Transport service contract: nullity of cassation appeal for failure to formulate valid grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 3 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 465.300,36 RON, aferentă serviciilor de transport achitate şi neefectuate pentru perioada cuprinsă între martie 2013 - iulie 2015 şi actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei, a sumei de 302.400 euro, cu titlu de daune-interese aferente unei singure luni contractuale pentru neefectuarea cursei pe ruta Cioroiu-Caracal şi a sumei de 126.200 euro pentru neexecutarea aceleiaşi rute în perioada 1 martie 2013 şi 15 octombrie 2015, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.270, art. 1.531 şi art. 1.535 şi art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 248.688,84 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport aferente perioadei 1 august 2015 - 16 octombrie 2015 şi a penalităţilor de întârziere de 0,01% pe zi de întârziere, începând cu 1 decembrie 2015 şi până la data plăţii acestei sume.

Prin sentinţa nr. 3173/2017 din 28 decembrie 2017, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 253.005,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport, a sumei de 1.387.079 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport neefectuate şi a sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalităţi contractuale; a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 276.395,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor de transport aferente perioadei 1 august 2015 - 6 octombrie 2015 şi a sumei de 15.062,62 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.232,62 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, care a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin decizia nr. 101 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei atacate, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa nr. 1726/2019 din 5 decembrie 2019, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 253.005,49, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport facturate şi neefectuate de către pârâtă, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare şi a sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalităţi pentru nerespectarea traseului convenit prin contract, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare; a admis cererea reconvenţională şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 276.395,40 RON, reprezentând servicii de transport neplătite aferente perioadei 1 august 2015 - 6 octombrie 2015 şi a penalităţilor de întârziere de 0,01% din suma datorată, totalul acestor penalităţi neputând depăşi valoarea debitului; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.750 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel principal şi reclamanta a declarat apel incident, care au fost înregistrate sub nr. x/2015.

Prin decizia nr. 185 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins apelul principal declarat de apelanta-pârâtă şi a admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, autoarea recursului a criticat soluţia privind obligarea sa la plata sumei de 253.005,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport facturate şi neefectuate.

După evocarea clauzelor stipulate la pct. 2.1-2.2, 4.1, 4.3-4.4, 5.1.1, 5.1.7, 5.1.9, 5.2.1 şi 11.4 din contractul de prestări servicii de transport nr. 717 din 22 februarie 2013, a arătat că transportul se putea efectua pe rutele menţionate în anexa I, care a fost completată cu rutele efectiv parcurse.

A mai arătat că deşi beneficiarul (reclamanta) era obligat să comunice lunar transportatorului (pârâta) tabelul nominal actualizat cu numărul de călători şi cu rutele pentru care a optat, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă.

În aceste condiţii, a subliniat că reclamanta nu putea pretinde că serviciile de transport achitate nu au fost efectuate, întrucât nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

A mai arătat că partea adversă a primit şi înregistrat în contabilitatea sa desfăşurătorul lunar, care cuprinde numărul de curse efectuate zilnic pe rutele stabilite şi numărul de kilometri parcurşi.

Subsecvent acestui aspect, a subliniat că plata facturilor emise în baza desfăşurătorului probează acceptarea acestui document de către reclamantă.

În acest context, a învederat că din moment ce partea adversă nu s-a prevalat de dreptul de a refuza facturile primite, în baza clauzei stipulate la art. 4.3, operează prezumţia că facturile respective îndeplinesc toate condiţiile legale şi contractuale pentru plata lor, conform art. 327-329 C. proc. civ.

Autoarea recursului a criticat şi soluţia prin care a fost obligată la plata sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalităţi, pentru nerespectarea traseului convenit prin contract.

În concret, a susţinut că la paginile 7-8 din hotărâre s-a reţinut că din declaraţiile angajaţilor rezultă că nu s-a făcut dovada că pârâta nu a executat ruta Cioroiu-Caracal, angajaţii reclamantei fiind transportaţi pe ruta respectivă.

Referitor la soluţia dată apelului incident, recurenta-pârâtă a evocat conţinutul art. 1.270 alin. (1) C. civ. şi al clauzei stipulate la pct. 5.2.1, după care a susţinut că probele administrate în cauză dovedesc efectuarea serviciilor de transport aferente facturilor emise şi înregistrate în contabilitatea intimatei-reclamante.

În consecinţă, autoarea recursului a conchis că partea adversă avea obligaţia să achite contravaloarea facturilor aferente serviciilor prestate.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 31 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport prin care a susţinut că nu este de acord cu soluţia propusă de raportor, având în vedere că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.266 şi art. 1.270 C. civ. şi art. 327-329 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii atacate sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Autoarea recursului a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă nu a indicat hotărârea definitivă a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată prin pronunţarea deciziei recurate.

Ca atare, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-7 C. proc. civ. au fost invocate strict formal.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-pârâtă nu îşi fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei, încercând să demonstreze în recurs că a efectuat serviciile de transport în condiţiile stabilite prin contractul dedus judecăţii.

Analizarea acestor aspecte ar presupune însă reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Simpla evocare a conţinutului art. 1.270 alin. (1) C. civ. nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condiţiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greşită a acestei norme de drept material.

Deşi punctul de vedere la raport cuprinde anumite critici de nelegalitate, acestea nu pot fi examinate, întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 185 din 21 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.