Recourse against animal-health concession fee award held inadmissible as final appellate decision under special contracts regime.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 14 iulie 2020 pe rolul Judecătoriei Satu Mare, secţia Civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi Pentru Siguranţa Animalelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Satu Mare, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi Pentru Siguranţa Animalelor la alocarea bugetului necesar efectuării plăţii sumelor cuvenite reclamantei potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019, aferente contractelor de concesiune nr. x din 01.09.1999 şi nr. 25 din 06.01.2020 la acordul cadru nr. 1845 din 16.02.2018.

De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtei Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Satu Mare la plata, în beneficiul reclamantei, a drepturilor băneşti în sumă de 10.000 RON lunar, pentru fiecare dintre cele două contracte menţionate la petitul nr. x.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3, art. 5, art. 111, art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 3206 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 125 din 26 noiembrie 2020, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare Tribunalului Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar - Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

S-a luat act de renunţarea la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar - Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor la alocarea bugetului necesar efectuării plăţii sumelor cuvenite potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin art. IV din Legea nr. 236/2019.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacată şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind dovedirea serviciilor prestate în cuantum de 10.000 RON lunar în conformitate cu art. IV din Legea nr. 236/2019.

În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019.

În aprecierea recurentei instanţa de apel a adăugat la lege instituind o nouă cerinţă celor prevăzute expres în cuprinsul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Totodată, în susţinerea opiniei privind faptul că prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu presupun obligaţia dovedirii prestării efective a serviciilor în considerarea cărora au fost încheiate contractele de concesiune, recurenta invocă jurisprudenţa naţională.

Prin întâmpinarea înregistrată la 26.04.2022, intimata Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, prin întâmpinarea înregistrată la 27 aprilie 2022 intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Satu Mare, a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât în prin cererea de recurs nu sunt relevate critici de nelegalitate a deciziei atacate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 07.03.2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 14 mai 2022, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., stabilind ordinea de prioritate a excepţiilor de procedură, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea de chemare în judecată societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor cuvenite în temeiul art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, modificat prin art. IV din Legea nr. 236/2019, aferente contractului de concesiune nr. x din 01.09.1999, modificat prin actul adiţional nr. x din 11.08.2014 precum şi contractului subsecvent de servicii nr. x din 06.01.2020 la Acordul cadru nr. 1845 din 16.02.2018.

Înalta Curte formulează observaţia că prima instanţă de fond a fost învestită prin hotărârea de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că litigiul decurgând din executarea unor contracte administrative este de competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun.

În acestsens, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speţă, serviciul de supreveghere, prevenire şi control asupra bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi a mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, s-a reţinut că sunt contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al obligaţiilor de plată deduse judecăţii de reclamantă îl constituie o prevedere legală, aceasta având ca premisă obligatorie conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune, s-a reţinut că litigiul priveşte executarea unor contracte administrative.

Această calificare juridică a raporturilor contractuale dintre părţi, circumscrise noţiunii de contract de concesiune de servicii publice, nu a mai format, ulterior, obiectul vreunei dispute litigioase la prima instanţă ori în calea de atac devolutivă.

Înalta Curte constată în legătură cu pretenţiile reclamantei decurgând din executarea unor contracte de concesiune încheiate în conformitate cu prevederile O.G. nr. 42/2004, modificată prin Legea nr. 236/2019, că legiuitorul a înţeles să reglementeze norme speciale sub aspectul procedurii de soluţionare a acestor litigii.

Având în vedere potrivit art. 27 C. proc. civ., faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 14 iulie 2020, în cauză este incidentă Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, intrată în vigoare la 13.07.2020.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 101/2016 "prezenta lege reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor" şi "prezenta lege se aplică şi cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi celor privind executarea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor".

De asemenea, potrivit art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabilă litigiului pendinte, "procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul" iar conform art. 55 alin. (31) din acelaşi act normativ "hotărârea pronunţată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (11) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei".

Din textele legale evocate rezultă că hotărârile pronunţate în litigiile privind executarea contractelor administrative, în care se încadrează şi contractele de concesiune, pot fi atacate numai cu apel, potrivit art. 55 alin. (31) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2020.

În cauză, Înalta Curte constată că dispozitivul hotărârii recurate conţine menţiunea greşită a dreptului de recurs în termen de 30 de zile, întrucât acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 14 iulie 2020, dată la care dispoziţiile Legii nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, prevedeau că pentru procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative, prin derogare de la dispoziţiile de drept comun, calea de atac este numai apelul.

Prin urmare, calea de atac a recursului formulată de reclamantă, având ca obiect decizia din apel, este inadmisibilă, atât timp cât a fost exclusă în mod expres de legiuitor prin art. 55 alin. (31) din Legea nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020.

Menţiunea din cuprinsul deciziei recurate "cu recurs în 30 de zile de la comunicare (…)" nu conduce la deschiderea căii de atac a recursului, întrucât recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 C. proc. civ.

De altfel, legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs".

Instanţa are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată privind executarea unor contracte de concesiune, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţare potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din acelaşi cod coroborat cu art. 55 alin. (31) şi art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 384/C/2021 - A din 22 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2022.