Rent claim for 2,397 sqm difference rejected; appeal on tort liability deemed unfounded and costs awarded to defendant.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 6 ianuarie 2009 sub nr. x/2009, Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. - Constanţa a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 186.085,24 RON, reprezentând chirie aferentă suprafeţei de 4.647 mp, refuzată la plată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

La termenul din 17 septembrie 2009, reclamanta şi-a precizat obiectul acţiunii, arătând că suma pretinsă reprezintă diferenţa de chirie dintre suprafeţele de teren de 4.647mp şi de 2.250 mp, la care se adaugă despăgubiri din facturile refuzate la plată de către pârâtă.

La 26 februarie 2009 pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că platforma de depozitare în suprafaţă de 4.647 mp este aceeaşi platformă de depozitare în suprafaţă de 2.250 mp, situată în spatele danei 44, proprietatea pârâtei, conform deciziei nr. 5929 din 9 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială.

Prin încheierea din 20 august 2009, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins cererea reconvenţională ca inadmisibilă, soluţie ce a rămas irevocabilă prin respingerea apelului şi recursului ca nefondate, conform deciziei nr. 16/MF din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Comercială, respectiv deciziei nr. 2207 din 10 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială.

Prin încheierea din 24 mai 2011, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Tribunalului Constanţa, în care s-a disputat dreptul de proprietate asupra platformei tehnologice în suprafaţă de 4647 mp.

Prin încheierea din 19 mai 2015, judecata cauzei a fost reluată, însă la acelaşi termen Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a suspendat din nou soluţionarea litigiului, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanţa, având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului Companiei Naţionale "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. de a pretinde chiria aferentă platformei în suprafaţă de 4.647 mp.

Prin încheierea din 15 mai 2018, cauza a fost repusă pe rol.

Prin sentinţa civilă nr. 1193 din 10 noiembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că reclamanta a emis în temeiul contractului de închiriere nr. x/2004 facturile fiscale din anul 2006 pe care şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, iar pârâta A. S.A. a refuzat să plătească integral facturile respective pentru că se consideră proprietară asupra întregii platforme de 4647 mp.

A reţinut tribunalul şi că împrejurarea că în derularea contractului de închiriere nr. x/2004 a intervenit o hotărâre judecătorească care modifică parţial suprafaţa platformelor închiriate şi că părţile au aplicat în mod diferit dispozitivul deciziei nr. 5929/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă aspecte care sunt strâns legate de modalitatea de executare a contractului de închiriere nr x/2004, ceea ce situează litigiul, care pune în discuţie caracterul refuzului de plată a chiriei, pe planul răspunderii contractuale.

În raport de această calificare a poziţiei părţilor faţă de contractul de închiriere nr. x/2004, prima instanţă a apreciat că fapta ilicită săvârşită de pârâtă constând în neachitarea integrală a chiriei pretinsă de reclamantă trebuie analizată doar în raport de clauzele contractuale asumate de părţi, neputând fi privită ca o încălcare generală a dreptului de exploatare a domeniului public dobândit de reclamantă în baza contractului de concesiune încheiat cu Ministerul Transporturilor.

A subliniat prima instanţă că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, analizând pe larg condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale, deşi a precizat că obiectul acţiunii constă în diferenţa de chirie dintre suprafaţa de 4647 mp şi cea de 2250 mp la care se adaugă contravaloarea facturilor refuzate la plată, ceea ce presupune atragerea răspunderii contractuale.

În contextul expus, instanţa de fond a reţinut pe de o parte că suprafaţa de teren de 2397 mp (4647-2250) pentru care se solicită chirie face obiectul contractului de închiriere nr. x/2004 şi pe de altă parte că refuzul de plată este neîntemeiat din perspectiva obligaţiilor contractuale asumate de pârâta A. (art. 7 - chiriaşul se obligă să plătească contravaloarea folosirii bunului şi a serviciilor prestate, conform tarifelor prevăzute în anexele prezentului contract).

În consecinţă, reţinând că fapta ilicită constând în neplata chiriei pentru suprafaţa de 2397 mp rezultă din contract şi nu dintr-o obligaţie generală de respectare a dreptului de proprietate a celorlalţi subiecţi de drept, prima instanţă a constatat că nu este întrunită una din condiţiile de exercitare a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C. civ., motiv pentru care a respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 177 din 8 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

După prezentarea situaţiei de fapt şi a istoricului litigios dintre părţi, curtea de apel a constatat că între părţi a fost perfectat contractul de închiriere şi cu privire la suprafaţa de 2397mp, având în vedere descrierea acestei suprafeţe în contract, în obiecţiunile formulate de părţi şi în deciziile irevocabile pronunţată cu privire la interpretarea contractului.

În acest context, a subliniat faptul că reclamanta a ales calea angajării răspunderii civile, însă ea nu avea decât posibilitatea de a angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei, în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu nu a avut un caracter penal. Aceasta deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu.

Or, a notat instanţa de prim control judiciar, în condiţiile în care părţile au încheiat un contract, contractantul prejudiciat poate obţine despăgubiri numai în baza şi în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părţilor, căci contractul este actul prin care părţile au ales să supună unor reguli, stabilite de ele, dobândirea unor drepturi şi îndeplinirea unor obligaţii, ca atare oricare dintre părţi este obligată şi constrânsă, în baza contractului, să supună aceluiaşi regim juridic contractual şi litigiile provenind din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, deci să acţioneze în baza răspunderii cu caracter special (cea contractuală) şi nu în baza răspunderii de drept comun (cea delictuală).

Procedând la expunerea unor considerente cu caracter teoretic referitoare la distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală, instanţa de apel a reţinut că, în condiţiile în care pârâta-intimată a intrat în posesia terenului în temeiul contractului de închiriere ale cărui limite au suferit anumite modificări, pe baza obiecţiilor părţilor, fiind clarificate prin decizia nr. 5929/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta nu poate invoca cu succes existenţa unei fapte ilicite pentru a obţine în realitate îndeplinirea obligaţiei cocontractantului de plată a contravalorii chiriei.

În plus, a reţinut şi că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale în cadrul unei acţiuni mixte, iar cu privire la problema opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală a arătat că în practica judiciară s-a conturat regula ca, în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale posibilă fiind angajarea răspunderii contractuale. În acest sens, a notat că în mod corect prima instanţă a reţinut emiterea de către reclamantă a facturilor fiscale în temeiul contractului, în condiţiile în care aceasta invocă răspunderea civilă delictuală.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a respins ca nefondată cererea de apel.

Cu privire la notele de şedinţă din 2 martie 2021, intitulate "răspuns la întâmpinare", instanţa de apel a arătat că apelanta a invocat motive suplimentare faţă de cele din cererea de apel şi că, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., părţile nu vor putea folosi în faţa instanţei de apel alte motive decât cele arătate în faţa primei instanţe ori în motivarea apelului sau în întâmpinare. A reţinut că nu este admisibilă completarea motivelor de apel în afara termenului de declarare şi de motivare a acestuia, termen care în cauză a expirat la 2 decembrie 2020, astfel că apelanta era decăzută la 2 martie 2021 să formuleze noi motive sau să invoce alte aspecte decât cele din memoriul de apel sau cele invocate în faţa primei instanţe, de aceea nu a mai analizat susţinerile referitoare la valoarea şi justificarea prejudiciului.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. - Constanţa a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia şi, în rejudecare, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În argumentare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, arătând că instanţa de prim control judiciar a aplicat în mod greşit prevederile art. 969 C. civ., în condiţiile în care ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 998 C. civ., pe care le-a evocat.

Astfel, a afirmat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că obiectul contractului de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004 includea şi folosinţa suprafeţei de teren de 4.647 mp.

În aceste condiţii, a precizat că soluţionarea apelului s-a realizat din perspectiva dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă contractuală şi nu a răspunderii civile delictuale, în măsura în care între părţi nu a existat un acord contractual cu privire la aceasta.

Sub acest aspect, a arătat că actul adiţional la contractul de închiriere sus-menţionat a fost semnat de către intimata-pârâtă cu obiecţiuni, părţile neajungând la un acord cu privire la suprafaţa de teren.

Prin urmare, a afirmat că, atât timp cât părţile nu şi-au exprimat consimţământul în acest sens, suprafaţa de teren în litigiu excedează obiectul contractului de închiriere, astfel că răspunderea contractuală a intimatei nu putea fi angajată.

Din această perspectivă, a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că autoarea căii de atac nu avea deschisă calea unei acţiune în răspundere civilă delictuală.

La 9 septembrie 2021 intimata-pârâtă a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Autoarea căii de atac critică decizia recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv când se aplică o normă generală nesocotind norme speciale sau norme neincidente în cauză ori se dă o interpretare extensivă sau restrictivă unor dispoziţii legale.

În argumentarea incidenţei acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 969, în condiţiile în care trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.

Într-un prim considerent, se cuvine subliniat că, deşi autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., analiza memoriului de recurs relevă faptul că această critică a fost invocată formal, recurenta rezumându-se la a susţine doar pretinsa aplicare greşită a normei legale, fără o prezentare a elementelor din perspectiva cărora considerentele instanţei devolutive nu ar reflecta aplicarea corectă a textului de lege indicat şi fără a indica argumentele în raport cu care a apreciat incidenţa acestor prevederi în cauză, atât timp cât temeiul juridic indicat prin acţiunea introductivă vizează răspunderea civilă delictuală.

Mai mult, instanţa supremă constată că din analiza considerentelor deciziei recurate nu se poate conchide că instanţa de apel a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 18964.

Dimpotrivă, instanţa de apel a constatat că disputa dintre părţi derivă din contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004, prin care reclamanta a cedat folosinţa unor bunuri imobile în schimbul unei chirii lunare în scopul desfăşurării activităţilor de încărcare/descărcare nave şi depozitare mărfuri şi că obiectul pricinii îl constituie chirie aferentă facturilor emise în temeiul acestui contract.

Instanţa supremă constată că prima instanţă a respins demersul judiciar al recurentei, iar instanţa de prim control judiciar a menţinut această soluţie, reţinând în esenţă că, întrucât cauza acţiunii recurentei derivă dintr-un contract, angajarea răspunderii intimatei nu poate fi realizată decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, nu pe cel al răspunderii civile delictuale.

În cadrul acestui raţionament, nicăieri în cuprinsul considerentelor din decizia din apel nu se regăseşte aplicarea de către instanţa de control judiciar a dispoziţiilor art. 969 C. civ., ci doar afirmaţia, judicioasă de altfel, că, dacă între părţi există o convenţie, desocotirea pentru prejudiciile decurgând din executarea acesteia trebuie să se facă în temeiul art. 969 C. civ., nu în temeiul art. 998-999 C. civ., aşa cum a solicitat recurenta-reclamantă pe tot parcursul procesului. Or aceste argumente nu valorează aplicare de către instanţă a dispoziţiilor art. 969 C. civ., căci instanţele devolutive nu au examinat ele însele temeinicia acţiunii din perspectiva art. 969 C. civ., instanţa de apel notând doar că, în cazul existenţei între părţi a unor raporturi juridice contractuale, contractantul care se pretinde păgubit prin executare nu poate opta pentru acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Faţă de aceste argumente, instanţa supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la art. 969 C. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat potrivit dovezilor de la dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" S.A. - Constanţa împotriva deciziei civile nr. 177 din 8 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta la plata către intimata S.C. A. S.A. a sumei de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.