Appeal annulled for lack of legal capacity after company struck off register; cross-appeal dismissed and judgment intact.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 23 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata debitului principal restant în valoare de 219.335 Euro, astfel cum rezultă din contractul încheiat la 17 martie 2015, precum şi din facturile emise de reclamantă în temeiul prestaţiilor executate, a penalităţilor contractuale de 1% din debitul datorat pentru fiecare zi de întârziere, până la concurenţa debitului principal datorat şi ridicarea pe cheltuiala sa a materialelor filmate, respectiv a hard-disk-urilor existente în posesia reclamantei de îndată ce s-au achitat sumele dispuse de instanţa de judecată, în urma soluţionării acţiunii.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.851 şi următoarele din C. civ.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se dispună respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, ca neîntemeiate, şi obligarea acesteia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată. De asemenea, pârâta a formulat cerere reconventională, prin care a solicitat să se dispună restituirea tuturor cheltuielilor efectuate de pârâtă pentru refacerea ultimelor 3 zile de filmări pentru producţia "C.", din cauza culpei reclamantei şi plata penalităţilor aferente acestor costuri, de la data efectuării lor.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 14 şi art. 15, art. 1552, art. 1556, art. 1851 şi următoarele şi art. 2039 şi următoarele C. civ.

Pârâta a formulat completare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 78.459 USD cu titlu de daune-interese, reprezentând cheltuieli efectuate de către pârâtă pentru refacerea ultimelor 3 zile de filmări pentru producţia "C.", şi a dobânzii legale aferente acestor costuri, de la data efectuării lor. De asemenea, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, pârâta a formulat precizare a cererii reconvenţionale, conform solicitărilor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din 3 februarie 2016, prin care a solicitat instanţei să dispună: obligarea reclamantei la plata sumei de 324.805,48 RON, cu titlu de prejudiciu, reprezentând echivalentul în RON la data de 3 februarie 2016 a cheltuielilor efectuate de către pârâtă pentru remedierea neexecutării sau executării defectuoase a serviciilor contractate pentru producţia cinematografică "C."; obligarea reclamantei la plata sumei de 9.769,79 RON, reprezentând echivalentul în RON la data de 3 februarie 2016 al dobânzilor penalizatoare la cheltuielile de la petitul de mai sus; obligarea reclamantei la plata dobânzilor penalizatoare până la data achitării efective a respectivelor sume; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016 tribunalul a calificat cererea depusă de pârâta la data de 16 februarie 2016 ca fiind o cerere modificatoare a cererii reconvenţionale şi a admis excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a modifica cererea reconvenţională, sub aspectul indicării unor noi cauze juridice.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1269 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis cererea expertului D. de majorare a onorariului cu suma de 3.725 RON, a fost obligată pârâta la plata către expert a diferenţei de onorariu în sumă de 3.725 RON, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 149.468,63 euro în echivalentul în RON, raportat la cursul oficial al BNR din ziua plăţii şi a penalităţilor de întârziere aferente, în cuantum de 1% pe zi de întârziere calculate conform art. 18 din contract, până la concurenţa debitului principal datorat.

Totodată, a fost obligată pârâta să ridice pe cheltuiala sa materialele filmate aferente contractului dintre părţi, de îndată ce se vor achita sumele menţionate anterior.

De asemenea, au fost respinse în rest cererea principală, ca nefondată şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.500 RON.

3. La Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost înregistrat apelul declarat de pârâtă la data de 29.04.2021, împotriva sentinţei şi a încheierii din 13.04.2016, iar la data de 06.05.2021 a fost înregistrat apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 13.04.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-au admis apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1269 din 23.07.2020.

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 185.710 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, debit principal şi a sumei de 106.046 euro, penalităţi de întârziere, fiind respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

4. Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi obligarea pârâtei B. la plata penalităţilor contractuale de 1% pe zi întârziere asupra debitului principal achitat cu întârziere şi a celui neachitat, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, egalităţii de arme, dreptul la apărare şi la un proces echitabil, fiind nesocotite dispoziţiile art. 14 şi 224 C. proc. civ.

În acest sens, reclamanta arată că instanţa de apel, referitor la modul de calcul al penalităţilor de întârziere, respectiv împrejurarea că acestea curg şi pot fi calculate doar până la data de 20.10.2015, nu se întemeiază pe nicio apărare a pârâtei şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor de instanţă, din oficiu, pentru a da acestora posibilitatea să formuleze apărări corespunzătoare.

De asemenea, reclamanta consideră că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 C. proc. civ. şi principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac conform art. 481 din acelaşi cod.

Potrivit reclamantei prin limitarea perceperii penalităţilor până la data desocotirii, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat, întrucât pârâta nu a formulat nicio critică cu privire la modul de calcul al penalităţilor de întârziere, ci a susţinut că nu sunt datorate deoarece debitul principal nu este datorat.

Reclamanta apreciază că, având în vedere admiterea apelului său, prin diminuarea cuantumului penalităţilor de întârziere, devine incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru motive contradictorii.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1535 C. civ., potrivit cărora daunele moratorii, constând în penalităţile de întârziere, sunt datorate în cazul în care debitorul unei obligaţii financiare nu îşi achită suma datorată la scadenţa stabilită. De asemenea, în considerarea acestor dispoziţii normative, daunele moratorii se calculează pentru perioada scursă între data scadenţei obligaţiei şi data plăţii.

A susţinut că, instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 18 din contract şi a aplicat greşit legea, atât în ceea ce priveşte momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, cât şi în ceea ce priveşte data până la care acestea se calculează.

Astfel, reclamanta consideră că interpretarea Curţii de Apel Bucureşti în ceea ce priveşte momentul de început şi data până la care curg penalităţile de întârziere contravine atât prevederilor contractuale, putându-se aprecia că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, cât şi încălcarea prevederilor de drept material, respectiv dispoziţiilor art. 1535 C. civ.

Recurenta susţine că în situaţia în care ar fi admisibil raţionamentul instanţei de apel şi că penalităţile de întârziere contractuale de 1% curgeau doar până la data de 20.05.2015 şi că ulterior întârzierea nu mai era supusă clauzei penale, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1535 C. civ. şi să oblige pârâta la plata daunelor moratorii asupra sumei de 185.710 euro începând cu data de 21.05.2015 şi până la data plăţii.

Arată că nu poate fi reţinut ca legal argumentul Curţii de Apel Bucureşti în sensul că instanţa nu a fost învestită cu acest aspect întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la suportarea penalităţilor de întârziere de 1% pe zi de întârziere de la data scadenţei şi până la data plăţii debitului principal datorat. Or, această cerere reprezintă o cerere de plată a daunelor moratorii pentru nerespectarea obligaţiei de plată a unei sume de bani la scadenţă.

5. Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâta B. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii în tot a cererii sale de apel, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Potrivit pârâtei, instanţa de apel, prin modul de interpretare a contractului, a realizat o modificare a acestuia, încălcând astfel dispoziţiile art. 1270 C. civ., aspect care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 1556 C. civ.

Prin această modificare a contractului, instanţa de apel a depăşit şi atribuţiile puterii judecătoreşti, aspect ce se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, s-a învederat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile cuprinse în art. 17 din contract, care reglementează că la finalizarea fiecărei săptămâni de filmare reclamanta avea obligaţia de a face un raport al cheltuielilor şi de a preda documentele doveditoare în acest sens.

Se mai arată că lipsa constantă a justificării utilizării sumelor estimative achitate de pârâtă rezultată din corespondenţa dintre părţi este o cauză rezonabilă pentru orice profesionist diligent pentru a opune părţii contractante excepţia de neexecutare a contractului.

În continuare, pârâta susţine că instanţa de apel a modificat voinţa părţilor şi în privinţa documentelor justificative, potrivit cărora se determină preţul cert, final al serviciilor prestate.

În urma acestei modificări a contractului, instanţa de apel a obligat-o pe pârâtă să plătească servicii estimate, iar nu efectiv prestate, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale Ordinului nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, Ordinului nr. 1826/2003, art. 1341 din Codul fiscal din 2003, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 30/2011 şi ale art. 281 din Codul fiscal.

De asemenea, instanţa de apel a modificat voinţa părţilor şi în ceea ce priveşte modalitatea de validare a cheltuielilor, în condiţiile în care părţile au convenit că aceasta va fi făcută în baza "copiilor de pe toate facturile şi chitanţele achitate de prestatorul de servicii" potrivit art. 25. lit. b) din contract.

Reclamanta avea obligaţia contractuală de a justifica, săptămânal, cheltuielile, iar acestă operaţiune se efectua potrivit dispoziţiilor legale instituite de Ordinul nr. 3512/2008, Ordinul nr. 1826/2003, de art. 1341 din Codul fiscal din 2003, aşa cum a fost modificat prin O.G. nr. 30/2011 şi de art. 281 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Pârâta susţine că de esenţa contractului încheiat între părţi a fost achitarea de către aceasta a unor costuri estimate, în baza fluxului de numerar furnizat de aceasta săptămânal, flux însoţit de dovezile de plată iar înscrisurile "purchase orders" nu sunt documente justificative, ci simple comenzi.

Recurenta-pârâtă subliniază că în total, suma care a putut fi justificată de reclamantă cu documente justificative este în cuantum de 342.323,78 Euro, din care suma de 280.631.85 Euro reprezentând cheltuieli cu subcontractorii şi suma de 61.331.93 Euro, reprezentând cheltuieli prin propria bază materială.

Totodată, se mai arată că pârâta nu datorează nicio sumă, întrucât a plătit 420.000 Euro reclamatei, care a dovedit că toate costurile de producţie sunt în cuantum de 342.323,78 Euro, din care 280.631,85 Euro, reprezentând cheltuieli cu subcontractorii şi suma de 61.331,93 Euro, reprezentând cheltuieli prin propria bază materială.

În consecinţă, având în vedere că pârâta nu datorează nicio sumă reclamantei, aceasta nu poate datora nici penalităţi de întârziere, iar soluţia instanţei de apel privind cererea reconvenţională nu este corectă, deoarece ultimele 3 zile de filmări au fost reţinute în mod nelegal de către reclamantă, astfel că şi soluţia asupra cererii reconvenţionale trebuia schimbată, în sensul admiterii acesteia, astfel cum a fost formulată.

Pârâta B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. S.R.L., prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia ca nefondat.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 mai 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar precizări, prin care a arătat că faţă de societatea pârâtă s-a dispus închiderea procedurii falimentului încă din 4 octombrie 2021, aceasta fiind radiată.

Pentru stabilirea capacităţii de folosinţă a B., reclamanta a solicitat ca pârâta să depună precizări cu privire la situaţia sa juridică.

Înalta Curte a pus în vedere recurentei-reclamante să depună la dosar traducerea înscrisului ataşat precizărilor, iar recurentei-pârâte să-şi precizeze poziţia procesuală faţă de înscrisul care vizează radierea sa, cu menţiunea de a arăta care este situaţia juridică la acest moment.

La 18 octombrie 2022, avocatul recurentei-pârâte a depus note scrise prin care a învederat că, potrivit informaţiilor furnizate de societatea pe care o reprezintă, societatea pârâtă nu mai există.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 32 C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes", dispoziţii care se aplică în mod corespunzător şi în cazul apărărilor.

Aşadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată sau căi de atac, partea trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor menţionate, astfel cum dispune alin. (2) al aceluiaşi articol normativ.

Totodată, instanţa supremă reţine că art. 56 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile", iar alin. (3) al aceluiaşi text normativ prevede că "lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă fiind lovite de nulitate absolută".

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Art. 244 C. civ. prevede că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar art. 251 alin. (1) din acelaşi cod dispune că persoanele juridice încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

În cauză, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă B. a fost radiată din evidenţele Registrului Companiilor din Austria, ca urmare a închiderii procedurii falimentului dispuse prin hotărârea Tribunalului Comercial Viena, firma fiind radiată încă din 4 octombrie 2021, în urma pierderii patrimoniului, astfel cum rezultă din extrasul depus la dosar de către recurenta-reclamantă.

Înscrisul care face dovada acestor informaţii a fost tradus şi certificat de către o persoană autorizată, la solicitarea apărătorului reclamantei, fiind un extras de pe siteul instituţiei din Austria care atestă existenţa persoanelor juridice. Prin adresa comunicată la dosar, avocatul recurentei-pârâte nu a contestat precizările aduse la cunoştinţă instanţei de recurs de către reclamantă, confirmând radierea, afirmând că societarea pârâtă nu mai există.

Prin urmare, odată cu radierea, recurenta-pârâtă a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, încetându-şi existenţa ca subiect de drept, astfel că nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

Radierea unei societăţi comerciale are drept efect încetarea capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a acesteia şi, prin urmare, societatea radiată nu poate avea calitate procesuală, această operaţiune având semnificaţia încetării existenţei persoanei juridice.

În consecinţă, recurenta-pârâtă nu mai beneficiază de capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturi şi obligaţii, sau, altfel spus, nu mai subzistă ca subiect de drept şi nici nu mai are îndreptăţirea legală de a fi parte în proces, în sensul unei legitimatio ad causam.

Prin urmare, având în vedere că societatea pârâtă B. este în prezent radiată din evidenţele Registrului Companiilor din Austria, lipsindu-i capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual, Înalta Curte va admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca fiind introdus de o persoană fără capacitate de folosinţă.

Ca o consecinţă a acestei măsuri, având în vedere că recursul recurentei-reclamante a fost formulat în contradictoriu cu pârâta B., în prezent radiată şi deci lipsită de capacitate de folosinţă, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

În continuare, analizând cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 18.645,17 RON achitată pentru soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea cererii, s-a susţinut că pârâta din prezenta cauză este lipsită de capacitate de folosinţa încă de la momentul pronunţării hotărârii recurate, taxa judiciară de timbru fiind achitată de către A. S.R.L. fără ca B. să aducă la cunoştinţă deschiderea falimentului. Totodată, s-a arătat că cererea a ramas fără obiect având în vedere procedura deschiderii falimentului şi radierea societăţii, taxa judiciară de timbru fiind nedatorată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) şi d) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cererea este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Articolul 45 din O.UG. nr. 80/2013 reglementează situaţiile în care poate interveni restituirea integrală, parţială sau proporţională a sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, respectiv în următoarele situaţii: a) când taxa plătită nu era datorată; b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; c) când acţiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziţii legale; d) când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. (3) din C. proc. civ. sau când reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât; e) când, în procesul de divorţ, părţile au renunţat la judecată ori s-au împăcat; f) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă; g) în cazul în care instanţa de judecată se declară necompetentă, trimiţând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicţională, precum şi în cazul respingerii cererii, ca nefiind de competenţa instanţelor române; h) când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici; i) în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abţine sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă; j) în alte cauze expres prevăzute de lege, precum şi procedura care trebuie urmată pentru redobândirea acestora.

În cauză, având în vedere prevederile legale precitate şi înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că solicitarea recurentei-reclamante nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care va respinge cererea formulată de A. S.R.L. privind restituirea taxei judiciare de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă ca fiind introdus de o persoană fără capacitate de folosinţă.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă privind restituirea taxei judiciare de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.