RCA penalty accrual shifted to post-judgment date; claimants' appeal dismissed, costs awarded to insurer

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant tatăl A., G., H., I., J., K. şi L. au chemat în judecată pârâta M. şi pe N., în calitate de intervenient forţat, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta să plătească: pentru A., în calitate de fiu, suma de 800.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 8.094,15 RON cu titlul de daune materiale; pentru B., în calitate de fiică, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru C., în calitate de fiu, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru D., în calitate de fiică, suma de 800.000 RON cu titlul de daune morale; pentru E., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru F., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru G., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru H., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru I., în calitate de nepoată, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru J., în calitate de nepoată, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru K., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale; pentru L., în calitate de nepot, suma de 250.000 RON cu titlul de daune morale.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 22 septembrie 2017, conform dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 16 octombrie 2019, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare şi la actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei BNR, începând cu data producerii faptei ilicite şi până la plata efectivă, şi nu la plata penalităţilor de întârziere.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1267 din 22 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, fiind obligată societatea de asigurare sa plătească următoarele sume: reclamantului A. suma de 8.094,15 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 120.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanţilor B., C. şi D., câte 120.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanţilor E., F., G., H., I., J., K. şi L. câte 50.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani mai sus menţionate, începând cu data de 22 septembrie 2017 şi până la data plăţii efective a debitului principal.

3. La 28 decembrie 2020, împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta M. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate, reducerea cuantumului daunelor morale la 100.000 RON pentru A., câte 90.000 RON pentru B., C. şi D. (copiii victimei), câte 25.000 RON pentru reclamanţii E. şi F. şi câte 20.000 RON pentru G., H., I., J., K. şi L. (nepoţii victimei), precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere începând cu 10 zile de la data comunicării hotărârii definitive şi până la achitarea integrală a sumelor, către reclamanţi.

La 12 ianuarie 2021, împotriva aceleiaşi sentinţe civile au formulat apel incident reclamanţii I., J., F. prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. şi D., prin care au solicitat admiterea apelului incident şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale,

Prin decizia civilă nr. 546A din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul principal formulat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive în cauza de faţă şi până la data plăţii efective a debitului principal datorat şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanţi.

4. La 2 decembrie 2021, reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În susţinerea recursului, reclamanţii au precizat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 37 alin. (4) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 20 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 şi art. 1381 alin. (2) şi (3) şi art. 1535 alin. (1) C. civ., obligând pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal datorat.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi susţin că penalităţile de întârziere trebuiau acordate începând cu data de 22 septembrie 2018 având în vedere faptul că toate documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului au fost comunicate intimatei-pârâte la 11 septembrie 2018, fără însă ca aceasta să ofere un răspuns.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale evocate, recurenţii-reclamanţi arată că despăgubirea se plăteşte în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Consideră recurenţii-reclamanţi că prin obligarea asigurătorului la penalităţi începând cu a 11-a zi de la data primirii de către acesta a hotărârii judecătoreşti definitive, intenţia expresă a legiuitorului în sensul aplicării de penalităţi, în situaţia în care asigurătorul nu dă curs cererilor de despăgubire sau diminuează în mod nejustificat despăgubirile, ar fi anihilată.

La 30 decembrie 2021 intimata-pârâtă M. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul recurenţilor-reclamanţi a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 37 alin. (4) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 20 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 şi art. 1381 alin. (2) şi (3) şi art. 1535 alin. (1) C. civ., obligând pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal datorat.

Totodată, recurenţii susţin că au solicitat sancţionarea pârâtei pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluţioneze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege.

Cu privire la acordarea penalităţilor, recurenţii-reclamanţi au arătat că acestea trebuiau acordate începând cu data de 22 septembrie 2018 având în vedere faptul că toate documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului au fost comunicate intimatei-pârâte la 11 septembrie 2018, fără însă ca aceasta să ofere un răspuns.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale evocate, recurenţii-reclamanţi arată că despăgubirea se plăteşte în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Analizând critica referitoare la momentul de la care societatea de asigurare datorează penalităţile de întârziere, Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute argumentele privind încălcarea de către instanţa de control judecătoresc a prevederilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reglementează scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirilor de care este ţinut asigurătorul RCA, precum şi dreptul persoanei păgubite de a pretinde penalităţi de întârziere, cu titlu de sancţiune legală, în ipotezele în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a despăgubirilor în termenele prevăzute.

Intenţia edictării acestei reglementări a fost aceea de a asigura celeritatea în îndeplinirea obligaţiilor de plată ce le revin societăţilor de asigurare autorizate care încheie poliţe de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie.

Penalităţile de întârziere la care se referă art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 au rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, ca urmare a achitării acestor despăgubiri cu o mare întârziere faţă de scadenţa stabilită prin aceeaşi normă.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport cu care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Instanţa de apel a reţinut în mod expres că, în cauză, după înregistrarea cererii de despăgubiri la data de 11.09.2018, pârâta M. S.A. avea la dispoziţie un interval de 3 luni, conform art. 37 alin. (1) din norma ASF nr. 24/2014, de a transmite persoanelor prejudiciate un răspuns şi, eventual, o ofertă de despăgubiri. Or, conform corespondenţei electronice purtate între societatea de asigurare şi avocatul reclamanţilor la data de 15.11.2018, adică după 2 luni de la avizarea daunei, asigurătorul RCA a transmis reclamanţilor o ofertă de despăgubiri, pe care aceştia au înţeles să nu o accepte. Prin urmare, în interiorul termenului de 3 luni, societatea de asigurare pârâtă a transmis un răspuns faţă de cererea de despăgubiri, prezentând persoanelor prejudiciate indirect prin accidentul rutier o ofertă de despăgubiri. În consecinţă, dreptul reclamanţilor la încasarea penalităţilor de întârziere nu s-a născut conform primei teze a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, deoarece, în interiorul termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului rutier, prevăzut la alin. (1), asigurătorul RCA a îndeplinit obligaţia de a răspunde cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată. Pe cale de consecinţă, dreptul reclamanţilor la perceperea penalităţilor de întârziere se poate naşte doar în condiţiile celei de-a doua teze a art. 37 alin. (4) din norma ASF aplicabilă, respectiv după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive cu privire la suma de despăgubire pe care societatea de asigurare este obligată să o plătească.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a analizat pretinsa neîndeplinire de către societatea de asigurare pârâtă a obligaţiei de a răspunde în termen de trei luni solicitării recurenţilor-reclamanţi, constatând că nu se poate reţine în sarcina acesteia vreo culpă de natură să justifice obligarea sa la plata penalităţilor sub acest aspect.

Astfel, critica recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia societatea de asigurare şi-a îndeplinit în mod defectuos obligaţiile, în sensul că nu a oferit un răspuns comunicării emise de reclamanţi la data de 11.09.2018, prin care au fost transmise pârâtei documentele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului, va fi înlăturată, având în vedere că la data de 15.11.2018, în interiorul termenului de trei luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta a transmis apărătorilor reclamanţilor, prin e-mail, o ofertă de despăgubiri, care însă a fost respinsă.

În consecinţă, soluţia primei instanţe cu privire la data de la care pârâta poate fi obligată la plata penalităţilor a fost schimbată de instanţa de apel ca urmare a faptului că nu s-a putut reţine culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiei de a răspunde în termenul legal, într-una din formele expres prevăzute de lege, solicitării reclamanţilor, şi nu pentru că instanţa de apel nu s-ar fi raportat în mod corect la conţinutul obligaţiei a cărei nerespectare a fost invocată în cauză.

Totodată, practica judiciară invocată şi depusă de recurenţi la dosarul cauzei, cu privire la această chestiune, este lipsită de relevanţă, câtă vreme situaţia de fapt reţinută în speţă, respectiv lipsa culpei societăţii de asigurare în respectarea obligaţiei de a formula un răspuns potrivit dispoziţiilor legale la solicitarea reclamantului, este diferită de cea reţinută în hotărârile judecătoreşti indicate.

În plus, cu privire la momentul acordării penalităţilor de întârziere, în mod corect s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la perceperea acestora începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive în cauza pendinte, fiind relevant că, în interiorului unui termen de 3 luni calculat de la avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul a transmis persoanelor prejudiciate o ofertă de despăgubiri ce a fost refuzată.

Ca atare, se constată că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziţii legale a căror aplicabilitate a fost corect realizată de instanţa de apel, instanţa prezentând în mod detaliat argumentele în susţinerea raţionamentului juridic efectuat şi a aplicabilităţii dispoziţiilor Normei ASF 23/2014.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenţii şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care au repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi au invocat şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1381 alin. (2) şi (3) şi art. 1535 alin. (1) C. civ., însă aceştia nu au expus argumentele din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva textelor de lege invocate.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente speţei.

Pentru aceste motive, constatând că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. şi D. împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte M. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. şi D. la plata sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, către intimata-pârâtă M. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I., J., F., prin reprezentant legal A., E., C., A., H., G., B., L., K. şi D. împotriva deciziei civile nr. 546A din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi să achite intimatei-pârâte M. S.A. suma de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.