Conflict of jurisdiction in labor dispute: exclusivity of Art. 127 CPC for judicial personnel vs. domicile rule under Law 62/2011

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 8 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Ministerul Finanţelor Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- recunoaşterea stării de discriminare în care au fost plasaţi în materie salarială în raport cu magistraţii care au fost indemnizaţi, beneficiind de indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente raportat la coeficientul de multiplicare 19,00, diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006, conform Legii nr. 71/2015;

- obligarea la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu ultimii 3 ani anteriori şi, în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006;

- obligarea la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate de către reclamanţi şi cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite a coeficienţilor de multiplicare, începând cu ultimii 3 ani anterior sesizării instanţei, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, şi în continuare până la plata efectivă;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea către ordonatorii de credite a fondurilor necesare efectuării plăţii sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri constând în diferenţele de drepturi salariale obiect al prezentului litigiu;

- obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine de salarizare corespunzătoare modalităţilor de calcul arătate mai sus, pentru fiecare reclamant în parte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 57/2015, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, O.U.G. nr. 27/2006, art. 1535 C. civ., art. 253 alin. (1) - (2), 266, 270, 272, 275 din Codul Muncii, Decizia ICCJ nr. 23/2016, Decizia ICCJ nr. 36/04.06.2018, Decizia I.C.C.J. nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 şi Decizia I.C.C.J. nr. 21 din 22 iunie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2826 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Ilfov.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 266 şi art. 269 din Codul Muncii, precum şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, conform art. 129 din C. proc. civ., s-a reţinut că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Astfel, s-a constatat că reclamanţii au domiciliul ales în Buftea, judeţul Ilfov, judeţ unde activează ca procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că nu se aplică prevederile legale referitoare la competenţa facultativă, întrucât din datele cauzei rezultă că reclamanţii au domiciliul sau locul de muncă în raza de competenţă a Tribunalului Ilfov, motiv pentru care s-a declinat soluţionarea cauzei în favoarea acestei instanţe.

3. Prin sentinţa nr. 695 din 11 martie 2022, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Argeş.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut că reclamanţii, în calitate de procurori din diferite circumscripţii, au solicitat, în contradictoriu cu parchetele în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea şi parchetele superioare ierarhic, în calitate de ordonatori de credite, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, precum şi plata efectivă a noilor indemnizaţii luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00.

S-a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 2018 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Totodată, a fost avută în vedere şi decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, s-a reţinut că Tribunalul Ilfov nu poate fi competent din punct de vedere teritorial să judece o acţiune îndreptată împotriva Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov.

Mai mult, evidenţiază instanţa faptul că 5 din cei 12 reclamanţi desfăşoară activitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, instanţă inferioară în grad pârâtului, dar şi Tribunalului Ilfov.

În continuare, având în vedere calitatea de pârâţi ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Ilfov a subliniat că nu se poate dispune declinarea către vreo instanţă din subordinea acestora. În consecinţă, s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Argeş

4. Prin sentinţa civilă nr. 2107/2022 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei, precum şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul ivit.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 127 din C. proc. civ. care reglementează competenţa facultativă, precum şi Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 638/23.07.2018 prin care Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Totodată, a fost avută în vedere şi decizia nr. 7/16.05.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 461/22.06.2016, în raport cu care s-a reţinut că, pentru o cerere în care un judecător, procuror, asistent-judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, cererea fiind de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute anterior.

Deoarece dispoziţiile alin. (1) al art. 127 din C. proc. civ. folosesc imperativul "va sesiza", în timp ce dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol arată că "poate sesiza", se consideră că legiuitorul a avut în vedere o obligaţie a reclamantului în ipoteza de la alin. (1) şi o facultate a acestuia în ipoteza de la alin. (2)".

Tribunalul Argeş a reţinut că, potrivit acestei decizii, "în cadrul parchetelor funcţionează atât procurori, cât şi grefieri, sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. "se aplică în mod corespunzător" trebuie înţeleasă ca referindu-se la desfăşurarea activităţii în cadrul unei unităţi de parchet ce funcţionează pe lângă instanţa arătată la alin. (1), indiferent dacă este vorba despre un procuror sau un grefier."

Mai mult, au fost reţinute şi cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv faptul că, "intenţia legiuitorului la edictarea normei este fără echivoc, reieşind din referirea strictă doar la acea instanţă la care partea îşi desfăşoară activitatea ca judecător şi căreia îi revine competenţa de soluţionare a cauzei. Astfel, trebuie subliniat că prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. îşi găsesc aplicarea numai atunci când cererea care urmează să fie formulată de un judecător sau împotriva unui judecător ar fi, potrivit legii, de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea"

Prin urmare, s-a concluzionat că Tribunalul Argeş nu poate fi competent din punct de vedere teritorial să judece prezenta acţiune având în vedere aspectele obligatorii asupra cărora s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/16.05.2016, raportat şi la faptul că niciunul dintre cei 12 reclamanţi nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, instanţa iniţial învestită.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 31 mai 2022.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele trei instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Obiectul îl reprezintă un litigiu de muncă privind solicitarea reclamanţilor de recalculare a indemnizaţiilor de încadrare potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, precum şi plata efectivă a noilor indemnizaţii luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00.

Se constată că reclamanţii au calitatea de procurori în cadrul următoarelor parchete: A. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, B. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, C. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, D. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, E. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, F. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, G. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva, H. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, I. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, J. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, K. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, L. - Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, iar acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu parchetele unde îşi desfăşoară activitatea şi parchetele ierarhic superioare, în calitate de ordonatori de credite.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiile art. 266-275 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor şi vizează două situaţii, respectiv când una din aceste persoane are legitimare procesuală activă, respectiv este reclamant şi când are legitimare procesuală pasivă - este pârât.

Potrivit art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (…)

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Se reţine că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport cu data introducerii acţiunii 8 iunie 2021, a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

Or, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Parchetele enumerate mai sus, iar competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă tribunalului.

Prin urmare, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile şi nu pot justifica învestirea unui alt tribunal cu judecarea litigiului.

În consecinţă, aşa cum s-a arătat în precedent, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanţa de la domiciliul reclamantei sau instanţa de la locul de muncă.

Fiind îndeplinite condiţiile unui litisconsorţiu, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la domiciliul oricăruia dintre reclamanţi, având în vedere regulile privind competenţa alternativă. Opţiunea reclamanţilor a fost de a sesiza Tribunalul Dâmboviţa cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că reclamantul H. are domiciliul în Târgovişte, jud. Dâmboviţa.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.