Interpretation of fuel station association contract and positive effect of res judicata on profit-sharing disputes

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 august 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Municipiul Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru pretenţii în sumă totală de 834.197,60 RON, reprezentând: debit aferent semestrului II 2014 - semestrul II 2016, (5 semestre) în cuantum de 820.747,99 RON şi penalităţi aferente perioadei 13.01.2015-31.01.2017 în cuantum de 13.449,61 RON.

Totodată, a solicitat să se prevadă în dispozitivul hotărârii că penalităţile sunt datorate până la data efectuării plăţii debitului principal, urmând ca, ulterior, cuantumul acestora să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a B.N.R. Nu în ultimul rând, a solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ., art. 1530, art. 1531 şi următoarele, art. 1538 şi următoarele C. civ., contractul de asociere închiriere nr. x/12.07.1995.

Pârâta a arătat (a se vedea dosar fond) că a fuzionat cu B. S.R.L., aceasta din urmă apărând în continuare ca pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive a societăţii pârâte conform dispoziţiilor art. 28 C. proc. civ. ca urmare a fuziunii A. S.R.L. cu. B. S.R.L. şi a radierii primei societăţi (a se vedea dosar fond).

Prin sentinţa civilă nr. 2000/2018 din 21 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) având ca obiect pretenţii, ca nefondată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat apel reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

La 26 iunie 2019, societatea C. (fostă D. S.R.L.) a formulat, în temeiul art. 61 şi art. 63 C. proc. civ., cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului Municipiul Bucureşti.

Ulterior, în data de 04.10.2019 intervenienta C. (fostă D. S.R.L.) a depus la dosar o cerere de renunţare la judecarea cererii de intervenţie accesorie, faţă de care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a luat act în şedinţa din 4 octombrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1532 din 04 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2000/21.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul Municipiul Bucureşti a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., arătând, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. (de la 1864), dar şi cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţa a modificat obiectul procesului faţă de cel formulat de reclamant.

Detaliind, autorul arată că, în motivarea deciziei recurate, instanţa începe a analiza sentinţa atacată din perspectiva art. 1.4 referitor la identificarea posibilelor amplasamente, cu toate că, prin acţiunea formulată, Municipiul Bucureşti a arătat obiectul contractului "construirea şi exploatarea staţiilor de carburanţi" - art. 1.2.

Recurentul susţine, în esenţă, că, în acest fel, instanţa de apel a configurat greşit motivarea hotărârii, esenţa contractului fiind aceea de exploatare a staţiilor de carburanţi şi nu aceea de suprafaţă de teren.

Se mai arată că instanţa a reţinut şi faptul că "suma minimă garantată a fost stabilită prin Anexa la contract în funcţie de suprafaţa fiecărui amplasament" - ceea ce, în opinia recurentului, este o afirmaţie complet falsă/inexactă deoarece suma minimă garantată a fost stabilită prin art. 4.4 ca fiind garanţia plăţii sumelor minime anuale menţionate în art. 4.2. doar în cazul în care cota ce revine C.L.M.B. (stabilită la art. 4.3.1) rezultată din împărţirea venitului (suma dintre 3$ S.U.A./tona combustibil şi 2% încasări anexe) va fi inferioară acestora.

Prin urmare, se arată că sumele garantate sunt sumele rezultate din împărţirea venitului realizat pentru fiecare staţie şi doar în situaţia în care încasările nu ar fi atât de "generoase" astfel încât să existe un rezultat al împărţirii venitului superior sumelor prevăzute în Anexă (sau dacă din împărţirea venitului nu ar rezulta o sumă superioară sumelor prevăzute în Anexa 1), atunci sumele minime datorate sunt cele garantate prevăzute în Anexă. (Anexa 1 fiind modificată doar prin Actul adiţional nr. 6)

Totodată, recurentul învederează că, la art. 2 din contract, se menţionează în mod expres faptul că "preţurile unitare menţionate în Anexa 1 vor fi utilizate pentru stabilirea valorilor aferente fiecărei staţii, aceste valori reprezentând sumele minime garantate pe care D. se angajează să le plătească anual C.L.M.B., în cazul în care cota ce revine C.L.M.B. conform art. 4.3 va fi inferioară acestor sume".

Faţă de cele mai sus învederate, recurentul afirmă că sintagma/raportarea folosită de instanţa de apel:

"suma minimă garantată a fost stabilită în funcţie de suprafaţa fiecărui amplasament" nu se regăseşte în cuprinsul contractului şi este complet eronată, astfel încât, în opinia acestuia, motivele de drept pe care instanţa de apel îşi fundamentează soluţia sunt inexacte şi străine de natura pricinii.

În altă ordine de idei, se arată că Nota de fundamentare invocată de instanţa de apel nu reprezintă un act semnat de părţi, ci reprezintă o notă justificativă internă, ce nu poate fi avută în vedere de instanţă pentru a motiva respingerea obligaţiei de plată a pârâtei.

Din punctul de vedere al recurentului, relevant cu privire la Actul adiţional nr. x, este faptul că se modifică obligaţia de plată a pârâtei atât pentru împărţirea profitului, cât şi pentru suma minimă garantată.

Totodată, recurentul afirmă că Actul adiţional nr. x şi Actul adiţional nr. x modifică obligaţia de plată a pârâtei doar şi numai pentru sumele minime garantate, nu şi pentru împărţirea profitului, sens în care menţionează că, potrivit Actului adiţional nr. x, "prevederile art. 4.3 din contract rămân valabile", iar potrivit Actului adiţional nr. x, "Toate celelalte prevederi ale contractului rămân valabile."

Se arată, aşadar, că este evidentă poziţia părţilor cu privire la obligaţia de plată, în sensul că, deşi suma minimă garantată prevăzută în Anexa 1 la contract a fost micşorată, cota de profit din împărţirea venitului a rămas aceeaşi. Recurentul pune, totodată, în discuţie problema sensului pe care îl are precizarea valabilităţii împărţirii profitului din Actele adiţionale 5 şi 6, şi anume acela de a se datora obligaţia de plată în considerarea celor prevăzute de art. 4.3 din contract.

Faţă de cele mai sus arătate, recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 969 C. civ., actul juridic dedus judecăţii - contractul - fiind interpretat greşit şi de natură a schimba natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al contractului.

Se mai arată că, în considerente, instanţa de apel reţine idei cu privire la suprafeţe de teren, fără să aibă în vedere sumele minime garantate ca obligaţie prin Anexa 1 la contract modificată prin Actul adiţional nr. x şi fără să aibă în vedere că există un venit al pârâtei care, conform art. 4.3 din contract, urma să fie împărţit prin obligaţie procentuală, esenţa contractului fiind aceea de exploatare a staţiilor de carburanţi şi nu de plată a unei concesiuni pe teren.

În urma celor detaliate, recurentul afirmă că hotărârea pronunţată în apel cuprinde motive străine de natura cauzei, în temeiul cărora instanţa şi-a format convingerea care a stat la baza pronunţării hotărârii cu privire la respingerea sumelor datorate.

În altă ordine de idei, recurentul afirmă că instanţa de apel nu poate iniţia o relaţionare a cotei datorate de pârâtă, stabilită clar prin contract, cu o cuantificare a unei sume ce s-ar putea datora pe o suprafaţă de teren.

Autorul recursului susţine, în esenţă, că, în prezenta pricină, nu a existat vreo cerere cu care să fi fost învestită instanţa în vederea stabilirii unor sume pe suprafeţe de teren, astfel încât, în opinia sa, instanţa de apel nu avea posibilitatea legală de a examina din oficiu o relaţionare pe care nici părţile nu au cerut-o şi pe care nici contractul nu o prevede.

În accepţiunea recurentului, acest fapt reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii - art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul cauzei fiind modificat faţă de cel formulat de reclamant.

În schimb, se arată că valorificarea suprafeţei de teren poate face obiectul unei alte acţiuni, însă cum această cerere nu a fost formulată în prezenta cauză de niciuna din părţi, recurentul afirmă că instanţa trebuia să se limiteze la cererea cu care a fost învestită.

Astfel, se arată că, în prezenta cauză, instanţa a fost chemată pentru a pronunţa o hotărâre cu privire la sumele datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile legale şi în raport de prevederile contractuale.

Cu toate acestea, autorul recursului afirmă că hotărârea pronunţată vizează o cuantificare a unor suprafeţe de teren ca şi cum ar fi vorba de un contract de concesiune, ceea ce, în opinia recurentului, denotă existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Arătând faptul că, respectiva cotă de profit nu a fost stabilită în raport de suprafeţe, ci în raport de încasări, recurentul precizează că nu este vorba de un contract de concesiune, ci de un contract de asociere prin împărţirea profitului.

Ca şi argument suplimentar, recurentul învederează faptul că, deşi prin Anexa 1 la contract suprafeţele sunt total diferite pentru fiecare staţie de carburanţi, obligaţia de plată din împărţirea venitului este aceeaşi - suma dintre 3$ S.U.A./tona combustibil şi 2% încasări anexe.

Arată, aşadar, că art. 4.3 din contract este valabil şi pentru locaţia în suprafaţă de 948 mp din Anexa 1, dar în acelaşi timp şi pentru suprafaţa de 3.855 mp, iar, în condiţiile în care prevederile art. 4.3 din contract şi Anexa 1 a contractului sunt în vigoare, rezultă că acel contract este valabil şi trebuie respectat ca atare.

Faţă de cele mai sus arătate, autorul recursului afirmă că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Cu referire la excepţia de neexecutare a contractului, stabilită ca fiind neîntemeiată în dosarul nr. x/2011, recurentul arată că, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, "hotărârile pronunţate în acest dosar sunt ulterioare... iar puterea de lucru judecat presupune obligativitatea şi exclusivitatea primei hotărâri care statuează asupra raporturilor juridice dintre părţi."

Faţă de considerentele instanţei de apel mai sus redate, recurentul apreciază că nu poate fi primită o asemenea motivare, pe de o parte pentru că nu există o susţinere legală a acestei judecăţi, nu există niciun temei legal pe care instanţa să-şi bazeze principiul emanat, iar, pe de altă parte, motivarea instanţei de apel desconsideră/ignoră hotărârea pronunţată de o instanţă judecătorească.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurentul evocă decizia nr. 991/31.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011, în care, faţă de excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că aceasta a fost respinsă în mod temeinic şi legal şi că a fost dată cu respectarea art. 969-970 C. civ.

Cu referire la litigiul pendinte, recurentul susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât aceasta s-a limitat la a reţine doar că aspectele au fost soluţionate irevocabil în sentinţa civilă pronunţată anterior, care se bucură de obligativitate şi exclusivitate faţă de părţi, respingând, aşadar, puterea de lucru judecat pentru hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2011.

Astfel, redând cele reţinute de instanţă, se arată că, în accepţiunea acesteia, nu poate analiza criticile privind interpretarea clauzelor contractuale, modalitatea de calcul şi de împărţire a profitului deoarece aspectele au fost soluţionate irevocabil în sentinţa civilă pronunţată anterior celor din dosarul x/2011

Cu toate acestea, recurentul afirmă că aceste aspecte au fost soluţionate irevocabil şi prin hotărârile pronunţate în dosarul x/2011, ceea ce, în opinia recurentului, denotă faptul că instanţa de apel a invalidat o hotărâre pronunţată nu numai de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi de o instanţă de acelaşi grad.

Apreciind că modul de soluţionare este unul contradictoriu, fără a cuprinde motivele pe care se sprijină, în încheiere, autorul prezentului demers judiciar solicită, având în vedere motivele invocate, admiterea recursului formulat, casarea în tot a deciziei civile nr. 1532/04.10.2019 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 şi următoarele C. proc. civ., art. 969, art. 970 C. civ. (de la 1864), art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

La solicitarea Înaltei Curţi, recurentul-reclamant Municipiul Bucureşti a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. în situaţia în care acesta va fi găsit admisibil în principiu. (a se vedea dosar recurs)

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 13 iulie 2020, respectiv la 16 iulie 2020 .

La 13 august 2020, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care solicită instanţei de recurs să respingă ca nefondat recursul formulat de PMB, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată pe care intimata le va avansa pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, conform art. 453 din C. proc. civ., fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor. Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la data de 22 iunie 2021, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt derivă din contractul de asociere nr. x/12.07.1995, încheiat între părţi, având ca obiect cooperarea la construirea şi exploatarea staţiilor de carburanţi pe terenurile din asociere şi in cadrul altor activităţi conexe, contract ce a fost modificat prin acte adiţionale, prin care părţile au stabilit modul de calcul al cotei de profit, raportat la prestaţiile fiecărei părţi.

Litigiul dintre părţi este generat de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale, părţile contestând reciproc modalitatea de calcul aplicabilă cu privire la cota de profit cuvenită, în considerarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate.

Se reţine faptul că, între părţi, au existat mai multe litigii derivate din interpretarea diferită a clauzelor contractului de asociere nr. x/12.07.1995, având ca obiect pretenţii formulate de reclamantul Municipiul Bucureşti, diferenţa dintre aceste litigii fiind perioada de calcul a pretenţiilor reclamantului.

În speţă, prin hotărârile instanţelor anterioare, a fost validată opinia intimatei.

Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanţele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părţi.

Recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, pe de-o parte, că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele de drept şi de fapt pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii şi străine faţă de natura cauzei, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.); totodată, a formulat critici privind soluţia instanţei de apel cu privire la efectele puterii de lucru judecat, care pot fi integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea sunt invocate doar formal, întrucât invocarea unor motive contradictorii presupune o contradicţie de asemenea amploare încât, să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; o astfel de situaţie ar fi aceea în care, de exemplu, considerentele hotărârii atacate ar justifica adoptarea unei soluţii ce nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv sau cea în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge puterea de lucru judecat şi că reţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât modifică obiectul procesului şi analizează pretenţiile sale, decurgând din contractul de asociere, ca şi cum acest contract ar avea natura unui contract de concesiune.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-un mod clar şi convingător argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice privind puterea de lucru judecat, analizând pretenţiile şi apărările părţilor raportat la clauzele contractului de asociere, în limitele determinate de ceea ce s-a solicitat prin cerere de chemare în judecată.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin, astfel că nu se poate considera că în cauză este vorba de o nemotivare a hotărârii sau de reţinerea unor motive contradictorii, cum susţine recurenta.

Având în vedere că recurentul critică modul de aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), Înalta Curte reţine că aceste critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi respectiv pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţă, în ceea ce priveşte obligaţiile născute în baza contractului de asociere nr. x/1995, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din acest contract.

Criticile recurentului-reclamant prin care se susţine că instanţa de apel a iniţiat o modalitate de stabilire a cotei datorate de pârâtă prin cuantificarea unei sume ce s-ar putea datora pe o suprafaţă de teren, deşi nu a fost învestită cu stabilirea unei sume pe suprafeţe de teren şi nici contractul părţilor nu prevede o astfel de relaţionare, că a realizat această cuantificarea peste convenţia părţilor, care prevede stabilirea cotei de profit în funcţie de încasări, nu în funcţie de suprafeţe, ca şi cum ar fi vorba despre un contract de concesiune, nu pot fi primite.

Şi aceasta, întrucât, într-adevăr obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acţiunea în pretenţii formulată de reclamant vizând obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din contractul de asociere nr. x/1995, însă, potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa este ţinută să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în această noţiune fiind inclusă şi întâmpinarea, astfel că instanţa are obligaţia de a analiza pricina în ansamblul său, atât din perspectiva pretenţiilor reclamantului, cât şi a apărărilor pârâtei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, ci, în mod corect, a procedat la analiza cererilor cu care a fost învestită, a apărărilor pârâtei din perspectiva excepţiei de neexecutare a contractului.

Totodată, nu poate fi privită cu temei nici critica potrivit căreia suma minimă garantată, prevăzută în art. 4.2 din contract, nu poate fi impusă de către instanţa de judecată, ci trebuie negociată între părţi şi că, atâta vreme cât există actele adiţionale care modifică doar anumite sume din contract, nu şi algoritmul de calcul a sumei datorate, alt raţionament şi alte sume luate în calcul sunt nelegitime şi nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.).

Astfel, se reţine că, procedând la o analiză riguroasă a înscrisurilor dosarului şi ţinând cont, totodată, de clauzele contractului de asociere dintre părţi, instanţa de apel a constatat că, potrivit, art. 1.4 din contract, terenurile prezentate în anexă au fost identificate ca posibile amplasamente, iar în cazul în care, din motive juridice, urbanistice sau orice alt fel, amplasamentele selectate nu pot fi atribuite destinaţiei propuse, părţile sunt de acord să le înlocuiască, fără a prejudicia în vreun fel derularea contractului, precum şi că suma minimă garantată a fost stabilită prin anexa la contract în funcţie de suprafaţa fiecărui amplasament. De asemenea, s-a reţinut de instanţa de apel, prin aprecierea probatoriului administrat, că suprafeţele în raport de care s-au stabilit cotele de profit au fost diminuate semnificativ, fără ca apelanta reclamantă să îşi respecte obligaţia de a înlocui amplasamentele inutilizabile, asumată conform art. 1.4 din contractul de asociere.

Având în vedere natura juridică a contractului de asociere, se reţine că, în situaţia în care împărţirea profitului nu depindea de suprafeţele de teren puse la dispoziţie iniţial, asa cum sustine reclamantul, părţile nu ar fi prevazut obligatia suplimentară a reclamantului de înlocuire a terenurilor, în cazul diminuării suprafeţei acestora.

De altfel, în considerarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut corect că voinţa părţilor şi dispoziţiile contractuale se interpretează în sensul că împărţirea profitului se realizează în funcţie de locaţiile puse în mod efectiv la dispoziţie şi ţinând cont de reducerea ulterioară a suprafeţelor de teren.

Nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la cele reţinute de instanţa de apel nu justifică susţinerea acestuia în sensul că instanţa a transformat contractul de asociere între părţi într-un contract de concesiune, în condiţiile în care analiza efectuată relevă că dispoziţiile contractului, raportate la modul de executare a acestuia, au fost corect interpretate şi aplicate de către instanţele de fond şi apel.

Potrivit art. 969 C. civ. de la 1864, convenţiile legal făcute au putere de lege intre partile contractante.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Examinarea deciziei atacate prin raportare la aceste critici relevă că instanţa de apel a respectat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), procedând la o analiză riguroasă a contractului de asociere ţinând cont de puterea de lege pe care acesta o are între părţile contractante, precum şi de faptul că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neeexecutarea acestuia.

În acest sens, din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a efectuat, analiza coroborată a clauzelor contractului de asociere, astfel cum au fost modificate prin actele adiţionale semnate de părţi, s-a reţinut interdependenţa obligaţiei pârâtei de a achita un procent din încasări/combustibilul livrat (art. 4.3.1.) de obligaţia reclamantului de a pune la dispoziţie în integralitate suprafeţele de teren convenite.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a respectat şi a dat eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor, judecătorul pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, astfel că nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită şi nici că au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.).

Criticile din cererea de recurs referitoare la nesocotirea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Conform acestui text de lege, hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritate de lucru judecat ce priveşte atât dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, dar şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, se reţine că, în speţă, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că dacă s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voinţa părţilor şi dispoziţiile contractuale se interpretează în sensul că împărţirea profitului se realizează în funcţie de locaţiile puse în mod efectiv la dispoziţie şi ţinând cont de reducerea ulterioară a suprafeţelor de teren, aceeaşi chestiune litigioasă ce a primit o dezlegare nu mai poate primi, într-un litigiu ulterior, o altă soluţie.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat raportat la litigiile anterioare existente între părţi.

Pentru a răspunde şi celorlalte critici ale recurentului evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la autoritatea de lucru judecat, se cuvine a se menţiona că doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Nu se poate susţine aplicarea în mod discreţionar a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare la faptul că în situaţia în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluţia primei hotărâri pronunţate, în condiţiile în care elementul temporal este primordial şi definitoriu, iar puterea de lucru judecat impune consecvenţă în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a principiului puterii de lucru judecat raportându-se atât la decizia pronunţată în primul litigiu, respectiv în dosarul nr. x/2004, cât şi la decizia pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Cu privire la soluţia din dosarul nr. x/2011, pe care recurentul o invocă în susţinerea recursului său, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată în acest dosar nu poate fi asimilată unei schimbări în jurisprudenţa instanţelor cu privire la litigiile succesive desfăşurate între aceleaşi părţi, pentru pretenţii decurgând din contractul de asociere nr. x/1995, întrucât problema de drept nu a fost dezlegată deosebit, efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat impunându-se cu aceeaşi forţă în fiecare dosar, iar ulterior, instanţele au reţinut, de asemenea, puterea de lucru judecat în privinţa excepţiei de neexecutare a contractului, după cum rezultă din soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2015. Nu se poate considera că, printr-un alt proces s-ar fi stabilit contrariul celor reţinute de instanţa de apel sau că excepţia de neexecutare a contractului soluţionată în favoarea recurentei într-un alt dosar, într-un anumit context, va fi de actualitate în continuare, indiferent de pretenţiile formulate şi de modul de derulare a convenţiei părţilor într-un alt proces şi de circumstanţele factuale existente la data investirii instanţei.

Analizând hotărârile pronunţate în dosare, rezultă că pretenţiile recurentei au fost întemeiate pe aceleaşi dispoziţii contractuale, argumentele invocate de aceasta fiind practic identice cu cele din prezentul dosar, singura diferenţă constând în perioada de calcul a pretinselor pretenţii, respectivele cauze fiind soluţionate în mod irevocabil/definitiv, cu putere de lucru judecat, în sensul respingerii cererilor de chemare în judecată formulate de Municipiul Bucureşti.

Astfel, este lesne de observat că în prezenta cauză au fost ridicate aceleaşi probleme şi au fost invocate de către societate aceleaşi apărări ca şi în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor anterior menţionate, motiv pentru care devine incident, în prezenta speţă, efectul pozitiv al lucrului judecat, întemeiat pe ceea ce s-a statuat prin hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Chiar dacă hotărârile judecătoreşti nu sunt izvor de drept, totuşi, asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit în faţa autorităţii judecătoreşti, precum şi de principiul siguranţei juridice, care este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii ar fi grav afectate dacă, în aplicarea aceluiaşi contract şi aceloraşi principii de drept de interpretare a clauzelor acestuia, soluţiile instanţelor judecătoreşti, cu privire la anumite chestiuni dezlegate, ar fi diferite şi chiar contradictorii.

Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

În plus, practica neunitară este sancţionată explicit prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Beian contra României, Pilot Service contra României, Amurăriţei contra României, Zazanis şi alţii contra Greciei, Driha contra României, Păduraru contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei, decizii prin care instanţa europeană a condamnat statele pe motiv că sistemul judiciar nu asigură stabilitatea circuitului juridic, prin faptul că permit pronunţarea, în cauze identice, a unor soluţii diametral opuse, aspect ce constituie o încălcare a art. 6.1 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil. Ca atare, practica unitară trebuie să înlăture incertitudinea juridică, asigurându-se dreptul justiţiabililor la o interpretare unitară a legii, atât pentru respectarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi pentru garantarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Aşa fiind, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizeză hotărârile nemotivate sau pe cele care cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum şi din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanţial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1532 din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.