Risk commission clauses in Swiss-franc loan annulled; bank ordered to refund CHF 15,271.61 with costs

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine şi constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 15 octombrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale care se regăsesc în convenţia de credit nr. x din 1 iulie 2008 şi anexele la aceasta, precum şi în actul adiţional nr. x din 25 mai 2012, cu anexele la acesta, clauze referitoare la dobândă, la comisionul de risc, precum şi alte clauze abuzive, inclusiv cele cu privire la alegerea societăţii de asigurări, debitarea automată a conturilor reclamantului, D.A.E., declararea anticipată a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligaţii din convenţia de credit în afara celei de rambursare a creditului, declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul apariţiei unor evenimente care, în opinia băncii, ar putea afecta capacitatea de rambursare a reclamantului sau garantarea creditului, cesionarea tuturor drepturilor de creanţă care revin băncii fără comunicarea contractului de cesiune şi a sumei cesionate, precum şi a modalităţii de stabilire a acesteia;

- să o oblige pe pârâtă la rambursarea către reclamant a sumelor plătite şi nedatorate în temeiul clauzelor nule, inclusiv a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, precum şi la înlăturarea clauzelor abuzive care se regăsesc în convenţia de credit şi în anexele la aceasta şi care privesc modalitatea de calcul şi variaţie a dobânzii;

- să o oblige pe pârâtă la anularea contractelor de cesiune încheiate pentru creditul contractat de reclamant, cu reluarea raporturilor juridice directe, între reclamant şi pârâtă;

- să o oblige pe pârâtă la calcularea, în continuarea derulării creditului, a valorii de plată a C.H.F. la valoarea de la data încheierii contractului de credit - 1 iulie 2008, respectiv 1 CHF=2,9717 RON, precum şi să autorizeze achitarea creditului în continuare la valoarea astfel calculată până la data plăţii în integralitate a creditului contractat, cu excluderea comisioanelor abuziv calculate;

- să o oblige pe pârâtă la semnarea de acte adiţionale la contractul de credit, de reglementare a clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, dispoziţiile art. 2 pct. 6 din O.G. nr. 96/2004, ale art. 2 pct. 6 din O.G nr. 1/1992, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, jurisprudenţa C.E.D.O.

Prin sentinţa civilă nr. 7237 din 2 iulie 2015, Judecătoria Braşov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului Braşov.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 56/C din 10 februarie 2016 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul pentru pronunţarea regulatorului de competenţă Curţii de Apel Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 24/Fcc din 23 martie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Pe rolul căreia cauza a fost reînregistrată sub acelaşi număr unic alocat iniţial de tribunal.

La 2 decembrie 2015, în faţa Tribunalului Braşov reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că pârâtele din cauza dedusă judecăţii sunt B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.

La 10 februarie 2016, tot în faţa Tribunalului Braşov, reclamantul a precizat că contestă clauzele de la art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3 lit. c), Secţiunea 1, 3.1, 3.10 din Condiţiile generale, art. 6, art. 4.3 lit. d), e), art. 4 lit. b) din Condiţiile speciale, art. 3.5, art. 3.7, art. 5.1. din Actul adiţional, art. 10.1., art. 5.1. lit. b), c), d), pct. 5 lit. a), c), art. 13, art. 7.1 lit. d), art. 3 lit. d), e), art. 3.11, art. 8.1, art. 8.2, art. 8.3, clauzele privind cesiunea creanţelor.

Totodată, a arătat că estimează suma totală a cărei rambursare o solicită ca fiind de 15.000 CHF şi că solicită obligarea pârâtei la înlăturarea clauzelor abuzive, respectiv obligarea pârâtelor la anularea contractului de cesiune nr. x din 25 iulie 2014.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la calcularea, în continuarea derulării creditului, a valorii de plată a CHF avută la data încheierii contractului - 1 iulie 2008, respectiv 1 CHF=2,9717 RON şi la achitarea creditului în continuare la valoarea astfel calculată până la data plăţii integrale a creditului contractat, cu excluderea comisioanelor abuziv calculate.

În final, a solicitat obligarea pârâtelor la semnarea unor acte adiţionale la contract, de reglementare a clauzelor abuzive, în baza cărora să fie stabilită valoarea reală rămasă de plată la 1 CHF=2,9717 RON, în moneda naţională, cu diminuarea corespunzătoare a valorii cu comisionul de risc/administrare încasat abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 464/C din 3 iulie 2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de B., societate absorbită de pârâta E. S.A. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L. şi a respins excepţia prescripţiei, invocată de B.

A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în convenţia de credit nr. x din 1 iulie 2008 la pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei, la pct. 3.5 - Secţiunea 3 din Condiţiile generale ale convenţiei, privind comisionul de risc, la art. 3 pct. 5, spct. 5.1 lit. b) din Actul adiţional nr. x din 25 mai 2012 privind comisionul de risc.

A obligat-o pe pârâta E. S.A. (bancă absorbantă a B.) să restituie reclamantului suma de 15.271,61 CHF, reprezentând valoarea comisionului de risc încasat în temeiul clauzelor mai sus identificate. A respins restul pretenţiilor reclamantului. L-a obligat pe reclamant să plătească suma de 7.455 RON, reprezentând diferenţă onorariu expertiză, în contul Biroului Local de Expertiză din cadrul Tribunalului Braşov, pentru expertiza efectuată în cauză de expert F., concretizată în Raportul de expertiză nr. x din 27 septembrie 2017. A obligat-o pe pârâta E. S.A. să plătească reclamantului suma de 8.455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta E. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1550/AP din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul şi a obligat-o pe apelantă să achite intimatului-reclamant suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta E. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de fond nu a analizat temeinic prevederile clauzei art. 5.1 referitoare la comisionul de risc, nefiind suficientă atribuirea naturii abuzive fără vreo argumentare temeinică în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligaţia existenţei unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care au stat la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

Recurenta-pârâtă a mai relevat faptul că scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa, constând în acoperirea riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenţia de credit pentru împrumutat era esenţial să cunoască cuantumul şi dacă acesta îi este convenabil.

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2 lit. g) din Norma B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003, care definesc riscul de credit ca fiind "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartida (client) a obligaţiilor contractuale" şi a arătat că prevederile contractuale se completează şi se interpretează în lumina dispoziţiilor legale în vigoare.

A mai susţinut că nu s-a creat un dezechilibru, având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoit să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul de consumatorul cu care este încheiat contractul. Aceasta întrucât raţiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligaţiile părţilor, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluţia stării financiare a împrumutatului.

În continuare, a relevat faptul că principalele costuri suportate de către bancă în derularea activităţii sunt costuri de acoperire a riscului de credit, costuri de finanţare, costuri operaţionale, la care se adaugă o marjă de profit. Aşadar, arată recurenta-pârâtă, comisionul de risc acoperă probabilitatea de nerambursare, expunerea datorată nerambursării şi pierderea în caz de nerambursare, pierdere cu atât mai importantă cu cât valorificarea garanţiei în procesul de executare silită nu este de natură a acoperi integral creanţa.

În aceste circumstanţe, a apreciat că riscul de nerambursare este un cost real pentru bancă, situaţie în care valoarea comisionului de risc nu mai poate fi considerată ca fiind abuzivă, ci dimpotrivă, extrem de conservatoare, fapt pentru care recurenta-pârâtă consideră că acest comision nu poate fi considerat abuziv.

Cu privire la cuantumul total al sumelor datorate cu titlul de comision de risc, autoarea căii de atac precizează faptul că în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 15.271,61 CHF, având în vedere că în realitate suma datorată cu acest titlu este de 14.055,44 CHF, potrivit considerentelor reţinute de prima instanţă sub acest aspect.

La 13 martie 2020 intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că decizia atacată este definitivă, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, cu menţiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 19 mai 2021 completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului cu motivarea reţinută în încheierea de şedinţă şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

Se cuvine menţionat cu prioritate că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind împrejurarea că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul C. proc. civ., în forma aplicabilă faţă de momentul învestirii primei instanţe cu cererea de chemare în judecată astfel cum dispun prevederile art. 25 C. proc. civ., nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

Prin recursul declarat, autoarea căii de atac critică soluţia dată de instanţa de apel asupra clauzei privind comisionul de risc de la art. 5.1 lit. a) din contractul de credit, arătând că aceasta a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Un prim set de critici dezvoltate în susţinerea motivului de recurs invocat vizează analiza efectuată de instanţa de apel asupra acestei clauze.

În opinia recurentei-pârâte, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze s-a realizat fără o argumentare temeinică şi fără a se avea în vedere că Legea nr. 193/2000 prevede doar obligativitatea formulării clauzelor contractuale într-un mod neechivoc şi într-un limbaj inteligibil, nu şi pe cea a expunerii motivelor care justifică perceperea taxelor, a comisioanelor ori a dobânzilor.

Aceste critici sunt nefondate.

În apel, recurenta-pârâtă a susţinut că prima instanţă nu a analizat temeinic clauza privind comisionul de risc, în condiţiile în care atribuirea caracterului abuziv acestei prevederi contractuale nu a fost argumentată temeinic pentru a o califica astfel, dat fiind că Legea nr. 193/2000 stipula doar condiţia ca această clauză să fie exprimată neechivoc şi într-un limbaj inteligibil al clauzelor contractuale, fără să impună necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor.

De asemenea, a afirmat că scopul comisionului de risc rezulta chiar din denumirea sa, astfel că, în opinia sa, cunoaşterea cuantumului comisionului de risc de către intimatul-reclamant şi dacă acesta era convenabil pentru acesta era suficientă.

Instanţa de apel a respins aceste critici, confirmând considerentele primei instanţe sub acest aspect.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi pe cea a instanţei supreme, reţinând în esenţă că, potrivit acesteia, clauza ce se referă la obiectul contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei poate fi analizată în condiţiile în care nu a fost redactată în mod clar şi inteligibil. De asemenea, a stabilit că, pentru a fi exclusă de la evaluarea caracterului abuziv în temeiul textului de lege sus-indicat, definirea serviciilor prestate de bancă trebuie să ofere consumatorului informaţiile necesare pentru ca acesta să poată evalua consecinţele economice ale contractului, inclusiv preţul total al acestuia.

Răspunzând criticii referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că aceasta nu impune decât obligaţia formulării clare şi uşor inteligibile, instanţa devolutivă a reţinut că textul de lege nu se referă la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, ci la condiţia ca aceasta să clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea precisă a raţiunilor şi fundamentelor conţinutului şi efectelor acestora asupra întregului contract.

Analizând detaliat considerentele reţinute de prima instanţă sub acest aspect, instanţa de prim control judiciar a constatat că tribunalul a efectuat o analiză temeinică a clauzelor contractuale, soluţia pronunţată fiind dată cu respectarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate imputa instanţei de apel evaluarea superficială a clauzei privind comisionul de risc, în măsura în care decizia atacată reflectă o analiză detaliată şi concertată a acesteia clauze, a dispoziţiilor legale criticate şi a argumentelor părţii.

De asemenea, instanţei devolutive nu i se poate imputa interpretarea eronată a cerinţei prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind exprimarea clauzei într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Aceasta întrucât, potrivit textului de lege enunţat, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază, pe de o parte, nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, iar pe de altă parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Această dispoziţie legală transpune integral prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Asupra cerinţei unei redactări clare şi inteligibile, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că aceasta se aplică chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau a noţiunii "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 68).

Prin urmare, clauzele vizate în această dispoziţie sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanţa competentă consideră, în urma analizei efectuate, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 32).

Referitor la cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale, astfel cum aceasta rezultă din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că această cerinţă nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, privind transparenţa, impusă de aceeaşi directivă, trebuie înţeleasă în mod extensiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 şi 72).

Mai mult, aşa cum s-a reţinut în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecţia pe care Directiva 93/13 urmăreşte să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

În aceste condiţii, interpretarea propusă de recurenta-pârâtă, în sensul că textul de lege, prin prisma căruia a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, ar exclude cerinţa explicării motivelor pentru care taxele, comisioanele ori dobânzile sunt percepute nu poate fi primită, în măsura în care, aşa cum a reţinut în mod judicios şi instanţa de apel, caracterul clar şi inteligibil al redactării vizează nu doar exprimarea clară şi uşor inteligibilă în plan gramatical, ci şi posibilitatea ca motivele şi efectele perceperii costului să poată fi în mod rezonabil înţelese sau deduse din contract, în ansamblul său sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Nici criticile în sensul că scopul comisionului se regăseşte în chiar denumirea lui nu pot fi reţinute, având în vedere, pe de o parte, că împotriva considerentelor instanţei de apel legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzei recurenta nu a formulat nicio critică, acestea intrând în puterea de lucru judecat, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, analiza naturii abuzive a prevederii contractuale priveşte ansamblul elementelor indicate mai sus.

Mai mult, faţă de lipsa de transparenţă şi claritate a clauzei în litigiu, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligaţie suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiaşi risc avut în vedere şi de garanţia reală imobiliară constituită de intimatul-reclamant, în lipsa oricărei contraprestaţii corespunzătoare.

Potrivit legislaţiei naţionale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum şi obţinerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

Or, în speţă, pentru returnarea împrumutului s-a constituit şi o garanţie reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

În ceea ce priveşte criticile autoarei căii de atac privind cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, este de notat că dezechilibrul juridic, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În Hotărârea din 26 februarie 2015, pronunţată în cauza Matei împotriva B., C-143/13, punctul 71, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionând o sesizare formulată într-o cauză în care se punea în discuţie acelaşi comision de risc, a reţinut că "elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate şi în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmăreşte să asigure rambursarea împrumutului, în condiţiile în care se susţine că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă şi că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13."

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reţinut că prin instituirea comisionului de risc se creează şi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care în sarcina intimatului-reclamant este instituită o obligaţie de plată suplimentară pentru acoperirea aceluiaşi risc asigurat prin instituirea ipotecii imobiliare.

O ultimă critică adusă în dezbatere de recurenta-pârâtă vizează obligaţia de restituire a comisionului, stabilită în sarcina acesteia de către instanţa de prim control judiciar ca urmare a constatării nulităţii clauzei ce îl prevede.

Sub acest aspect, se reţine că efectul nulităţii, privită ca sancţiune care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă, constă în desfiinţarea totală sau parţială a acestuia şi, ca atare, în restabilirea legalităţii.

Două dintre principiile efectelor nulităţii, evidenţiate constant în doctrină, dar şi confirmate de jurisprudenţă, sunt retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşadar, ca urmare a constatării nulităţii unei clauze se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În speţă, instanţa de apel, constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, a dat în mod legal eficienţă dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/200, care prevăd că nu vor produce efecte asupra consumatorilor clauzele constatate ca având caracter abuziv şi în consecinţă a dispus obligarea recurentei-pârâte la restituirea comisionului de risc.

Recurenta-pârâtă susţine că suma pe care a fost obligată să o restituie cu acest titlu este una eronată, întrucât valoarea comisionului este în cuantum de 14.055,44 CHF, nu de 15.271,61 CHF.

Înalta Curte reţine că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond. Subliniază şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei atacate enumerate de art. 488 C. proc. civ., nu şi la cele de netemeinicie.

Or, susţinerile părţii privind modul de calcul al sumei contestate prin recurs reprezintă aspecte de netemeinicie ce privesc interpretarea probatoriului administrat, care scapă cenzurii instanţei de recurs.

Mai mult, analiza actelor dosarului relevă că suma a cărei restituire a fost dispusă reiese din notele de şedinţă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pe cale de consecinţă, şi aceste susţineri urmează a fi înlăturate.

În aceste condiţii, constatând că, în speţă, nu se confirmă niciuna dintre criticile invocate de autoarea căii de atac de natură a atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1550/AP din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.