Labor dispute over salary recalculation assigned to Dâmbovița Tribunal on domicile-based jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, la 9 iulie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună în principal: recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225 RON şi care se acordă unor categorii de personal din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie din data de 01.08.2016, începând cu data numirii lor în calitate de auditor de justiţie (01.01.2018 şi până la 31.12.2019).

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflaţie, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În subsidiar, s-a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON şi drepturile salariale efectiv încasate, precum şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflaţie, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziţii: Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 4988/C/2019, Decizia CCR nr. 794/2016, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, art. 166, art. 253 alin. (1), (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 1535 C. civ., art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2673 din 13 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze litigiul, acesta fiind tribunalul în a cărui circumscripţie se regăseşte locul de muncă al părţilor reclamante în perioada pentru care s-au formulat pretenţiile, părţile solicitând recunoaşterea unor drepturi de natură salarială din perioada în care aveau calitate de auditori de justiţie în cadrul INM.

Totodată, s-a reţinut că Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât, în cauză, părţile reclamante nu îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă ori apel, tribunal ori curte de apel, şi nici la parchetele aferente acestora, ci la parchete de la nivelul unor judecătorii ori chiar la judecătorii.

Instanţa consideră că nu poate fi reţinută competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa nici în considerarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acţiunea este formulată împotriva unor ordonatori de credite, minister de resort, CSM şi INM, şi nu a instanţelor care sunt competente să soluţioneze cauza.

3. Prin sentinţa civilă nr. 705 din 8 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 269 Codul Muncii, precum şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a mai reţinut că art. 127 din C. proc. civ., care instituie un caz de competenţă teritorială facultativă, este aplicabil doar în situaţia în care cauza este de competenţa instanţei la care judecătorul îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti a subliniat că, în speţă, se aplică regulile de drept comun în materie de competenţă teritorială în ceea ce priveşte litigiile de muncă, astfel încât competenţa revine instanţei de la locul unde se află domiciliul sau locul de muncă al oricăreia dintre părţi.

În baza principiului instituit de dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ., dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamanţilor, iar aceştia au ales Tribunalul Dâmboviţa, care este competent în raport cu domiciliul reclamantului G., care se află în judeţul Dâmboviţa.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 30 septembrie 2022.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele trei instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Obiectul îl reprezintă un litigiu de muncă privind solicitarea reclamanţilor de recalculare a indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019.

Reclamanţii au avut calitatea de auditori de justiţie în perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, iar la momentul formulării acţiunii aceştia deţineau funcţia de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş, Parchetul de pe lângă Judecătoria Puciasa şi Judecătoria Piatra Neamţ, acţiunea fiind formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Înalta Curte reţine că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una dintre aceste persoane are legitimare procesuală activă, respectiv şi când are legitimare procesuală pasivă - este pârât.

Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (…)

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Se reţine că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport cu data introducerii acţiunii 9 iulie 2021, a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

În cauză, reclamanţii erau auditori de justiţie în perioada pentru care s-a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare, ulterior fiind încadraţi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa şi Judecătoria Piatra Neamţ, de unde rezultă că niciunul dintre ei nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, instanţa iniţial învestită.

Prin urmare, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, competenţa aparţinând instanţei de la domiciliul reclamantului.

Fiind îndeplinite condiţiile unui litisconsorţiu, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la domiciliul oricăruia dintre reclamanţi, având în vedere regulile privind competenţa alternativă. Opţiunea reclamanţilor a fost de a sesiza Tribunalul Dâmboviţa cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că reclamantul G. are domiciliul în Pucioasa, jud. Dâmboviţa.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.