Traffic accident compensation: appellate admissibility of new evidence and scope of judicial review on expert reports and moral damages

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenienta forţată C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (459.500 RON), cu titlu de daune morale şi a sumei de 2.830,34 RON, cu titlu de daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357-1.395 C. civ.

Prin încheierea din 17 septembrie 2018, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea privind aplicarea sancţiunii decăderii reclamantului din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică auto şi a admis obiecţiunile formulate de aceeaşi parte.

Prin sentinţa civilă nr. 3082 din 28 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 75.000 euro (în RON, la cursul B.N.R. de la data plăţii), a daunelor materiale în cuantum de 2.830,34 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.

Împotriva încheierilor premergătoare şi a sentinţei primei instanţe, pârâta a declarat apel prin care a solicitat anularea în parte a hotărârilor atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, iar în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii în sensul diminuării daunelor acordate.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul a declarat apel incident prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 1549A/2020 din 13 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul incident, a admis apelul principal şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 50.000 euro şi a respins capătul de cerere privind daunele materiale; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate şi l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 1.904,37 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În motivare, a susţinut că art. 254 alin. (2) C. proc. civ. instituie sancţiunea decăderii pentru probele care nu au fost solicitate în condiţiile stabilite de art. 254 alin. (1) din acelaşi cod.

Sub acest aspect, a arătat că normele anterior evocate au caracter general faţă de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o normă specială aplicabilă cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, a susţinut că norma specială permitea instanţei de apel să încuviinţeze şi să administreze probele a căror necesitate rezulta din dezbateri.

În plus, a arătat că instanţa de apel putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, în temeiul art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, a învederat că deşi nu a indicat unul dintre cazurile de excepţie de la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nou reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic şi evaluare clinică nu conducea la amânarea judecăţii din apel, iar nevoia administrării sale reieşea din cercetarea judecătorească.

Ca atare, recurentul-reclamant a învederat că proba propusă la primul termen de judecată din apel trebuia încuviinţată şi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

Referitor la daunele materiale, a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în faţa primei instanţe când a reţinut că nu există vreo dovadă care să justifice plata acestor daune.

A mai învederat că soluţia de diminuare a daunelor morale este în neconcordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa naţională din această materie.

Astfel, a subliniat că instanţa de apel nu a evaluat în mod concret traumele suferite în urma accidentului, raportându-se la anumite grile de despăgubire abstracte, fără a avea în vedere importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, personalitatea şi vârsta victimei la momentul producerii accidentului.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă a arătat că art. 336 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că raportul de expertiză se depune cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

În continuare, a învederat că primul raport de expertiză auto a fost depus la 7 iunie 2018, iar prima instanţă a fixat termen de judecată la 18 iunie 2018.

Astfel, a subliniat că raportul de expertiză tehnică auto a fost depus cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat de prima instanţă, calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, a apreciat că partea adversă era decăzută din dreptul a mai formula obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică auto după termenul din 18 iunie 2018.

A mai arătat că acordarea unui termen ca urmare a nedepunerii raportului de expertiză medicală nu împiedica instanţa să aplice sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză tehnică auto depus în termenul legal.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată nu este motivată în privinţa înlăturării nejustificate a primului raport de expertiză tehnică auto.

Astfel, a arătat că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a apreciat că primul expert nu a lămurit în mod convingător chestiunea esenţială a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub acest aspect, a menţionat că o simplă enumerare a unor pretinse cauze de înlăturare a concluziilor raportului de expertiză, fără dezvoltarea lor, nu echivalează cu o motivare suficientă a hotărârii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este motivată nici soluţia de respingere a obiecţiunilor sale la al doilea raport de expertiză tehnică auto.

Astfel, a susţinut că după admiterea repetată şi nejustificată a obiecţiunilor formulate de partea adversă, instanţa a refuzat să admită obiecţiunile formulate de recurenta-pârâtă.

În acest context, a subliniat că deşi a formulat critici în apel cu privire la respingerea obiecţiunilor sale, instanţa de prim control judiciar nu a analizat aceste critici, reţinând în mod lapidar că prin al doilea raport de expertiză s-a răspuns în mod complet şi corect la obiectivele stabilite de prima instanţă.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că daunele morale erau justificate în considerarea inclusiv a consecinţelor negative ce au afectat viaţa profesională a reclamantului. În acest sens, a arătat că daunele respective vizau în realitate un prejudiciu material concretizat de incapacitatea de muncă.

În acest context, a subliniat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014, care condiţionează acordarea despăgubirilor pentru incapacitatea de muncă de probarea lor cu documente justificative.

A mai arătat că instanţa de apel nu ţinut cont de jurisprudenţa naţională la stabilirea cuantumului daunelor morale, deşi acest criteriu este prevăzut de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Sub acest aspect, a subliniat că daunele morale acordate de instanţa de apel sunt vădit superioare celor acordate în cauze similare.

În final, a susţinut că instanţele devolutive au încălcat dispoziţiile art. 1.371 C. civ., ca urmare a valorificării nejustificate a celui de-al doilea raport de expertiză, care a stabilit în mod eronat culpa exclusivă a persoanei asigurate.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului recurentului-reclamant pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Ambele părţi au depus răspunsuri la întâmpinări.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului recurentului-reclamant, a prorogat soluţionarea excepţiei netimbrării recursului aceleiaşi părţi şi a admis în principiu recursul recurentei-pârâte.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că proba reprezentată de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic şi evaluare clinică trebuia încuviinţată chiar dacă a fost propusă la primul termen din apel, invocând în acest sens dispoziţiile art. 254 alin. (2), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde probele invocate în susţinerea apelului, iar conform alin. (3) teza I al aceluiaşi articol, această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea decăderii.

Totodată, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior evocate rezultă că apelantul trebuie să indice în cererea de apel probele invocate în susţinerea căii de atac. Nerespectarea acestei cerinţe este sancţionată cu decăderea apelantului din dreptul de a mai propune probe noi în apel.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că reclamantul nu a indicat în cererea de apel înscrisul reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic şi evaluare clinică şi nici nu l-a anexat cererii sale.

Acesta a menţionat generic în cererea de apel că solicită proba cu înscrisuri şi orice alte probe a căror încuviinţare şi administrare vor fi necesare pe parcursul dezbaterilor. Or, această menţiune nu satisface cerinţa prevăzută de art. 470 alin. (1) lit. d) raportat la art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., care presupune individualizarea probelor noi propuse prin cererea de apel.

Împrejurarea că autorul recursului şi-a procurat această probă ulterior exercitării apelului său incident nu înlătură de la aplicare sancţiunea decăderii, din moment ce acesta nu a invocat în apel incidenţa vreunuia dintre cazurile de excepţie reglementate de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în cauză nu putea fi reţinută incidenţa prevederilor art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Depunerea înscrisului în apel, la termenul acordat pentru dezbateri, ar fi determinat amânarea judecăţii, din moment ce partea adversă era îndrituită să ia cunoştinţă de conţinutul înscrisului nou.

Ca atare, recurentul-reclamant era decăzut din dreptul de a mai propune în apel înscrisul nou reprezentat de raportul extrajudiciar de psihodiagnostic şi evaluare clinică.

Susţinerile referitoare la prerogativa instanţei de apel de a administra această probă din oficiu, în temeiul art. 478 alin. (2) teza finală sau art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi primite. Aceasta deoarece normele respective instituie o facultate pentru instanţa de apel de a încuviinţa şi administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri sau de a dispune refacerea ori completarea probelor administrate la prima instanţă.

Or, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autorul recursului mai susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat probele administrate în faţa primei instanţe când a reţinut că nu există vreo dovadă care să justifice plata daunelor materiale solicitate.

Aceste critici vizează însă temeinicia deciziei atacate, deoarece tind la repunerea în discuţie a modului de evaluare a probelor administrate în cauză. Or, evaluarea probatoriului în vederea lămuririi aspectelor factuale ale cauzei intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, neputând fi cenzurată în recurs.

Ca atare, criticile referitoare la dovedirea daunelor materiale solicitate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică şi soluţia de diminuare a daunelor morale, susţinând că aceasta este în neconcordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa naţională, instanţa de apel raportându-se la anumite grile de despăgubire abstracte, fără a avea în vedere importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, personalitatea şi vârsta victimei la momentul producerii accidentului.

Înalta Curte reţine că, prin intermediul acestor critici, recurentul-reclamant urmăreşte să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

În absenţa unor criterii legale prestabilite, cuantumul daunelor morale se determină ţinându-se seama de o serie de criterii stabilite pe cale jurisprudenţială, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana vătămată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care au fost percepute.

De asemenea, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Aplicarea acestor criterii presupune însă evaluarea probatoriului, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, neputând fi reevaluate probele administrate în faţa instanţelor devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, criticile referitoare la cuantumul daunelor morale reduse în apel nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele expuse anterior impun concluzia că recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că partea adversă era decăzută din dreptul a mai formula obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică auto conform art. 336-337 C. proc. civ., întrucât acesta a fost depus la 7 iunie 2018, cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat de prima instanţă la 18 iunie 2018.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 336 alin. (1) C. proc. civ., "constatările şi concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori ale institutului specializat căruia i s-a cerut efectuarea expertizei vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea raportului de expertiză poate fi micşorat."

Conform art. 337 C. proc. civ., "dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicţie între părerile experţilor, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, poate solicita experţilor, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze."

Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că lămurirea sau completarea raportului de expertiză poate fi dispusă atât la cererea părţilor, cât şi de instanţă din oficiu.

Termenul de formulare a obiecţiunilor în scopul lămuririi sau completării raportului de expertiză se aplică însă numai părţilor, nu şi instanţei de judecată.

Aceeaşi soluţie este consacrată inclusiv în cazul efectuării unei noi expertize, care poate fi dispusă atât la cererea părţilor, cât şi de instanţă din oficiu, conform art. 338 C. proc. civ.

Prerogativa instanţei de judecată de a ordona din oficiu administrarea unei noi expertize reprezintă o aplicaţie a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. în materie probatorie, care permite judecătorului să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a fost lămurită cu privire la constatările şi concluziile expertului aferente primului raport de expertiză tehnică auto.

Nefiind lămurită cu privire la aceste aspecte, prima instanţă a pus în vedere expertului la termenul din 17 septembrie 2018 să răspundă la obiectivele expertizei şi la obiecţiunile formulate de reclamant.

Ulterior, la termenul din 25 martie 2019, aceeaşi instanţă a încuviinţat efectuarea unei noi expertize tehnice auto, apreciind că prin raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni nu s-a determinat în concret dinamica procedurii accidentului.

Aceste măsuri se circumscriu rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, pe care prima instanţă l-a exercitat în vederea identificării persoanei vinovate de producerea accidentului, care a generat prezentul litigiu.

Dat fiind că termenul pentru formularea obiecţiunilor la raport se aplică numai părţilor şi că măsura lămuririi raportului de expertiză poate fi dispusă şi din oficiu, rezultă că instanţa putea solicita lămurirea primului raport chiar dacă ar fi constatat că reclamantul era decăzut din dreptul de a formula obiecţiuni.

În plus, măsura de efectuare a unei noi expertize dispusă de prima instanţă nu era condiţionată de formularea obiecţiunilor la prima expertiză de vreme ce norma de la art. 337 C. proc. civ. nu instituie o astfel de condiţionare.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă mai susţine că decizia atacată nu este motivată în privinţa înlăturării primului raport de expertiză tehnică auto şi nici în privinţa respingerii obiecţiunilor sale la al doilea raport de expertiză tehnică auto.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat global criticile care vizau atât înlăturarea concluziilor primului raport de expertiză tehnică auto, cât şi respingerea obiecţiunilor formulate împotriva celui de-al doilea raport.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a reţinut următoarele: simplul fapt că, în motivarea sentinţei atacate, au fost valorificate exclusiv concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul D., desemnat şi acesta tot prin tragere la sorţi de instanţă, fiind înlăturate concluziile primului raport al expertului E., nu înseamnă că s-a "dat prevalenţă cererilor şi obiecţiunilor formulate de către intimat" ori că s-au "încălcat în mod vădit garanţiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil al apelantei-pârâte", precum a alegat apelanta-pârâtă, ci că au fost apreciate probele ştiinţifice antereferite "în mod liber, potrivit convingerii" instanţei de judecată, formate în urma examinării corelate a tuturor probelor administrate. În plus, nu există vreo prevedere legală care să oblige prima instanţă să admită obiecţiunile unei părţi la un raport de expertiză doar pentru că obiecţiunile părţii adverse la un alt raport au fost încuviinţate, aşa cum încearcă să acrediteze apelanta-pârâtă. Dimpotrivă, prevederile art. 337 C. proc. civ. fac referire la o posibilitate a instanţei judecătoreşti de a admite obiecţiunile la raportul de expertiză, facultate circumscrisă celor două ipoteze evocate de textul legal, "dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză", respectiv "dacă există o contradicţie între părerile experţilor". Or, cele două rapoarte de expertiză antereferite nu se contrazic în totalitate, deoarece, constată Curtea, primul expert (E.) nu a lămurit în mod convingător chestiunea esenţială a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier din 21 iunie 2016 (neexplicând, de exemplu, cum ori de ce a ajuns motocicleta condusă de reclamant pe terasamentul liniilor de tramvai ori dacă intervenientul forţat este vinovat sau nu de accident), aşa cum a făcut-o al doilea expert (D.) într-o manieră tranşantă, documentată şi persuasivă. În raport de ultima observaţie, nu se pune problema unei lămuriri sau completări a concluziilor formulate de expertul D., având în vedere şi conţinutul concret al obiecţiunilor pârâtei.

În plus, instanţa de apel a expus pe larg motivele pentru care a apreciat că dinamica procedurii accidentului expusă prin al doilea raport de expertiză tehnică auto reflectă fără dubiu realitatea (paginile 30-31 din decizia atacată).

Ca atare, decizia recurată respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod sunt nefondate.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă menţionează că aprecierea instanţei de apel conform căreia daunele morale erau justificate şi în considerarea consecinţelor negative ce au afectat viaţa profesională a reclamantului este greşită, întrucât daunele respective vizează în realitate un prejudiciu material concretizat în incapacitatea de muncă, care poate fi reparat doar în condiţiile art. 50 alin. (1) lit. b) din Norma ASF nr. 23/2014.

Aceste critici nu pot fi primite având în vedere că pretinsa acordare a daunelor morale inclusiv pentru repararea unui prejudiciu concretizat în incapacitatea de muncă a reclamantului nu vizează o statuare a instanţei de apel, ci o susţinere a pârâtei consemnată în decizia recurată.

Relevant în acest sens este paragraful 5 de la pagina 36 a deciziei recurate în care s-a arătat că: sensul acestei afirmaţii a tribunalului nu este însă acela susţinut de apelanta-pârâtă, cum că au fost reparate prejudicii materiale (pentru incapacitatea de muncă).

Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţele devolutive au încălcat art. 1.371 C. civ., ca urmare a valorificării nejustificate a celui de-al doilea raport de expertiză, care a stabilit în mod eronat culpa exclusivă a persoanei asigurate.

Aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, deoarece pornesc de la o premisă factuală infirmată de instanţele devolutive, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, cu privire la persoana răspunzătoare de producerea accidentului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, neputând fi reevaluate probele administrate în cauză.

Criticile referitoare la acordarea daunelor morale cu nesocotirea criteriului jurisprudenţial instituit de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 vizează în tot temeinicia deciziei atacate, astfel cum s-a reţinut în considerentele expuse cu ocazia examinării recursului recurentului-reclamant cu privire la aceeaşi chestiune, nemaifiind necesară reluarea lor.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1549A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.