Insurer and claimants lose appeals; statutory penalties run from final judgment absent amicable settlement

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31 mai 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la achitarea următoarelor sume cu titlu de despăgubiri:

- pentru reclamanta A. suma de 75.927 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daunele materiale şi 150.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plăţii efective din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

- pentru reclamanta B.: suma de 44.337 euro (echivalent în RON la data plaţii) cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale şi de 75.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plăţii efective din despăgubirile datorate pentru ambele reclamante, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pentru ambele părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. Pârâta a fost obligată să plătească către reclamanta A. suma de 150.000 euro cu titlu de daune morale şi suma de 50.000 RON cu titlu de daune materiale; către reclamanta B. suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale şi suma de 30.700 RON cu titlu de daune materiale, fiind respinse celelalte pretenţii, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A.

Prin decizia nr. 1530 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 692/28.02.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă; a admis apelul declarat de către apelantele reclamante A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată la plata către reclamantele A. şi B. a unei penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plăţii efective a sumelor acordate, cu titlu de daune materiale şi morale, prin sentinţa civilă apelată nr. 692/28.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate şi s-a luat act că apelantele reclamante au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, în apel.

Prin decizia nr. 1253 din 13 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1530 din 28 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că instanţa de apel s-a rezumat să enunţe şi să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reţinut prima instanţă cu privire la circumstanţele şi situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, fără a realiza o examinare efectivă şi a răspunde, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către pârâta S.C. C. S.A., motivarea hotărârii judecătoreşti, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 18.09.2019, sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 714/2020 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelantele-reclamante A. ŞI B. împotriva sentinţei civile nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul intervenient forţat D. şi apelantele-reclamante A. şi B..

A schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 Euro reprezentând daune morale şi suma de 30.000 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 25.000 Euro reprezentând daune morale şi 15.000 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamante a penalităţilor de întârziere de 2% pe zi de întârziere aplicată sumelor acordate începând cu a 11 zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii şi până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, atât reclamantele A. şi B., cât şi pârâta C. S.A. au formulat cereri de recurs.

Recurentele-reclamante A. şi B. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când a fost dată cu încălcarea s iu aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală privind capătul de cerere ce vizează penalităţile, interpretând total eronat normele de drept material mai sus invocate.

În opinia recurentelor, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 2.208 C. civ.

Motivarea instanţei de apel, apreciază recurentele, potrivit căreia "nu se poate considera că asigurătorul R.C.A. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate" este nu doar nelegală, ci şi de neînţeles atât timp cât, în prezenta cauză, nu a existat nicio plată din partea pârâtei premergător sesizării instanţei, în ciuda acordului victimelor asupra sumelor oferite de pârâtă, acord comunicat explicit societăţii de asigurări la data de 21.08.2015.

În dosarul cauzei, nu există nicio plată din partea pârâtei a despăgubirilor oferite sau vreo dovadă de consemnare a acestora, iar în condiţiile acestea motivarea instanţei este nelegală deoarece "plata" fiind un act juridic, trebuie dovedit (conform dovezii actelor juridice cu o valoare de peste 250 RON) el neputând fi "considerat" sau prezumat.

Atât timp cât între societatea de asigurări şi victime a existat un acord de voinţă irevocabil (în sensul acceptării ofertelor de despăgubire oferite premergător sesizării instanţei de judecată), despăgubiri ce nu au fost achitate din culpa pârâtei, din motive culpabile acesteia, consideră că instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile alin. (6) al art. 36 din cadrul Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât şi art. 2.208 C. civ.

În speţă, subliniază recurentele, asistăm la un caracter cert, lichid şi exigibil al despăgubirilor, anterior sesizării instanţei de judecată, despăgubirile fiind stabilite independent de sesizarea instanţei de judecată.

Sumele oferite de societatea de asigurări premergător sesizării instanţei de judecată în cuantum de 100.000 RON pentru A. şi suma de 20.000 RON pentru B., reprezintă o diminuare nejustificată faţă de despăgubirea cuvenită victimei A. în cuantum de 150.000 euro acordată de instanţa de fond, respectiv de 50.000 euro acordată de instanţa de apel, respectiv faţă de despăgubirea cuvenită victimei B. în cuantum de 30 000 euro acordată de instanţa de fond, respectiv de 25.000 euro acordată de instanţa de apel.

În cauză, pârâta pe lângă faptul că a diminuat nejustificat despăgubirea, nu şi-a îndeplinit niciodată obligaţia principală de plată a despăgubirilor oferite şi acceptate de părţi şi solicitate în mod repetat la plată.

În acest context, motivarea instanţei de apel reprezintă o interpretare greşită, contrară legii, atât timp cât în prezenta cauză asistăm la existenţa a două ipoteze ce atrag fiecare, în mod independent, aplicarea penalităţilor de întârziere. Textele legale invocate atrag aplicarea penalităţilor prin simpla îndeplinire a unei singure ipoteze, independent de existenţa celeilalte, fără a fi necesară cumularea acestora.

Instanţa de apel, în mod nelegal a limitat aplicarea art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, considerând că penalităţile se acordă doar în situaţiile când asigurătorul nu-şi respectă obligaţiile ce rezultă din tranzacţia încheiată cu victimele sau obligaţiile ce rezultă dintr-o hotărâre definitivă.

Totodată, decizia instanţei de apel este nelegală din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a motivat în nici un fel solicitarea apelantelor-reclamante cuprinsă în cererea de apel, de constatare a culpei pârâtei şi de aplicare în prezenta cauză a penalităţilor de întârziere pentru încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 2.208 C. civ.

Apreciază că societatea de asigurări era ţinută ca în termenul de maxim 3 luni să achite despăgubirile cuvenite victimelor sau să respingă cererea de despăgubire a acestora cu precizarea motivelor pentru care nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.

Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia cuantificarea prejudiciului nu putea fi făcută decât ca urmare a pronunţării unei soluţii de instanţa de judecată civilă deoarece în prezenta cauză nu se încheiase o tranzacţie "prejudiciul devine cert prin cuantificarea acestuia de către instanţă", este evident o motivare nelegală, fiind în contradicţie cu legea şi cu recunoaşterea despăgubirilor realizată de apelanta-pârâtă prin ofertele transmise victimelor, premergător promovării acţiunii la instanţa de judecată.

În cazul de faţă, asigurătorul a încălcat dispoziţiile articolelor mai sus citate şi invocate în cererea de chemare în judecată, deoarece, deşi a efectuat o aşa-zisă evaluare a prejudiciului suferit de către victime, prin faptul că în data de 20.07.2015 a formulat pentru fiecare parte prejudiciată în parte, o ofertă de despăgubire, având deci la dispoziţie toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, a refuzat, în mod constant, aplicarea dispoziţiilor imperative stabilite în cadrul art. 2.208 C. civ. şi a dispoziţiilor speciale cuprinse în art. 36 alin. (6) din cadrul Ordinului C.S.A. nr. 14/2011.

Contrar considerentelor instanţei de apel, victimele deţineau o creanţă împotriva apelantei pârâtei, aceasta fiind certă, lichidă şi exigibilă premergător sesizării instanţei, deoarece creanţa de despăgubire este recunoscută, chiar prin ofertele formulate de către asigurător.

De asemenea, mai susţin recurentele, instanţa de apel, prin soluţia pronunţată (aceea de a obliga asigurătorul la plata penalităţilor de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive) în mod nelegal, a exonerat de culpa contractuală pe pârâtă, printr-o ignorare evidentă a textelor legale.

Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 1.539 C. civ. instituie regula conform căreia creditorul are dreptul de a solicita alături de debitul principal plata penalităţilor (ca şi condiţie evaluată convenţional sub forma clauzei penale), stabilită contractual şi stipulată tocmai pentru neexecutare obligaţiilor asumate la "timp sau în locul stabilit".

În acest context, apreciază interpretarea dată de către instanţa de apel a momentului aplicării penalităţilor de întârziere ca fiind nu doar greşită, dar aflată în contradicţie evidentă cu scopul legii.

Recurentele aduc în discuţie în faţa instanţei de recurs şi considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., subliniind că reclamantele din acest dosar se află în situaţia descrisă în decizia invocată - respectiv neplata despăgubirilor recunoscute de asigurător şi acceptate de victime în termenele definite de lege, ceea ce implică conform principiului de drept, "unde este aceeaşi raţiune se impune aceeaşi soluţie", aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în sensul acordării penalităţilor de întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată respectiv de la data avizării de daună.

Prin urmare, faţă de toate aceste argumente ce privesc primul motiv de recurs, solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, în vederea acordării penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, de la data avizării daunei, 12.06.2015 până la data plăţii efective a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, motiv ce vizează cuantumul daunelor morale, recurentele susţin, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 61, art. 252, art. 1385, art. 1.391, art. 1.355 C. civ. şi art. 34 din Constituţie, şi a limitat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite celor două reclamante în baza considerentelor conform cărora aceste despăgubiri trebuie raportate la "nivelul de trai din România şi salariul mediu pe economie".

Câtă vreme poliţa de asigurare are drept limită maximă de răspundere comună tuturor ţărilor membre la nivelul Uniunii Europene, este nelegală raportarea instanţei de apel în cuantificarea despăgubirilor la criterii discriminatorii legate de "nivelul de trai din România, salariul mediu pe economie".

Dreptul la sănătate, alături de dreptul la viaţă, sunt cele mai naturale drepturi al omului şi sunt protejate prin lege. Aceste drepturi sunt unele esenţiale, înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Constituţie.

Pronunţarea unei hotărâri prin care s-au nesocotit normele de drept material ce protejează aceste valori şi stabilesc mijloacele concrete şi eficiente de ocrotire a valorilor umane, reprezintă, în opinia recurentelor, un motiv de nelegalitate.

Prin greşita aplicare a legii, în speţă a jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale, instanţa a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului reglementat prin art. 1.385 C. civ.

Recurentele-reclamante solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5), când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

În argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că instanţa a pronunţat o hotărâre fără a se asigura că situaţia de fapt arătată în motivare corespunde adevărului; instanţa a stabilit în sarcina asigurătorului o răspundere contractuală integrală faţă de victimă, deşi răspunderea delictuală a intervenientului este înlăturată, fiind incidente cauze exoneratoare.

Se arată că recurentei-pârâte i-a fost refuzată cererea de administrare de probe, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil; de asemenea, în elaborarea hotărârii, unele probe care pledau în favoarea asigurătorului nu au fost luate în calcul; instanţa nu a furnizat o explicaţie satisfăcătoare privind motivele respingerii cererilor de probe şi al refuzului sau neluării în calcul a altor probe.

Expertiza tehnică administrată în cadrul dosarului penal, finalizat cu o ordonanţă de clasare în urma retragerii plângerii prealabile, dosar penal în care recurenta nu a fost parte şi nu a putut formula obiecţiuni, a fost singura probă luată în calcul în totalitate de către curtea de apel la judecarea prezentei cauze, orice încercare a recurentei-pârâte de a combate concluziile acesteia fiind respinsă; iar situaţia de fapt a fost stabilită pe baza acestei probe care nu a fost administrată în faţa unei instanţe, aşa cum prevede art. 16 C. proc. civ.

Totodată, instanţa a stabilit situaţii de fapt fără a exista un suport ştiinţific pentru acestea (legate de dinamica evenimentului), răspunderea asigurătorului fiind cuantificată pe baza unor consideraţii ale instanţei care avut şi rolul de expert în dinamica accidentelor.

Consideră că situaţia de fapt nu este nici la acest moment pe deplin stabilită, dat fiind refuzul de administrare al probelor.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa nu a luat în considerare culpa terţului în producerea evenimentului obiect al prezentului litigiu şi nici culpa victimei pentru nepurtarea centurii de siguranţă, astfel încât răspunderea integrală stabilită în sarcina asigurătorului, nu corespunde situaţiei de fapt.

De asemenea, apreciază că instanţa de apel nu a procedat conform liniilor trasate de înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1253/2019, conform cărora era necesară o lămurire pe deplin a situaţiei de fapt, iar daunele materiale nu au fost acordate conform actelor doveditoare.

Solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în vederea administrării probatoriului şi lămuririi situaţiei de fapt.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

1. În ce priveşte recursul recurentelor-reclamante:

Recurentele-reclamante se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Astfel, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat interpretarea pe care acestea au dat-o art. 36 alin. (6) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu a motivat în niciun fel solicitarea reclamantelor, cuprinsă în cererea de apel, privind constatarea culpei pârâtei şi aplicarea penalităţilor de întârziere pentru încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 2208 C. civ.

Însă, din analiza dezvoltării acestor critici, rezultă că ceea ce se impută, în realitate, instanţei de apel nu este nemotivarea soluţiei pronunţate, ci faptul că motivarea instanţei de apel este nelegală şi reprezintă o interpretare greşită, contrară legii.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a primit susţinerile apelantelor-reclamante în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, nu poate fi asimilată unei omisiuni de cercetare a apărărilor acestora, în condiţiile în care aceste susţineri au fost examinate în raport cu dispoziţiile legale aplicabile.

Astfel, cu referire la pretenţiile reclamantelor, în sensul că dreptul la despăgubiri curge de la data avizării dosarului de daună, întrucât asigurătorul nu datorează penalităţi decât în situaţia în care acordă despăgubirile în cuantumul solicitat, şi că, acordând daune într-un cuantum mai mic decât cel solicitat, asigurătorul ar fi nesocotit prevederile art. 36 şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa de prim control judiciar a reţinut:

"Contrar acestui raţionament, Curtea consideră că în situaţia în care, între societatea de asigurare şi persoanele vătămate, nu se încheie o tranzacţie prin care părţile să stabilească, de comun acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material şi moral produs, nu se poate considera că asigurătorul RCA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate, astfel că determinarea nivelului prejudiciului va fi realizată de către instanţa de judecată.

În atare situaţie, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale şi materiale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Faţă de prevederile art. 36 alin. (5) Ordinul 14/2011, precitat, întrucât despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, apelantele reclamante au acest drept începând cu a 11 zi din momentul rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză.

Prin urmare, penalităţile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părţilor cu privire la cuantum, ci de la un moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

………………………………………………………………………………………………

Apreciază ca întemeiat motivul de apel formulat de apelantele reclamante în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de neacordare a penalităţilor de întârziere, însă acestea penalităţi vor fi datorate în condiţiile mai sus enunţate."

Prin urmare, în condiţiile unei expuneri concise şi clare a argumentelor pentru care raţionamentul apelantelor-reclamante nu poate fi primit, este nefondat motivul de recurs circumscris de recurente prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea sau greşita aplicare a unor dispoziţii legale va fi analizată în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că argumentele recurentelor sunt nefondate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentele critică modul în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care reglementează situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de asigurator.

Cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că asigurătorul a procedat la primirea şi înregistrarea avizării de daună deschizând dosarul de daună, a formulat şi a transmis oferte de despăgubire pentru ambele persoane vătămate, fiind respectat termenul "de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

Recurentele-reclamante au solicitat acordarea penalităţilor de întârziere calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plăţii efective a despăgubirilor datorate.

Potrivit art. 36 alin. (5) din Norme, despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Recurentele invocă faptul că instanţa de apel a interpretat nelegal dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Norma ASF nr. 14/2011, potrivit cărora "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat."

Însă, aceste susţineri sunt nefondate.

Art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, face trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi menţionează două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească.

În mod corespunzător, textul art. 36 alin. (5), mai sus evocat, distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

La art. 64 din Titlul III (Plata despăgubirilor) din Normă se prevede la alin. (1):

"După acceptarea ofertei de despăgubire, persoana prejudiciată va preciza modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în contul bancar personal ori în contul bancar al unităţii de specialitate", iar la art. 65 alin. (1):

"Odată cu încasarea despăgubirii, partea prejudiciată va menţiona în scris că a fost integral despăgubită pentru prejudiciile suferite şi că nu mai are nicio pretenţie de la asigurătorul RCA şi de la asigurat în legătură cu prejudiciul respectiv, dacă despăgubirea plătită nu depăşeşte limita de despăgubire ce poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul, prevăzută în poliţa de asigurare RCA".

Potrivit art. 55 din Legea nr. 136/1995, "despăgubirile se plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat."

În speţa de faţă, instanţa de apel a statuat că între părţi s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispoziţiile art. 35 şi art. 36 din Norma ASF nr. 14/2011, iar intimata-pârâtă, în calitatea sa de asigurător, a comunicat reclamantelor oferta de despăgubire. Prin răspunsul la ofertă, reclamantele au solicitat plata sumei propuse de asigurător, iar pentru partea din sumă neacordată, respectiv diferenţa dintre valoarea solicitată şi cea ofertată de asigurător, au arătat că se vor adresa instanţei de judecată cu o acţiune în pretenţii.

Astfel, nu se poate reţine că părţile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta, în calitate de asigurător, îl datora reclamantelor, persoane vătămate.

Prin dispoziţiile art. 37 din Norma ASF nr. 14/2011, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităţilor de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, acestea fiind datorate de asigurător în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile, le îndeplineşte în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea.

Nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire.

O astfel de sancţiune nu este reglementată nici în art. 22, respectiv art. 27 din Directiva nr. 2009/103/CE, potrivit cărora, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, statelor membre au obligaţia de a adopta dispoziţii care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate, respectiv faptul că statele membre stabilesc regimul sancţiunilor.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluţionare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească şi sancţionând neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona cu celeritate cererea de despăgubiri prin plata de penalităţi de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA. nr. 14/2011, nu prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

Atât timp cât cuantumul despăgubirii datorate de asigurător este disputat de părţi, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011, potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât, numai de la momentul la care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantelor, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, obligaţie care, având ca obiect plata unei sume de bani, dă naştere dreptului reclamanţilor de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Aşa fiind, se constată că cererea de acordare a penalităţilor de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente atunci când a stabilit că penalităţile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părţilor cu privire la cuantumul acesteia, ci de la un moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

Referitor la neanalizarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 2208 C. civ., Înalta Curte apreciază că trebuie distins între norma generală (art. 2208 C. civ.) şi norma specială, derogatorie de la dreptul comun, aplicabilă în materia asigurărilor de răspundere civilă delictuală cauzată de producerea unui eveniment rutier, a riscului asigurat, respectiv Legea nr. 136/1995, în baza căreia a fost emis, de către preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Ordinul nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În speţă, daunele interese moratorii sunt stabilite prin lege ca fiind penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, acestea încadrându-se în categoria dobânzilor penalizatoare ce pot fi astfel acordate, acordarea acestora urmând a se face cu aplicarea dispoziţiilor legale în această materie.

În consecinţă, cât priveşte momentul de la care curg penalităţile de întârziere aplicate despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că este incidentă teza finală a art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, astfel că termenul de 10 zile în care trebuie plătită despăgubirea se calculează abia de la primirea de către pârâtă a hotărârii definitive ce se va pronunţa în prezenta cauză asupra cuantumului despăgubirii.

Contrar susţinerilor recurentelor, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu contravine dezlegărilor date prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător."

Această dezlegare priveşte o altă chestiune de drept şi alte norme decât cele deduse judecăţii în cauza de faţă, respectiv mecanismul de funcţionare a subrogaţiei asigurătorului de bunuri în drepturile asiguratului său dezdăunat şi dreptul său de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, fiind analizate efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare de bunuri.

În conţinutul acestei decizii se reţine că "în normele emise de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, ce au precedat Norma nr. 23/2014, sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor asigurătorului RCA faţă de societatea de asigurare subrogată în drepturile persoanei prejudiciate era stipulată de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010, şi, ulterior, de acelaşi articol din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Mai mult decât atât, cuantumul penalităţilor de întârziere datorate asigurătorului de bunuri, în cazul normelor puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, era diferit de cel aplicabil în cazul cererii de despăgubire formulate de persoana prejudiciată (0,1% pe zi, faţă de 0,2% pe zi)."

Nu sunt fondate nici criticile care se referă la încălcarea de către instanţa de apel a principiului reparării integrale a prejudiciului reglementat de art. 1385 C. civ., subsumate de recurentele-reclamante dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din examinarea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează acest principiu.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind doar o marjă de apreciere pentru instanţa de judecată, aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În acest context împrejurarea că instanţa de apel s-a raportat, în evaluarea prejudiciului moral suferit, la indicatori obiectivi cum sunt "nivelul de trai din România" respectiv "salariul mediu pe economie" nu poate da suport susţinerii recurentelor privind nelegalitatea hotărârii, decurgând din presupusa utilizare a unor criterii discriminatorii.

Premisa unui tratamentul discriminatoriu, direct sau indirect, o constituie aplicarea unui tratament ori criteriu care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, unor persoane aflate în situaţii similare.

Or, pornind de la rolul compensatoriu al daunelor morale şi de la necesitatea evaluării prejudiciului moral în raport şi de criterii obiective, pe care legea nu le prevede ca fiind discriminatorii, de tipul celor mai sus amintite, aplicabile tuturor celor care trăiesc în România, cu relevanţă în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile în beneficiul victimelor accidentului rutier, susţinerile recurentelor-reclamante privind nelegalitatea hotărârii, din această perspectivă, nu pot fi primite.

Cuantumul daunelor morale a fost individualizat pe baza evaluării instanţei de judecată şi, cu toate că recurentele au invocat faptul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 61, art. 252, art. 1385, art. 1.391, art. 1.355 C. civ. şi art. 34 din Constituţie şi a limitat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite acestora, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor, pentru că aceasta ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, contrar susţinerilor recurentelor, soluţia criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în speţe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligaţi să plătească victimelor accidentelor rutiere, atât prin hotărâri ale instanţelor civile, cât şi ale instanţelor penale, sume comparabile cu cele acordate în cauza de faţă.

Atâta vreme cât nu există o soluţie legislativă, respectiv un act cu forţă normativă care să stabilească criterii şi plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de vătămarea corporală a reclamantelor şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A. şi B. împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. În ce priveşte recursul recurentei-pârâte:

Deşi prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reţinut şi evaluat probele, în mod esenţial se impută lipsa rolului activ al acestei instanţe în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii, adică încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, motivarea inadecvată a hotărârii şi neanalizarea coroborată a tuturor probelor cauzei, aspecte încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., iar aceste critici vor fi examinate în acord cu corecta lor calificare.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale şi materiale.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele redând obiectul cererii, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă, cu trimitere la probele administrate, analiza structurată a susţinerilor părţilor şi motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de apel nu a soluţionat cauza în sensul dorit de recurenta-pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., evocat de recurentă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte ignorarea efectuării unei expertize care să lămurească dacă exista sau nu culpa terţului în producerea accidentului şi dacă intervenientul avea timp să frâneze, imputată de recurentă, examinând considerentele hotărârii şi modul în care instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din perspectiva avută în vedere. Instanţa de apel a valorificat concluziile probatoriului administrat, dându-le semnificaţie în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanţelor de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii, reţinându-se şi că, în această privinţă, legea nu stabileşte o putere doveditoare specifică a expertizei, dar şi că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanţei de fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat şi motivul de casare derivat din încălcarea obligaţiei instanţei de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, în acord cu principiile contradictorialităţii, nemijlocirii, dreptului la apărare, legalităţii şi rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiţiei, instanţele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar şi protecţia adecvată şi concretă a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor; instanţele nu pot nega părţilor aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situaţiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranşant la soluţionarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalităţii procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ. se regăseşte regula rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

Deşi nu este mai puţin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea şi posibilitatea părţilor de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare şi utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanţei rămâne constant subordonat obligaţiei de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În mod specific, în planul probaţiunii judiciare, deşi judecătorului nu i se poate imputa, în căile de atac, omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, acest lucru nu poate afecta niciunul dintre principiile fundamentale ale procesului civil; în acest sens, art. 394 din C. proc. civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.

Examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme să reţină că instanţa de apel a subliniat, în mod decisiv, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, reanalizate în apel potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., că, deşi nu se poate vorbi de autoritate a efectelor ordonanţei de clasare în sensul art. 28 C. proc. pen., valoarea probatoriilor administrate într-o procedură judiciară legală, în faza de urmărire penală, respectiv a expertizei tehnice este de necontestat, acestea fiind nu doar legale, ci şi pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

Curtea de apel legal a statuat că recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare pentru că nu a participat la efectuarea expertizei şi nici la audierea martorilor, de vreme ce, ca parte responsabilă civilmente nu participă în orice condiţii la procesul penal şi nu face apărări pentru statuarea vinovăţiei făptuitorului/inculpatului.

De asemenea, s-a constatat că probatoriile administrate în faza de urmărire penală sunt concludente şi utile, proba cu expertiză lămurind dinamica producerii accidentului, martorii audiaţi fiind persoane care au perceput în mod direct evenimentele în calitate de participanţi la trafic, depoziţiile acestora coroborându-se cu răspunsurile expertului, astfel că situaţia de fapt a fost corect lămurită.

Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-pârâte privind încălcarea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. şi privind nesocotirea dispoziţiilor art. 330 din C. proc. civ., deoarece întemeindu-şi soluţia pe întreg probatoriul administrat în condiţiile art. 264 din C. proc. civ., care nu poate fi reevaluat în recurs, instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă.

Este atributul exclusiv al instanţelor de fond de a analiza şi valorifica şi expertiza întocmită în faza de urmărire penală, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar eventualele nemulţumiri ale părţii cu privire la modalitatea concretă în care instanţele de fond au înţeles să utilizeze concluziile acestei expertize constituie critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că nu pot fi cenzurate în recurs.

Or, în contextul arătat, instanţa de apel a lămurit deplin starea de fapt, a considerat probele suficiente, vaste şi îndestulătoare şi a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile a recurentei-pârâte.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte relative la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii procentului de culpă a terţului în producerea accidentului şi a victimei pentru nepurtarea centurii de siguranţă, nu sunt fondate.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1371 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1350 C. civ. şi art. 1 alin. (2) din Norma 14/2011.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă însă că, în realitate, recurenta este nemulţumită de considerentele instanţei de apel sub aspectul administrării probatoriului în stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza rapoartelor de expertiză şi înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurentă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, se reţine că instanţa de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reţinerea procentului de culpă, considerând că nu se impune o reevaluare a acestuia.

Din probele administrate în cauză şi din expertiza tehnică auto efectuată în faza de urmărire penală, a rezultat că vinovăţia producerii accidentului revine în totalitate intervenientului forţat.

Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, presupusa culpă a victimei A., constând în necuplarea centurii de siguranţă, nu poate fi reţinută, întrucât probatoriile administrate nu pot atesta de o manieră certă existenţa unei astfel de împrejurări.

Drept urmare, fapta victimei nici nu a cauzat prejudiciul şi nici nu a contribuit la mărirea acestuia, astfel că nu se impunea o reevaluare a gradului de culpă, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, găsind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură, Înalta Curte va înlătura aceste susţineri.

De asemenea, nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., nici criticile formulate cu privire la faptul că daunele materiale nu au fost acordate conform actelor doveditoare, motiv pentru care nici acestea nu pot fi analizate, fiind critici de netemeinicie.

Cu privire la susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel nu a procedat conform îndrumărilor trasate de Înalta Curte prin decizia de casare nr. 1253/2019 în sensul de a lămuri pe deplin situaţia de fapt, se constată că este o simplă afirmaţie, neargumentată juridic, fără a indica care sunt greşelile imputate instanţei de apel.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele-reclamante A. şi B. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2022.