o atare intervenţie.

De altminteri, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-618/10.

Constatarea caracterului abuziv al unor clauze conduce la înlăturarea aplicării acestora, pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, contractul urmând să continue.

Articolul 4.1. din condiţiile generale ale contractului de credit transpune o normă supletivă din dreptul naţional, respectiv principiul nominalismului prevăzut de art. 1578 C. civ.

Articolele 4.2. şi 4.3. din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu conţin un mecanism obligatoriu şi automat de conversie, ci exprimă o facultate în funcţie de posibilităţile de la un anumit moment ale băncii.

Având în vedere aceste aspecte rezultă că obligaţia principală de restituire a "tot atâtea lucruri", respectiv "a sumei numerice arătate în contract" care derivă dintr-un împrumut se regăseşte la art. 4.1. din condiţiile generale - clauză validă care se circumscrise sferei obiectului "principal al contractului". Clauzele înscrise la art. 4.2. şi art. 4.3. nu ţin de caracteristicile esenţiale ale unui contract de împrumut în moneda străină, contractul putând subzista din punct de vedere juridic ca urmare a eliminării acestora.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă susţine că statuările instanţei de apel în sensul imposibilităţii continuării contractului urmare a eliminării clauzelor privind facultatea conversiei (4.2. şi 4.3.) sunt făcute cu încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, precum şi a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, cu neobservarea regimului juridic al unui contract de împrumut şi a obligaţiilor esenţiale care derivă dintr-un atare contract, inclusiv cu neobservare prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864.

În situaţia în care instanţa de apel ar fi aplicat întocmai prevederile mai sus menţionate, ar fi observat că şi în ipoteza înlăturării clauzelor înscrise la art. 4.2. şi 4.3. din condiţiile generale, contractul de credit ar fi putut continua, având în vedere clauza înscrisă la art. 4.1 din condiţiile generale şi art. 6 din condiţiile speciale care reglează obligaţia principală de restituire în aceeaşi monedă.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează problema derulării în continuare a contractului de credit, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive. Or, opusul posibilităţii continuării unui contract este încetarea acestuia. Deci această dispoziţie obligatorie nu prevede pentru ipoteza imposibilităţii continuării contractului sancţiunea anulării, ci prevede o sancţiune sui generis, respectiv încetarea contractului cu efecte pentru viitor, fără a se putea pune în discuţie prestaţiile executate anterior. Prin urmare, dreptul naţional nu prevede anularea în acest caz, ci încetarea.

În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că art. 7 din Legea nr. 193/2000 trimite la instituţia rezilierii, care constă, potrivit dreptului comun, în încetarea efectelor contractului numai pentru viitor.

Prin hotărârea recurată, astfel cum susţine recurenta-pârâtă se reţine, pe de-o partea, autonomia clauzei de la art. 4.1 - privind mecanismul de acordare-rambursare care transpune principiul nominalismului, exclus de la control, pentru ca mai apoi să se conchidă în sensul că, fără clauzele subsecvente privitoare la conversie de la art. 4.2. şi 4.3. contractul nu ar putea continua, motiv necesar şi suficient pentru modificarea clauzelor.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel a dispus o pretinsă sancţiune de anulare parţială, care însă nu corespunde concepţiei juridice a unei nulităţi parţiale, într-o configuraţie care nu are niciun suport legal, încălcându-se atât normele în materie de nulitate, cât şi regimul efectelor unei anulări.

În primul rând, în legătură cu noţiunea de "anulare", ceea ce sugerează ideea unei nulităţi relative pentru care era împlinit termenul de prescripţie şi nu putea fi invocată nici din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că nu se identifică nicio dispoziţie legală care să susţină o atare sancţiune.

În al doilea rând, instanţa de apel a recurs la o anulare pretins parţială a contractului, în sensul că a menţinut totuşi efectele actului pentru o perioadă de timp şi le-a înlăturat retroactiv pentru o altă perioadă. Or, această menţinere a efectelor actului juridic un anumit interval de timp şi anihilarea efectelor acestuia pentru un alt interval nu corespunde instituţiei anulării parţiale.

Mai mult, din această abordare, transpare că, în concret, instanţa de apel nu a avut în vedere aspecte ce ţin de momentul încheierii contractului, contractul neputând să fie valabil la încheierea acestuia, dar să fie afectat de nevalabilitate ulterior, cauza fiind deprecierea monedei naţionale.

Prin urmare anularea parţială nu înseamnă segmentarea în timp a efectelor unui act, aşa încât sancţiunea în discuţie nu are niciun suport legal, iar repunerea în situaţia anterioară - ca regulă de drept - presupune restituirea a ceea ce s-a efectuat în temeiul contractului de credit (inclusiv, actele adiţionale subsecvente), ca şi când nu s-ar fi încheiat niciodată actul nevalabil.

Or, pornind de la aceste premise juridice, repunerea în situaţia anterioară implică, în primul rând, obligarea împrumutaţilor la restituirea întregii sume în CHF, cel mult in echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că, pentru a asigura o repunere în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat, rezultă obligaţia reclamanţilor la plata dobânzii aferente sumei obiect al împrumutului care curge însă, din ziua în care suma de a fost remisă împrumutaţilor.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susţine că prin decizia apelată s-a făcut o aplicare greşită a prevederilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

Astfel cu arată recurenta-pârâtă, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti (anterior modificărilor survenite prin art. 197 din Legea nr. 71/2011) nu stabileşte o rată distinctă de dobânda penalizatoare.

Ulterior, O.G. nr. 13/2011 a operat o distincţie între dobânda remuneratorie şi dobânda penalizatoare, prevăzând că aceasta din urmă se datorează pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă - art. 1 alin. (3), respectiv întârzierea în restituire.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru perioada anterioară pronunţării hotărârii executorii, nu ar putea fi obligată la dobânzi penalizatoare către consumator. Restituirea prestaţiilor efectuate depinde de anularea actului juridic, astfel că dobânda penalizatoare pentru întârzierea în restituire nu ar putea surveni anterior dispunerii, în mod executoriu, a restituirii.

În subsidiar, recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel, în ceea ce priveşte banca a trimis la dobânzi remuneratorii, în vreme ce pentru consumatori a trimis la dobânzi penalizatoare, fără nicio motivare şi indicare a vreunor prevederi concrete.

Prin efectul nulităţii, obligaţia de restituire revine ambelor părţi în baza aceluiaşi temei al repunerii în situaţia anterioară. Aşadar, în măsura în care s-ar aprecia că restituirea prestaţiei împrumutaţilor ar trebui însoţită de dobânda penalizatoare, în mod corelativ şi restituirea prestaţiei băncii ar urma să fie însoţită de acelaşi tip de dobândă datorată de împrumutaţi de la momentul la care banca a pus suma la dispoziţia împrumutaţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 8 decembrie 2021, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca Înalta Curte să constate caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată şi să dispună, în raport de prevederile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ca intimaţii-reclamanţi să achite taxa judiciară de timbru atât pentru cererea introductivă, cât şi pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Înalta Curte reţine că cererea dedusă judecăţii se circumscrie litigiilor în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, motiv pentru care este scutită de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza instanţei de apel este coerentă, fiind expuse cu acurateţe juridică considerentele în raport de care Curtea a soluţionat calea de atac a apelului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel şi care au condus la soluţia pronunţată şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale, Înalta Curte reţine instanţa de apel a expus raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, astfel cum reiese din considerentele de la pag. 15-18 din decizia recurată.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă şi neobservarea de către instanţa de apel a conţinutului concret al clauzelor contestate, or analiza contractului şi aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Sub un prim aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs criticile care vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.2. din contractul de credit.

În acest sens, în mod legal curtea de apel a constatat că soluţia primei instanţe care a reţinut că are caracter abuziv clauza menţionată anterior, care dă băncii doar dreptul să convertească în RON creditul acordat dacă moneda creditului fluctuează în sens crescător cu mai mult de 10 % faţă de valoarea acestuia de la data semnării convenţiei, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Totodată, au intrat în autoritate de lucru judecat şi considerentele sentinţei potrivit cărora prin această clauză a fost încălcat principiul egalităţii contractuale şi al asumării riscurilor de către fiecare parte contractantă, în special al riscului valutar, banca arogându-şi singură posibilitatea de a se pune la adăpost de eventualele variaţii ale CHF în raport cu RON, în situaţia în care RON s-ar fi întărit faţă de CHF şi eventual de a avea, în portofoliu, un credit neperformant.

Cum pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că acea conversie a creditului din CHF în RON, în ipoteza în care cresterea cursului CHF/RON atinge pragul de 10% faţă de valoarea cursului de la data încheierii contractului, operează nu doar în baza opţiunii băncii, ci şi în baza opţiunii împrumutaţilor, conversia creditului fiind atât un drept, cât şi o obligaţie pentru creditor.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a transformat un drept al său într-o obligaţie şi că a adăugat noi clauze contractuale vor fi înlăturate.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a procedat la stabilirea efectelor pe care le-a produs constatarea, cu autoritate de lucru judecat, a caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.2 din convenţia de credit, neputând fi reţinută aplicarea greşită a art. 3 alin. (2), a art. 4, respectiv a art. 14 din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât Curtea nu a soluţionat calea de atac din perspectiva aplicării principiului nominalismului monetar.

De altfel, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat anterior, întrucât soluţia referitoare la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2. din convenţia de credit a dobândit autoritate de lucru judecat, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs criticile ce vizează riscul valutar, cunoaşterea şi asumarea acestui risc de către consumatori, excluderea din domeniul de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE a clauzei ce reflectă o normă supletivă, încălcarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a dat eficienţă prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, motiv pentru care nu vor putea fi reţinute criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., respectiv a statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârea pronunţată în cauza C-618/10.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a apreciat că este posibilă derularea în continuare a convenţiei de credit, consecinţa fiind conversia creditului, conform solicitării reclamanţilor, de la data la care creşterea cursului valutar a atins pragul de 10% din valoarea creditului de la momentul încheierii contractului.

Totodată, interpretarea dispoziţiilor contractuale prevăzute de art. 4.1, coroborat cu art. 4.2 şi art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nu poate constitui o critică în recurs, Înalta Curte arătând anterior că aceste apecte reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Nici criticile referitoare la o pretinsă nulitate relativă şi la greşita repunere a părţilor în situaţia anterioară nu pot fi reţinute.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, nicăieri în considerentele hotărârii recurate instanţa de apel nu face referire la nulitatea relativă a dispoziţiilor contractuale, ci la nulitatea absolută, astfel cum reiese, de altfel din considerentele expuse la pag. 17-18 din hotărâre.

Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, aceasta fiind şi sancţiunea reţinută de instanţa de apel, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a apreciat că se impune restituirea către reclamanţi a diferenţelor dintre sumele efectiv achitate şi ratele recalculate ulterior efectuării conversiei, începând cu data la care creşterea de curs CHF/LEU a atins valoarea prag de 10% în raport de cursul istoric. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus.

Pentru acest motiv, criticile recurentei-pârâte în sensul că repunerea în situaţia anterioară implică, în primul rând, obligarea intimaţilor-reclamanţi la restituirea întregii sume împrumutate, în CHF, sau cel mult în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, nu pot fi reţinute.

Totodată, banca este ţinută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plăţii, astfel cum corect s-a stabilit.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conţinutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligaţii prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenţei clauzelor abuzive directiva nu limitează modalităţile prin care legislaţia naţională trebuie să asigure restabilirea egalităţii între părţile contractante. Repunerea părţilor în situaţia anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligaţii pentru consumator, astfel că soluţia instanţei de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor nule este legală.

În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, instanţa de apel a reţinut în mod legal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, ca aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Data producerii prejudiciului este data achitării sumelor în discuţie, prejudiciul subzistând până la data când acestea vor fi restituite reclamanţilor.

Prin urmare, câtă vreme, în speţă, dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, instanţa de apel a procedat la obligarea recurentei-pârâtei la plata dobânzii legale de la data la care reclamanţii au achitat sumele nedatorate, în raport de prevederile O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022.