Damages claim against company associates time-barred; appeal annulled as void for raising merits, not legality grounds

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei să dispună obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 2.500 euro (sau echivalentul în RON al acestei sume) şi a sumei de 13.646,46 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la 6 februarie 2013 şi până la achitarea acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 807/2019 din 29 martie 2019, Judecătoria Bistriţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 49/2020 din 31 martie 2020, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat în solidar pârâţii la plata către reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 2.500 euro şi a sumei de 13.646,46 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la 6 februarie 2013 şi până la data plăţii acestor sume, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.309 RON.

Împotriva încheierii din 3 martie 2020 şi a sentinţei primei instanţe, pârâţii au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 221/2021 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat împotriva hotărârilor atacate, pe care le-a schimbat, în sensul că a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.500 şi art. 2.528 C. civ.

În concret, a subliniat că dreptul de a obţine de la debitoarea CONFORT S.R.L. plata sumelor pretinse s-a născut la 6 februarie 2013, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 9892/2011 din 10 noiembrie 2011 a Judecătoriei Bistriţa.

În continuare, a susţinut că termenul de prescripţie extinctivă nu poate curge înainte de naşterea dreptului la acţiune. Or, instanţa de apel a statuat că termenul de prescripţie a început să curgă înainte de naşterea dreptului la acţiune, ca urmare a confundării obligaţiei principale a societăţii cu obligaţia subsecventă a asociaţilor B. şi C..

În acest sens, a arătat că deşi dreptul la acţiune s-a născut la 6 februarie 2013, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la 23 august 2012, când a fost publicată decizia de radiere a societăţii debitoare.

Astfel, a subliniat că nu putea fi atrasă răspunderea asociaţilor înainte de naşterea dreptului la acţiune împotriva societăţii, care a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la 6 februarie 2013.

În final, a arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt în condiţiile art. 2.537 pct. 3 C. civ. prin formularea plângerii penale împotriva intimaţilor-pârâţi la 9 septembrie 2015, noul termen începând să curgă după finalizarea cercetărilor penale.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai intimaţii-pârâţi au depus un punct de vedere la raport prin care au solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere delictuală.

Astfel, recurenta-pârâtă încearcă să demonstreze în recurs că momentul obiectiv care marchează începutul termenului de prescripţie coincide cu data de 6 februarie 2013, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 9892/2011 din 10 noiembrie 2011 a Judecătoriei Bistriţa.

Stabilirea momentului obiectiv reglementat de art. 2.528 alin. (1) C. civ. de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei; aceleaşi verificări se impun şi pentru stabilirea momentului subiectiv, care coincide cu data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea

Cu alte cuvinte, cele două momente alternative reglementate de art. 2.528 alin. (1) C. civ. pentru calculul termenului de prescripţie a acţiunii în răspundere delictuală pot fi stabilite de instanţa de judecată în urma evaluării probelor administrate în cauză.

De altfel, relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că: momentul de început al termenului este data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de radiere a societăţii, mai precis 23 august 2012 şi s-a împlinit la 23 august 2015; raportat la probaţiunea administrată acesta este momentul de început al termenului, deoarece pretinsa pagubă a fost cauzată, conform susţinerilor reclamantei, de demersurile efectuate de pârâţi pentru dizolvarea şi radierea societăţii, finalizate la momentul publicării în Monitorul Oficial.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a fost stabilit de instanţa de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecinţă, toate criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

Susţinerea referitoare la întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a formulării plângerii penale la 9 septembrie 2015 este irelevantă în cauză, întrucât termenul de prescripţie era deja împlinit la 23 august 2015, prin raportare la momentul de la care a început să curgă (23 august 2012), care nu mai poate fi cenzurat în recurs.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 221/2021 din 19 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.