Bank's appeal fails: CHF loan administration fee clause found abusive, voided with full refund and statutory interest

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei de judecată, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, declararea nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x din 20 martie 2007 prevăzute de art. 4 pct. 4.1 teza 1 şi teza a 3-a, art. 4 pct. 4.3 teza I şi teza a II-a, art. 5 pct. 5.4 teza a 2-a şi teza a 3-a şi art. 6 pct. 6.1, stabilizarea, respectiv îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv la 20 martie 2007, de 1 CHF=2,0785 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi momentul sesizării instanţei, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei de judecată şi până la încetarea contractului, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani pe care le-au plătit pârâtei, în baza clauzelor contractuale al căror caracter abuziv va fi constatat şi pentru care se va declara nulitatea absolută, precum şi a dobânzii legale calculate asupra acestor sume, începând de la momentul plăţii acestora de către reclamanţi şi până la restituirea efectivă a sumelor.

În subsidiar, în situaţia respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza I, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au plătit cu titlu de dobândă, care depăşesc valoarea corespunzătoare procentului de dobândă de 4,9% lunar, precum şi a dobânzii legale calculate începând de la momentul plăţii acestora către reclamanţi şi până la restituirea efectivă a sumelor.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus, în temeiul contractului, rezultate din diferenţa de curs valutar, între cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar al B.N.R., valabil la data semnării contractului de credit, precum şi dobânda legală aferentă calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la plata integrală de către pârâtă a acestor sume către reclamanţi, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, care să ţină cont de clauzele contractuale al căror caracter abuziv şi nulitate absolută vor fi declarate.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE şi ale Regulamentului B.N.R. nr. 3/2007, art. 54 din Legea nr. 296/2004, art. 966 - art. 970, art. 973, art. 984, art. 992 şi următoarele şi art. 1.088 C. civ., Regulamentului nr. 4/2005, Legii nr. 190/1999, Directivei 87/102/CE a Consiliului, art. 6 din Legea nr. 363/2007 şi Normelor B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003.

Prin sentinţa civilă nr. 7995 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate în contractul de credit nr. x din 20 martie 2007 la art. 4 pct. 4.3 teza a II-a privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii, în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

De asemenea, pârâta a fost obligată la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului şi la restituirea către reclamanţi a sumei achitate în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu titlu de dobânda fixă de 4,9%/an, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării lor şi până la data restituirii efective a sumelor.

În rest, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii şi pârâta au declarat apel.

În susţinerea apelului, reclamanţii au arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, în parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra petitelor 1, 4, 5 şi 7, din acţiunea introductivă.

Prin decizia civilă nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, căile de atac declarate au fost respinse, ca nefondate.

3. Împotriva acestei hotărâri, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în drept fiind invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii apelului său şi respingerii cererii de chemare în judecată în totalitate, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată cu privire la aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi de soluţia dată clauzelor contractuale referitoare la variaţia dobânzii şi la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de criteriul evoluţiei pieţei financiare.

Prin decizia nr. 506 din 25 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul reclamanţilor, hotărârea recurată fiind casată, în parte, cauza fiind trimisă spre rejudecare, în ceea ce priveşte apelul acestora, dar numai referitor la comisionul de administrare, fiind menţinute în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi respins ca nefondat, recursul pârâtei.

Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să analizeze comisionul de administrare din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D.).

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a civilă, la 13 octombrie 2021, sub dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1938/A din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul reclamanţilor, sentinţa primei instanţe fiind schimbată în sensul constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a contractului de credit privind comisionul de administrare.

Totodată, pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanţi şi a sumelor achitate în temeiul acestei clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu dobânda aferentă calculată de la data achitării lor şi până la data restituirii sumelor.

5. Împotriva acestei decizii pârâta C. S.A., la 27 decembrie 2021, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate iar, în rejudecare, a solicitat admiterea apelului său şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în ceea ce priveşte clauzele privind comisionul de procesare şi a cererii de restituire a sumelor acordate cu acest titlu, precum şi obligarea reclamanţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că soluţia instanţei de apel nu este motivată corespunzător criticilor pe care apelanţii le-au învederat cu privire la hotărârea primei instanţe, nefiind aduse argumente proprii, în afara celor preluate din decizia de trimitere, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării.

Potrivit recurentei instanţa de apel nu a realizat o cercetare proprie cu privire la condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, precum şi a dezechilibrului semnificativ, întrucât nu a respectat îndrumările instanţei supreme din decizia de casare, respectiv nu a verificat care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare, nu a identificat de ce banca a perceput comisioane şi nu a analizat dacă aceste comisioane au corespondent în realitate.

În lipsa unor considerente proprii, susţine recurenta că nu poate fi verificat raţionamentul instanţei de apel privind soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, decizia atacată fiind nelegală şi din perspectiva ignorării jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în cauză, costul creditului este reprezentat doar de dobândă, fără a avea în vedere că şi comisionul de administrare face parte din obiectul principal al contractului.

Astfel, clauzele contractuale referitoare la comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, fiind invocat în acest sens art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011.

În opinia recurentei, această excludere nu trebuie interpretată în sensul că C. S.A. se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanţă, ci în sensul că a procedat la informarea împrumutaţilor cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu le-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

În aprecierea recurentei, clauza privind comisionul de administrare fiind exprimată în mod clar şi inteligibil este exclusă de la controlul abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta susţine că instanţa de apel, în rejudecare, dacă ar fi reanalizat probele administrate, în raport de cele reţinute prin decizia de casare, ar fi avut toate elementele necesare pentru a reţine că dispoziţiile clauzei privind comisionul de administrare sunt clare şi inteligibile atât sub aspectul cuantumului, cât şi al naturii contraprestaţiilor, nefiind utilizaţi termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu şi avizat să înţeleagă din chiar denumirea comisionului, ca şi din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestaţiile echivalente ale părţilor, chiar dacă operaţiunile nu au fost descrise exhaustiv.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a ignorat Decizia CJUE 6621/2017 KISS vs. CIB Bank, prin care s-a statuat că indicarea în contract a comisionului, a metodei de calcul şi a datei scadente sunt condiţii suficiente pentru a aprecia că respectiva clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind necesară o detaliere a activităţilor prestate de bancă în cadrul clauzei respective.

Or, în accepţiunea recurentei, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, procentul, metoda de calcul, cuantumul şi scadenţa acestui comision fiind informaţii cuprinse în contractul de credit şi în graficul de rambursare, care face parte integrantă din acesta, ambele asumate prin semnătură de către intimaţii- reclamanţi.

Noţiunea de administrare a creditului se referă la gestionarea dosarului de credit, ce presupune calculul dobânzilor, procesarea tranzacţiilor/verificarea periodică a respectării de către client a obligaţiilor asumate şi a garanţiilor, raportarea informărilor la Centrala Riscurilor Bancare, termenii neavând alt înţeles decât cel din vorbirea curentă.

Prin urmare, mai arată recurenta că nu s-a dovedit niciun dezechilibru semnificativ între prestaţiile dintre părţi sau reaua-credinţă a băncii.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de trimitere, pentru ca în rejudecare să se verifice corespondentul în realitate al comisionului, recurenta a făcut trimitere la hotărârea CJUE pronunţată în cauzele conexate nr. C-224/19 şi nr. C- 259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., la 16 iulie 2020, avută în vedere şi în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că a făcut dovada serviciilor furnizate efectiv pentru administrarea creditului, respectiv pe parcursul derulării contractului au fost calculate dobânzile, au fost înştiinţaţi intimaţii-reclamanţi cu privire la valoarea prestaţiilor lunare, au fost verificate plăţile şi garanţiile, au fost încheiate acte adiţionale, emise înştiinţări referitor la derularea contractului.

În consecinţă, s-a învederat că nici din această perspectivă nu a existat un dezechilibru între prestaţiile corelative ale părţilor contractuale.

Astfel, s-a arătat că obligaţiile băncii, altele decât cea de acordare a creditului, rezultă din prevederile contractuale, neputându-se reţine caracterul abuziv al unor clauze doar pentru că în cuprinsul acestora nu au prestaţiile părţii, în condiţiile în care acestea au fost executate.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare, în raport cu art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, astfel încât şi capătul de cerere subsidiar privind restituirea prestaţiilor executate în baza acestei clauze este neîntemeiat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, la data de 6 ianuarie 2022.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu a fost exercitat acest drept.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi s-a acordat termen de judecată în şedinţa publică din 04 octombrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a realizat o cercetare proprie cu privire la condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare precum şi a dezechilibrului semnificativ, respectiv nu a verificat care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare, nu a identificat de ce banca a perceput comisioane şi nu a analizat dacă aceste comisioane au corespondent în realitate.

În cauză, se constată că, urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, instanţa de prim control judiciar, potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a rejudecat apelul cu respectarea limitelor prevăzute de art. 477 din acelaşi cod, precum şi a dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a admis recursul reclamanţilor, a casat, în parte, decizia recurată, a trimis spre rejudecare cauza, în ceea ce priveşte apelul acestora, dar numai cu referire la comisionul de administrare, fiind respins ca nefondat recursul pârâtei.

Instanţa supremă a statuat că acest comision de administrare prevăzut la art. 6 pct. 6.1 din contract nu a fost negociat, ci a avut un caracter preformulat şi că nu a fost definit, nefiind specificate elementele care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare şi să analizeze clauza din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv a hotărârii din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D. S.A..

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut dezlegările obligatorii date de instanţa supremă şi analizând caracterul transparent al clauzei privind comisionul de administrare a reţinut că pârâta nu a administrat nicio probă în dovedirea serviciilor pretins a fi prestate pentru comisionul de administrare, nu a justificat perceperea comisionului calculat la soldul creditului alături de dobândă şi nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii şi cheltuieli efectuate, în acord cu jurisprudenţa CJUE evocată prin decizia de casare. A mai reţinut instanţa de apel faptul că, prin probele administrate, nu se dovedesc coordonatele instituirii comisionului stabilite prin decizia de casare ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că decizia recurată conţine temeiurile pentru care s-a admis apelul formulat de reclamanţi, răspunde criticilor şi apărărilor formulate în cauză privind caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, precum şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin raportare la cauzele conexate CJUE C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanţei de apel, contrar celor susţinute de recurentă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Criticile recurentei privind aplicarea greşită de instanţa de apel a dispoziţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

În cauză, se constată că decizia din apel, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost casată în parte, instanţa de apel rejudecând apelul reclamanţilor doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, potrivit limitelor trasate prin decizia de casare, respectiv a verificării serviciilor furnizate de bancă în schimbul perceperii acestui comision.

Prin urmare, criticile recurentei vor fi analizate din perspectiva limitelor trasate prin decizia de casare, potrivit art. 501 C. proc. civ. şi a considerentelor reţinute în decizia recurată.

Potrivit recurentei, clauza privind comisionul de administrare face parte din obiectul principal al contractului şi, fiind exprimată în mod clar şi inteligibil, ar fi exclusă de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. i) din Directiva 48/2008.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 alin. (1) " o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", şi alin. (6) "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care au fost transpuse prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, nu se exclude ab initio controlul caracterului abuziv al clauzelor în condiţiile în care nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prin raportare la caracterul transparent al acestei clauze şi, totodată, a verificat dacă, contrar bunei credinţe, s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii furnizează banca lunar în schimbul comisionului perceput, în cadrul procesual trasat prin dezlegările şi îndrumările obligatorii ale instanţei supreme prin decizia de casare.

În cauză, relevante sunt deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care interpretează dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj uşor inteligibil.

Instanţa de apel a reţinut considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva D. S.A., potrivit cărora articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

De asemenea, contrar criticilor recurentei, şi prin decizia CJUE nr. 621/2017 Kiss contra CIB Bank, s-a statuat la pct. 55. faptul că "în ceea ce priveşte aspectul dacă clauzele în discuţie în litigiul principal creează, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, trebuie să se considere, astfel cum reiese din decizia de trimitere, că perceperea unor costuri de administrare şi a unui comision de acordare este prevăzută în dreptul intern. Cu excepţia cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora nu fac parte în mod rezonabil din prestaţiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menţionate şi comisionului menţionat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporţionate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanţa de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziţia juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul naţional. Revine instanţei de trimitere sarcina de a ţine seama, în plus, de efectul celorlalte clauze contractuale pentru a stabili dacă clauzele menţionate creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului".

Prin urmare, în aceste coordonate, revine instanţei de judecată sarcina să stabilească dacă clauza privind comisionul de administrare creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul împrumutatului, prin verificarea dacă serviciile furnizate în schimbul comisionului nu fac parte în mod rezonabil din prestaţiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului şi sunt disproporţionate cu valoarea creditului.

În cauză, în virtutea îndrumărilor din decizia de casare instanţa de apel a reţinut faptul că banca nu a administrat nicio probă în dovedirea serviciilor pretins a fi prestate pentru comisionul de administrare, nu a justificat perceperea comisionului calculat la soldul creditului alături de dobândă şi nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii prestate şi cheltuieli efectuate, analiză efectuată în acord cu jurisprudenţa CJUE evocată prin decizia de casare.

În lipsa caracterului clar şi inteligibil, Înalta Curte constată că, în mod just, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al comisionului de administrare. În acest sens, în mod corect, s-a reţinut că acest comision creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul împrumutatului, contrar bunei credinţe, întrucât nu s-a demonstrat, în mod rezonabil, că ar corespunde unor servicii prestate şi cheltuieli efectuate, judecată a instanţei de apel în limitele stabilite prin decizia de casare.

Totodată, se constată că în mod corect instanţa de apel, aplicând principiul retroactivităţii efectelor nulităţii clauzei privind comisionul de administrare şi al restabilirii situaţiei anterioare, a dispus restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul clauzei constate ca fiind abuzivă, cu dobânda legală aferentă.

În consecinţă, nefiind în situaţia unei încălcări sau aplicări greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea 193/2000, precum şi a jurisprudenţei relevante a CJUE, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1938/A din 9 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1938/A din 9 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2022.