Tenant's Appeal Annulled for Failure to Invoke Cassation Grounds; Lessor's Appeal Dismissed, Upholding Partial Compensation for Improvements

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 20 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.028.887,686 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute de reclamantă la imobilul pârâtei şi a dobânzii legale începând cu 20 noiembrie 2012, când a fost vândut imobilul către C. S.R.L., conform procesului-verbal de adjudecare şi a facturii fiscale nr. x, emisă de Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 962, art. 969, art. 970 şi art. 1073 C. civ. din 1864.

Ulterior, reclamanta a precizat că îşi întemeiază acţiunea inclusiv pe dispoziţiile art. 494 C. civ. din 1864 şi pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva societăţii C. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 1468 din 14 martie 2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin încheierea nr. 47/2016 din 10 mai 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii şi a transpus cauza pe rolul secţiei I Civile a aceluiaşi tribunal, fiind înregistrată sub nr. x/2015*.

Chemata în garanţie C. S.R.L. a formulat la rândul său cerere de chemare în garanţie a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.

Prin încheierea din 9 iunie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în principiu cererile de chemare în garanţie.

Prin sentinţa nr. 99/2018 din 2 februarie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererile de chemare în garanţie şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON şi pe pârâtă la plata către chemata în garanţie C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia nr. 308/A-C din 13 iulie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 78.913,63 RON plus dobânda legală aferentă începând cu 20 noiembrie 2012 şi până la data plăţii; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.008,46 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că deşi instanţa a reţinut că reclamanta era îndreptăţită să obţină contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul închiriat, totuşi a refuzat să calculeze contravaloarea lor pentru întreaga perioadă contractuală.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a subliniat că instanţa a recunoscut dreptul său la plata sumei de 79.829,4 RON conform notei contabile din 2010, din care se scad amortizările, însă a aplicat regula de trei simplu unei alte valori.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

După evocarea normei de la art. 1420 C. civ. din 1864 şi a clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, a susţinut că acordul părţii adverse pentru realizarea îmbunătăţirilor exista chiar la momentul semnării contractului.

Astfel, a învederat că, potrivit aceleiaşi clauze, pârâta a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra îmbunătăţirilor aduse imobilului închiriat, iar în ipoteza înstrăinării sale către un terţ, pârâta era obligată să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor.

În urma evocării art. 969 şi art. 977 C. civ. din 1864, autoarea recursului a arătat că nu se face vreo distincţie în cuprinsul clauzei evocate anterior cu privire la natura îmbunătăţirilor aduse imobilului, fiind astfel îndreptăţită la plata contravalorii tuturor investiţiilor efectuate.

A mai afirmat că art. 1421 C. civ. din 1864 reprezintă o normă generală care a fost înlăturată de la aplicare de clauza stipulată la art. 9 din contract prin care a fost reglementată ipoteza înstrăinării imobilului închiriat către un terţ.

În continuare, a criticat decizia atacată inclusiv din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 1.823 alin. (2) C. civ. pentru îmbunătăţirile efectuate în perioada cuprinsă între octombrie 2011 şi decembrie 2012.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că nu putea fi asimilată unui autor de rea-credinţă în sensul art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., întrucât acordul pentru efectuarea îmbunătăţirilor a existat încă de la momentul încheierii contractului de închiriere, fiind astfel incident art. 1.823 alin. (1) C. civ.

Totodată, a subliniat că instanţa nu trebuia să aplice dispoziţiile art. 51 alin. (1) Codul comercial, ci pe cele ale art. 54 din acelaşi cod, dat fiind că expertul contabil a constatat că investiţiile aduse imobilului au fost înregistrate în evidenţele contabile.

Referitor la temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, a susţinut că instanţa a apreciat în mod greşit că mărirea şi diminuarea patrimoniilor trebuie evaluate prin raportare la momentul introducerii acţiunii. În acest sens, a arătat că o asemenea interpretare l-ar priva pe cel păgubit de dreptul de a obţine reîntregirea patrimoniului său.

Astfel, a subliniat că trebuia avut în vedere momentul la care s-a produs mărirea nejustificată a patrimoniului recurentei-pârâte, şi anume când s-a stins datoria sa prin vânzarea silită a imobilului a cărui valoare a fost majorată ca urmare a investiţiilor realizate de recurenta-reclamantă.

În final, autoarea recursului a arătat că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu chitanţe depuse după închiderea dezbaterilor asupra fondului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din 29 iunie 2020 şi a deciziei instanţei de apel, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea hotărârilor recurate.

În motivare, autoarea recursului a susţinut că soluţia de respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii este greşită.

În concret, a arătat că a dovedit faptul notării în cartea funciară a contractului de închiriere, care a devenit opozabil faţă de terţul dobânditor al bunului, astfel încât acest contract nu putea înceta înainte de termenul stipulat decât cu consimţământul acestei părţi.

A mai afirmat că în procesele-verbale de scoatere la licitaţie publică s-a consemnat că imobilul este închiriat societăţii reclamante.

În acest context, a subliniat că respectivul contract de închiriere a produs efecte şi după vânzarea silită din anul 2012.

În plus, a arătat că societatea reclamantă figurează în continuare cu sediul la imobilul respectiv, conform certificatul de furnizare informaţii emis de Oficiul Registrului Comerţului Vâlcea.

Totodată, a afirmat că, în ipoteza în care ar fi încetat contractul de închiriere la momentul vânzării silite, societatea reclamantă ar fi trebuit să fie radiată din registrul comerţului pentru lipsa sediului social.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1182 şi art. 1441 C. civ. din 1864, întrucât nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

Asupra fondului cauzei, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că procesul-verbal nr. x din 22 iunie 2005 nu atesta renunţarea reclamantei la creanţa generată de îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat.

Astfel, a subliniat că reclamanta nu putea promova prezenta acţiune prin care s-a valorificat un drept la care renunţase, astfel cum rezultă din procesul-verbal anterior menţionat.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel nu putea da eficienţă clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, deoarece reclamanta şi-a continuat activitatea în imobilul închiriat şi după vânzarea silită a acestuia.

A mai arătat că nu putea fi obligată la plata contravalorii îmbunătăţirilor, în condiţiile în care imobilul închiriat a fost vândut silit la un preţ ce nu includea şi valoarea acestor îmbunătăţiri.

Astfel, a precizat că preţul de licitaţie al imobilului a fost stabilit de expert fără a fi avute în vedere îmbunătăţirile efectuate de către reclamantă.

În acest context, a subliniat că instanţa nu a ţinut cont de expertiza de evaluare a bunului care are putere de lucru judecat, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

A mai arătat că nu putea solicita desfiinţarea lucrărilor realizate de către reclamantă la imobilul închiriat, din moment ce nu a avut cunoştinţă despre existenţa lor.

Autoarea recursului a învederat că instanţa de apel nu putea ţine cont de procesul-verbal de punere în funcţiune din 2010 având în vedere că acesta nu era semnat de reprezentantul său.

În continuare, a criticat considerentele prin care s-a apreciat că suma de 79.829,4 RON reprezintă achiziţiile de materiale, înregistrate de reclamantă în contabilitatea sa.

În acest sens, a subliniat că înregistrarea unei sume în contabilitatea proprie nu probează faptul că suma respectivă reflectă îmbunătăţirile aduse imobilului închiriat.

A mai susţinut că din expertizele administrate în cauză rezultă că imobilul închiriat a fost predat în stare de funcţionare şi cuprindea toate dotările necesare pentru desfăşurarea activităţii reclamantei.

În acest context, a subliniat că nu putea fi obligată la plata contravalorii unor lucrări care nu reprezentau îmbunătăţiri aduse imobilului, ci lucrări necesare aflate în sarcina chiriaşului.

Ca atare, a conchis că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii dat fiind că nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de partea adversă, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La rândul său, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de partea adversă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Numai recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Ambele părţi au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2022 a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, fiind admis în principiu recursul acestei din urmă părţi.

Examinând cu prioritate încadrarea criticilor din cererea de recurs a recurentei-pârâte în motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, autoarea recursului nu a indicat normele de procedură pretins încălcate de către instanţă de apel de natură a atrage sancţiunea nulităţii.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Prin cererea de recurs a fost invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii dat fiind că nu a avut în vedere probatoriul administrat în cauză.

Ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune însă dezvoltarea unor critici prin care să se evidenţieze lipsa legăturii între motivele reţinute de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată şi natura pricinii deduse judecăţii.

Ca atare, susţinerea generică în sensul că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Autoarea recursului a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă nu a indicat hotărârea definitivă a cărei autoritate de lucru judecat ar fi încălcată prin pronunţarea deciziei recurate.

Susţinerea conform căreia raportul de expertiză beneficiază de autoritate de lucru de judecat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă acestui motiv, deoarece autoritatea de lucru judecat este ataşată numai actelor jurisdicţionale, nu şi probelor administrate în cauză.

Ca atare, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat strict formal.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-pârâtă nu îşi fundamentează criticile sale pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei. Relevante în acest sens sunt amplele referiri la probele administrate în cauză cu privire la care autoarea recursului susţine fie că nu au fost avute în vedere, fie că au fost evaluate greşit de către instanţa de apel.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aserţiunea în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1182 şi art. 1441 C. civ. din 1864 nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, dat fiind că recurenta-pârâta asociază greşita aplicare a acestor dispoziţii cu evaluarea eronată a probatoriului administrat în cauză.

Ca atare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 29 iunie 2020 şi a deciziei instanţei de apel.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate de recurenta-reclamantă şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a recunoscut dreptul la contravaloarea îmbunătăţirilor, însă a refuzat să calculeze contravaloarea lor pentru întreaga perioadă contractuală, acordând suma de 79.829,4 RON conform notei contabile din 2010, din care se scad amortizările, dar aplicând regula de trei simplu unei alte valori.

Aceste critici se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivele contradictorii la care se referă acest motiv de recurs vizează fie contradicţia între considerente şi dispozitiv, fie contradicţia între considerentele aceleiaşi hotărâri. În prima ipoteză, motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă dispozitivul cuprinde soluţia contrară. A doua ipoteză presupune existenţa unor considerente care se contrazic reciproc, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din alte netemeinicia lor.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a admis în parte pretenţiile deduse judecăţii ca urmare a reducerii contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului cu valoarea amortismentului.

Instanţa de prim control judiciar a determinat aceste valori prin raportare la modul de calcul utilizat de către expertul care a întocmit raportul de expertiză administrat în faza procesuală a apelului.

De altfel, chiar în considerentele criticate în recurs s-a făcut referire la raportul de expertiză şi la anexa nr. 4 aferentă aceluiaşi raport cu ocazia expunerii modului de calcul utilizat pentru determinarea sumelor cuvenite recurentei-reclamante.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susţine că art. 1421 C. civ. din 1864 reprezintă o normă generală care a fost înlăturată de la aplicare de clauza stipulată la art. 9 din contract, prin care pârâta a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra îmbunătăţirilor aduse imobilului închiriat, iar în ipoteza înstrăinării acestuia către un terţ, pârâta era obligată să restituie contravaloarea lor. Mai arată că, potrivit aceleiaşi clauze, acordul părţii adverse pentru realizarea îmbunătăţirilor a fost dat chiar la momentul încheierii contractului.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înţelegere a prezentei decizii se impune evocarea succintă a raporturilor dintre părţi şi a aspectelor factuale relevante reţinute de instanţele devolutive, în raport de care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Părţile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr. x din 11 martie 2004, prin care reclamanta a închiriat imobilul (discotecă, bar şi anexe) aflat în proprietatea pârâtei, în scopul realizării obiectului de activitate al reclamantei. Durata închirierii a fost convenită pe 15 ani, începând cu 2 aprilie 2004. Contractul de închiriere a încetat însă la 20 noiembrie 2012 ca urmare a executării silite a imobilului închiriat de către organele fiscale, executarea fiind finalizată cu emiterea procesului-verbal de adjudecare şi a facturii fiscale nr. x din 20 noiembrie 2012.

Reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe răspunderea contractuală, accesiunea imobiliară artificială şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Din perspectiva temeiului juridic al răspunderii contractuale, recurenta-reclamantă critică aplicarea art. 1421 C. civ. din 1864 în detrimentul clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere.

Potrivit art. 1421 C. civ. din 1864, în cursul locaţiunii, locatorul trebuie să facă toate acele reparaţii ce pot fi necesare, afară de micile reparaţii (locative) care prin uz sunt în sarcina locatarului.

Astfel, locatorul are obligaţia de a efectua lucrările necesare pentru menţinerea bunului închiriat în stare de folosinţă, iar locatarul are obligaţia de a efectua micile reparaţii denumite reparaţii locative.

În cazul în care a locatarul a efectuat lucrări care nu erau în sarcina sa, dar cu acordul locatorului, locatarul este îndreptăţit la contravaloarea lor.

Potrivit clauzei stipulate la art. 9 din contractul de închiriere, proprietarul se obligă, printre altele: să asigure chiriaşului dreptul de proprietate pe durata derulării contractului asupra îmbunătăţirilor efectuate asupra spaţiului; în cazul în care chiriaşul nu doreşte cumpărarea spaţiului, investiţia în bunuri imobile va fi returnată din valoarea vânzării, pe baza documentelor justificate, scăzându-se amortismentului bunurilor pe perioada de contract.

Clauza anterior evocată instituie dreptul chiriaşului la restituirea investiţiilor efectuate asupra imobilului închiriat în ipoteza vânzării sale către un terţ, cu scăderea amortismentului aferent perioadei contractuale.

Conferirea acestui drept nu echivalează însă cu existenţa unui acord anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea de către chiriaş a oricăror investiţii asupra imobilului închiriat.

De altfel, obligaţia de a efectua investiţii asupra imobilului închiriat revine proprietarului, iar nu chiriaşului, astfel cum rezultă din interpretarea art. 1421 C. civ. din 1864.

În lipsa unui acord expres şi anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea oricăror investiţii de către chiriaş, rezultă că părţile nu au derogat de la norma prevăzută de art. 1421 C. civ. din 1864.

Recurenta-reclamantă critică decizia recurată şi din perspectiva greşitei aplicări a art. 1.823 alin. (2) C. civ. pentru îmbunătăţirile efectuate în perioada cuprinsă între octombrie 2011 şi decembrie 2012, susţinând că nu putea fi asimilată unui autor de rea-credinţă în sensul art. 584 alin. (2) lit. a) C. civ., întrucât acordul pentru efectuarea îmbunătăţirilor a existat încă de la momentul încheierii contractului de închiriere.

Aceste critici, care se circumscriu temeiului juridic al accesiunii imobiliare artificiale, sunt nefondate, întrucât pornesc de la premisa, infirmată anterior, a existenţei acordului anticipat al proprietarului cu privire la efectuarea de către chiriaş a oricăror investiţii asupra imobilului închiriat.

Referitor la temeiul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, autoarea recursului critică considerentele prin care s-a reţinut că mărirea şi diminuarea patrimoniilor trebuie evaluate prin raportare la momentul introducerii acţiunii, susţinând că trebuia avut în vedere momentul la care s-a produs mărirea nejustificată a patrimoniului recurentei-pârâte în urma vânzării silite a imobilului a cărui valoare a fost majorată cu investiţiile realizate.

Înalta Curte reţine că momentul în funcţie de care se evaluează mărirea şi diminuarea patrimoniilor prezintă relevanţă pentru stabilirea întinderii obligaţiei de restituire; acest aspect se circumscrie însă efectelor îmbogăţirii fără justă cauză, iar nu cerinţelor sale. De altfel, obligaţia de restituire se poate naşte numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso).

Una dintre aceste cerinţe decurge din caracterul subsidiar al actio de in rem verso, care presupune că această acţiune nu poate fi admisă ori de câte ori reclamantul are la dispoziţie o altă acţiune pentru repararea pierderii suferite.

Cu alte cuvinte, cel păgubit poate exercita acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză numai atunci când nu are la dispoziţie un mijloc juridic pentru reîntregirea patrimoniului său.

Subsidiaritatea specifică actio de in rem verso nu implică însă epuizarea celorlalte acţiuni pe care partea le-a avut la dispoziţie pentru valorificarea creanţei sale, ci lipsa ab initio a oricărei alte acţiuni decât cea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

În consecinţă, dacă partea are la dispoziţie o acţiune alternativă, bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu mai poate recurge la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză pentru realizarea creanţei sale.

Ca atare, actio de in rem verso trebuie să fie unica acţiune aflată la dispoziţia celui care urmăreşte să obţină reîntregirea patrimoniului său.

De altfel, inclusiv C. civ. prevede că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art. 1.348). Chiar dacă acest text de lege nu este aplicabil în cauză, el dă expresie caracterului subsidiar al actio de in rem verso, care a fost consacrat la nivel legislativ în baza doctrinei şi jurisprudenţei cristalizate sub imperiul C. civ. din 1864.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului închiriat în temeiul răspunderii contractuale, al accesiunii imobiliare artificiale şi al îmbogăţirii fără justă cauză.

Invocarea unor temeiuri juridice distincte, printre care şi cel al îmbogăţirii fără justă cauză, pentru obţinerea aceleiaşi sume de bani relevă că reclamanta a avut la dispoziţie şi alte mijloace juridice pentru a obţine ceea ce îi era datorat.

Admiterea în parte a acţiunii în temeiul răspunderii contractuale nu deschide însă calea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză pentru recunoaşterea integrală a pretenţiilor deduse judecăţii din moment ce toate temeiurile juridice invocate au vizat aceeaşi creanţă.

Nefiind îndeplinită una dintre cerinţele cumulative ale îmbogăţirii fără justă cauză, reclamanta nu poate obţine sumele pretinse în baza acestui temei.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autoarea recursului mai susţine că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată care au fost dovedite cu chitanţe depuse după închiderea dezbaterilor, cu nerespectarea dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă."

Astfel, înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu mai pot fi avute în vedere de către instanţă la pronunţarea soluţiei.

Verificând respectarea acestui text de lege, Înalta Curte constată că pârâta a depus înscrisuri în dovedirea cheltuielilor de judecată solicitate în apel în ziua în care au fost loc dezbaterile asupra fondului. Pe înscrisurile respective nu a fost făcută vreo menţiune în sensul că acestea au fost depuse după închiderea dezbaterilor. Or, în lipsa unei asemenea menţiuni, instanţa era ţinută să aibă în vedere înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată solicitate în apel.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru acest considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de anulare a recursului recurentei-pârâte, Înalta Curte va respinge cererea privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că recurenta-pârâtă nu se circumscrie unei părţi care a câştigat procesul în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil şi în recurs conform art. 494 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 29 iunie 2020 şi a deciziei nr. 308/A-C din 13 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererea recurentei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2022.