Nullity of shareholders' meeting resolution: Finality of appellate judgment under company law and objective standard for judicial recusal bias

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 3 august 2016 sub nr. x/2016 reclamanţii, A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a hotărârii AGA a acţionarilor G. S.A. adoptata la 12 iulie 2016.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâta G. S.A., constatându-se nulitatea absolută a Hotărârii AGA G. S.A. din 12 iulie 2016, fiind obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe au formulat apel incident reclamanţii, solicitând înlocuirea considerentelor privind respingerea motivelor de nulitate invocate prin cerere cu considerentele instanţei de apel asupra acestor motive şi menţinerea soluţiei de admitere a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva soluţiei primei instanţe a formulat apel pârâta G. S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

La data de 23 februarie 2018, apelanţii-reclamanţi au depus cerere de îndreptare a erorii strecurate cu privire la natura apelului declarat în cauză, acesta fiind apel principal şi nu incident, cum greşit s-a menţionat.

H. S.R.L. a formulat, la 23 ianuarie 2019, cerere de intervenţie accesorie, solicitând admiterea apelului declarat de pârâtă şi respingerea apelului declarat de reclamanţi, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2019, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.

Prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de petentul A..

Prin decizia nr. 444/2019 din 6 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016,.

Împotriva acestei decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă de la 10 decembrie 2018, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au declarat recurs.

Cererea de recurs formulată împotriva încheierii de la 10 decembrie 2018 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de recurs formulate împotriva deciziei nr. 444/2019 au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În acest context, se solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii, anularea tuturor actelor de procedură efectuate după data recuzării, inclusiv casarea încheierii din 23 ianuarie 2019 şi a deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru continuarea judecăţii, începând cu data formulării cererii de recuzare.

În susţinerea memoriului de recurs se arată că încheierea este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este incompatibi1 "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa", iar încălcarea acestor norme materiale este evidentă, instanţa în mod nelegal reţinând că motivele invocate în susţinerea recuzării ar fi doar "simple temeri", în condiţiile în care acestea se încadrează perfect în sfera "elementelor care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".

Astfel, completul care a soluţionat cererea de recuzare prin prisma acestor argumente invocate pe larg în cuprinsul cererii a apreciat nelegal că "motivul invocat nu prezintă nici greutatea, nici puterea de a naşte probabilitatea îndoielilor obiective cu privire la imparţialitatea judecătorului" pentru a admite recuzarea d-nei judecător I., încălcând astfel normele de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Stabilirea existenţei/inexistenţei prezumţiei privind lipsa de imparţialitate, precum şi puterea de a naşte probabilitatea îndoielilor obiective (conform art. 329 C. proc. civ.) trebuie să se raporteze la definiţia dată de CEDO noţiunii de imparţialitate, respectiv absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces", prin eliminarea oricărui factor care ar putea ştirbi obiectivitatea judecătorului, deoarece aparenţele au un rol deosebit, iar tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Or, în contextul arătat se apreciază că există relaţii de prietenie apropiată între d-na judecător I. şi dl. J., avocat al societăţii G. S.A., acest aspect încadrându-se în categoria elementelor care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea acesteia, de vreme ce judecătorul a analizat cauza printr-un subiectivism rezultat tocmai de natura relaţiilor de prietenie evocate.

Într-adevăr, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGA din 12 iulie 2016, întăreşte temeinicia îndoielilor referitoare la imparţialitatea judecătorului, dovedind astfel nelegalitatea încheierii din data de 10 decembrie 2018, context în care se impune admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, dispoziţiile art. 53 alin. (3) derogând de la art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, solicitând admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.

La 22 iulie 2019, intimata-pârâtă G. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la cererea de sesizarea Curţii Constituţionale, prin care a susţinut inadmisibilitatea acesteia, având în vedere că este formulată într-o cale de atac inadmisibilă, iar pe fond a susţinut netemeinicia acesteia.

Intimata-pârâtă G. S.A. a depus la 8 iulie 2019 întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, în principal a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva hotărârii de fond având în vedere că decizia pronunţată de către instanţa de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu prezenta cale de atac, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (9) şi 10 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.. Totodată a invocat şi excepţia nulităţii recursului declarat împotriva hotărârii de fond, susţinând că motivele prevăzute de art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu se încadrează în motivele de casare reglementate de acest text de lege.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, intimata a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 12 august 2019, recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate, precum şi a argumentelor invocate prin întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., E., B., F., D. şi C. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 şi a deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A. şi intimata-intervenientă în numele altei persoane H. S.R.L. până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 formulată de reclamanţi.

La 18 februarie 2022, recurenţii au solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Prin referatul din 21 februarie 2022, Înalta Curte a acordat termen la 7 aprilie 2022 pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi admisibilitatea recursurilor.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte a acordat termen la 9 iunie 2022, pentru soluţionarea cererii de reexaminare formulată de reclamanţi.

Curtea Constituţională, prin adresa din 2 mai 2022 a înaintat instanţei o copie a deciziei nr. 834 din 9 decembrie 2021, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 formulată de reclamanţi, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiate.

Prin încheierea pronunţată la 9 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., F., C., A. şi E. împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a admis în principiu recursul declarat de recurenţi împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 13 octombrie 2022.

Recursul reclamanţilor declarat deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Prezentul litigiu are ca obiect o acţiune prin care s-a solicitat constarea nulităţii absolute a hotărârii AGA a acţionarilor G. S.A. adoptată la 12 iulie 2016.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, astfel cum acesta a fost modificat prin punctul 10 din Legea nr. 76/2012 începând cu data de 15 februarie 2013, hotărârea privind anularea unei hotărâri AGA este supusă numai apelului.

Totodată, se observă că acţiunea în întregul său este supusă dispoziţiilor de drept societar, fiind întemeiată pe prevederile din Legea nr. 31/1990 ce privesc hotărârile adunării generale.

În raport cu dispoziţiile evocate, Înalta Curte constată că decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În cadrul dezbaterilor de la termenul din 13 octombrie 2022, recurenţii-reclamanţi D., B., F., C., A. depun la dosarul cauzei o declaraţie autentificată în faţa notarului public, prin care se arată că aceştia renunţă la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, achiesează la această încheiere şi se renunţă la dreptul de a formula recurs împotriva hotărârii prin care se va lua act de renunţare la judecata recursului. De asemenea, se renunţă la dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată în legătură cu prezenta cauză şi se renunţă la dreptul de a formula recurs împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se va lua act de dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată.

Totodată, se arată că declaraţia este semnată şi de reprezentantul intimatei-pârâte G. S.A..

Înalta Curte, a luat în examinare cererea formulată de recurenţi, în temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:

Prin cererea depusă la data de 13 octombrie 2022, recurenţii-reclamanţi D., B., F., C., A. au solicitat instanţei să ia act de renunţarea la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, conform art. 406 C. proc. civ., sens în care au anexat cererii declaraţia notarială de renunţare, autentificată sub nr. x din 12 octombrie 2022 de Notar Public K. din cadrul L..

Totodată, se reţine că intimata-pârâtă G. S.A. a fost de acord cu cererea de renunţare la judecata recursului formulată de recurenţi, solicitând în acest sens să se ia act de cererea evocată.

Potrivit art. 406 C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

Manifestarea de voinţă, în sensul de a renunţa la judecată, reprezintă o desistare, un act voliţional, de care instanţa urmează a lua act.

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de voinţă a părţii se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, iar conform art. 464 alin. (2) din acelaşi Cod, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei.

Constatând că actul de procedură al desistării s-a realizat cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege şi faptul că această renunţare se înscrie în limitele principiului disponibilităţii, a actelor de dispoziţie permise părţilor pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de recurenţii D., A., C., B. şi F. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în mod eronat, a dispus respingerea cererii de recuzare de completul învestit cu soluţionarea acesteia, fiind astfel încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât în speţă, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluţionarea acesteia reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele evocate.

Prevederile alin. (1) pct. 13 al art. 42 C. proc. civ. se referă la situaţia în care judecătorul este incompatibil să judece "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".

În contextul dreptului la un proces echitabil, reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, imparţialitatea are, pe de o parte, o conotaţie subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmăreşte a determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

În acest sens, recurenţii au invocat existenţa unor pretinse îndoieli serioase cu privire la imparţialitatea judecătorului, iar teza susţinută de aceştia nu poate fi reţinută ca incidentă, întrucât din motivarea cererii nu rezultă existenţa unor elemente care să nască în mod întemeiat îndoială acestor suspiciuni.

Astfel, faptul că judecătorul s-ar afla în "relaţii de prietenie" cu soţia unui avocat pe care recurenţii îl numesc ca fiind avocat al societăţii G. S.A., context în care ar naşte pentru aceştia o temere, nu înseamnă că judecătorul învestit cu soluţionarea unei cauze în care societatea respectivă este parte, devine incompatibil să judece, având în vedere că aceste susţineri sunt simple afirmaţii nedovedite, iar aceste aspecte nu conduc la naşterea unor îndoieli obiective cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Aşadar, prin cererea de recurs recurenţii au criticat soluţia de respingere a cererii de recuzare sub aspectul temeiniciei acesteia, iar nu a nelegalităţii, nemulţumirea vizând de fapt motivarea instanţei şi soluţia pronunţată cu privire la cererea de recuzare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., F., C., A. şi E. împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Ia act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi D., A., C., B. şi F. la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A. şi intimata-intervenientă în numele altei persoane H. S.R.L..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă în ceea ce priveşte renunţarea la judecată şi cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2022.