Tort damages from unpaid judicial orders: calculation of limitation periods for successive payments across the 2011 civil code transition and the effect of insolvency on prescription suspension

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, la 28 noiembrie 2014, sub nr. de dosar x/2014, reclamantul A. S.RL. a chemat în judecată pe pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.310.351,12 RON, cu titlu de despăgubiri.

În motivare, reclamanta a învederat, în esenţă, că, în perioada 2007-2009, pârâta a fost obligată prin hotărâri judecătoreşti la plata mai multor sume de bani, pe care însă nu le-a achitat, fapt ce a pus-o în situaţia de a nu-şi mai putea achita furnizorii. Consecinţa a fost aceea a declanşării procedurii de insolvenţă împotriva sa, pentru creanţele neplătite, iar despăgubirea solicitată reprezintă onorariul administratorului judiciar B..

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ. 1864.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Argeş şi excepţia de netimbrare a cererii principale, învederând că reclamanta nu se mai află în procedura de insolvenţă, aceasta fiind închisă la data de 27.11.2014. Pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii.

Prin sentinţa nr. 87/C din 06 februarie 2015, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamantul A. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator special C. şi administrator judiciar B.., şi pe pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia Civilă.

Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, la 11 februarie 2015, sub acelaşi număr de dosar.

La 24 martie 2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtei la suma de 1.538.045,26 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 294/2015 din 29 septembrie 2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 27 octombrie 2015, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis acţiunea privind pe reclamantul A. S.R.L. - în reorganizare judiciară, prin administrator special C. şi administrator judiciar B.. şi pe pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.538.045,26 RON repezentând despăgubiri şi suma de 13.900 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 294 din 29 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 28 aprilie 2015, a declarat apel pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1204/2016 din 16 mai 2016, astfel cum a fost completată prin decizia civilă nr. 1521/2016 din 13 iunie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, împotriva sentinţei civile nr. 294 din 29 septembrie 2015, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 aprilie 2015, pronunţate de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2014 şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 RON către intimată.

Împotriva deciziei civile nr. 1204 din 16 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I Civila, a declarat recurs pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ.

Prin decizia nr. 686 din 11 aprilie 2017, pronunţată în complet de filtru în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a Civilă a respins excepţia nulităţii recursului.

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ împotriva deciziei civile nr. 1204 din 16 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 februarie 2019, sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.04.2015 şi a sentinţei civile nr. 294 din 29 septembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administrator C..

A schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 257.883 RON despăgubiri, reprezentând plăţi anterioare datei de 01.10.2011 şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.280.162,26 RON despăgubiri.

A menţinut în rest sentinţa.

Împotriva deciziei civile nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ.

I. Cu titlu prealabil, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. precizează că, prin recursul formulat, înţelege să critice hotărârea doar în ceea ce priveşte suma de 257.883 RON despăgubiri, reprezentând plăţi anterioare datei de 01.10.2011, pentru care Curtea de Apel Piteşti a admis prescripţia dreptului material la acţiune, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Piteşti pentru judecarea apelului şi menţinerea în rest a deciziei civile nr. 4730 din 28 noiembrie 2019, sens în care a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de nelegalitate indicate, recurenta arată că:

1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în rejudecarea apelului, instanţa nu a respectat limitele casării reţinute în decizia de casare, sens în care reproduce considerente ale deciziei de casare, apreciate ca fiind relevante.

Recurenta precizează, totodată, că, prin Notele de şedinţă din 16.05.2016 C.A.S. Argeş a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la data introducerii acţiunii - 28.11.2014, pentru anumite argumente pe care recurenta le reproduce.

Faţă de cele mai sus învederate, recurenta susţine că:

În raport de limitele şi considerentele deciziei de casare, instanţa de apel avea obligaţia să cerceteze dacă, în speţă, sunt întrunite cerinţele Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sens în care recurenta reproduce anumite considerente ale deciziei de casare, apreciate ca fiind relevante.

Aşadar, în opinia recurentei, pentru ca instanţa de apel să răspundă dacă, în speţă, exista o prescripţie începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., problema de drept care trebuia analizată de instanţa de apel este legată de data la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea, din perspectiva persoanei vătămate, atât a persoanei vinovate, cât şi a prejudiciului cauzat.

Redând anumite pasaje din decizia recurată în susţinerea afirmaţiilor mai sus expuse, recurenta reiterează solicitarea de a constata că instanţa de apel nu a răspuns cerinţei din decizia de casare, în sensul că nu a stabilit dacă, în speţă, este sau nu respectată premisa Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceea dacă, în cauză, există sau nu o prescripţie începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ.

Printr-o altă critică dezvoltată în cele ce urmează, recurenta susţine că:

2. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. care reglementează regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în acţiunile pentru repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită.

Cu referire la începutul cursului prescripţiei extinctive, recurenta arată că există identitate între art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât, momentul naşterii dreptului material la acţiune se stabileşte în raport de cele două repere pe care normele legale sus menţionate le impun: unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea şi altul, obiectiv (judecătoreşte determinat), al momentului când autoarea acţiunii ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Se arată, aşadar, că legiuitorul a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv, astfel încât, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei produsă prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, recurenta apreciază că, în raport de elementele situaţiei de fapt existente, instanţa de apel era ţinută să procedeze la verificarea concretă a situaţiei sale, din perspectiva incidenţei normei legale referitoare la momentul în care s-a născut dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă, respectiv, a datei de la care autoarea recursului putea exercita acest drept, cu luarea în considerare a faptului că, în perioada 17.06.2010-27.11.2014, autoarea prezentului demers judiciar era debitoare în procedura insolvenţei, era administrată de un administrator judiciar şi nu avea reprezentant legal statutar.

Cu toate acestea, recurenta susţine că, fără nicio analiză şi fără să stabilească momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin aplicarea actului normativ în vigoare care reglementează prescripţia extinctivă, raportat la datele la care administratorul judiciar a încasat sumele din contul societăţii.

Astfel, se arată că, pentru sumele din perioada iunie 2010 - septembrie 2011, instanţa a aplicat Decretul nr. 167/1958, iar, pentru sumele de după 01.10.2011, instanţa a aplicat dispoziţiile noului C. civ.

Recurenta afirmă, totodată, că, în rejudecarea apelului, a susţinut că prescripţia extinctivă nu a început să curgă la data pronunţării sentinţei civile nr. 4595/17.06.2010 prin care Tribunalul Bucureşti a deschis procedura insolvenţei, aşa cum a susţinut C.A.S. Argeş în Notele de şedinţa din 16.05.2016, ci, de la data de 27.11.2014, data la care societatea a ieşit din această procedură.

În susţinerea afirmaţiei de mai sus, recurenta arată că termenul de prescripţie nu avea cum să curgă de la 17 iunie 2010 întrucât, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, nu cunoştea paguba constând în onorariul ce urma să fie încasat de administratorul judiciar în procedura insolvenţei din contul societăţii gestionat de administratorul judiciar potrivit Legii 85/2006, întrucât nu cunoştea întinderea duratei acestei proceduri. In plus, arată că, prin probatorul administrat în acest dosar, a fost dovedit faptul că C.A.S. Argeş este cea care răspunde pentru producerea pagubei.

Afirmând că dreptul la acţiune este susceptibil de două înţelesuri, în sens material şi în sens procesual, recurenta subliniază faptul că data la care a început să curgă termenul de prescripţie este 27.11.2014, întrucât, la această dată, prin sentinţa civilă nr. 10108/27.11.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, modificată prin încheierea din 22.01.2015 prin care a fost îndreptată eroarea materială privind redarea societăţii în circuitul economic, s-a închis procedura insolvenţei, moment la care a cunoscut şi paguba.

Se arată că, la această dată, s-a născut şi dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv, posibilitatea de a se adresa instanţei.

Neexistând, în accepţiunea recurentei, o prescripţie începută şi împlinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., aceasta susţine că nu este întrunită cerinţa Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunţate de Înata Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care, apărarea C.A.S. Argeş privind prescripţia dreptului material la acţiune nu era aptă să fie invocată în orice stare a pricinii.

Susţinând că prescripţia a început să curgă la data de 27.11.2014, când s-a închis procedura insolvenţei, deci după intrarea în vigoare a noului C. civ., recurenta arată că aceasta este supusă dispoziţiilor sub imperiul cărora a început să curgă.

Se mai arată că legiuitorul actual a reglementat prescripţia extinctivă ca o instituţie de ordine privată, care nu mai operează de plin drept, caracterul relativ al excepţiei prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, peremptorie, rezultând din conţinutul articolelor 2512 şi 2513 din noul C. civ., care prevăd că poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge şi in limine litis, numai în prima instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Prin urmare, se arată că, nemaifiind reglementată ca o excepţie de ordine publică, prescripţia dreptului la acţiune nu mai poate fi invocată în apel, sancţiunea fiind decăderea din dreptul de a o mai invoca.

Printr-o altă critică formulată, recurenta susţine că:

3. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

In susţinerea acestei critici, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în cursul judecării apelului după casare, a invocat şi a solicitat ca instanţa, în măsura în care apreciază că prescripţia a început să curgă la data de 17.06.2010, să constate că, în temeiul art. 13 lit. (a) din Decretul nr. 167/1958, care se referă la forţa majoră, a intervenit suspendarea cursului prescripţiei, întrucât titularul dreptului material la acţiune a fost împiedicat din motive obiective să efectueze acte de întrerupere, invocând o serie de argumente, în acest sens.

Arătând faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal, recurenta menţionează că, de la deschiderea procedurii insolvenţei, societatea, ca titular al dreptului, a fost lipsită de capacitate de exerciţiu pentru că nu a avut reprezentant legal, fiind în imposibilitate obiectivă de a acţiona, astfel încât, pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei.

Recurenta mai arată că suspendarea prescripţiei priveşte regula potrivit căreia, "prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze".

Mai mult, acceptând că acele cauze de suspendare a prescripţiei extinctive sunt limitativ şi expres prevăzute de lege, recurenta susţine că, deşi Decretul nr. 167/1958 prevede faptul că forţa majora este o cauză de suspendare (art. 13 lit. a), în temeiul regulii mai sus amintite, jurisprudenţa a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, ea poate fi un caz de suspendare, putând fi invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei.

În încheiere, evocând art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., autoarea recursului afirmă că instanţa de apel a omis să analizeze şi nu a motivat hotărârea pe chestiunea de drept privind suspendarea cursului prescripţiei, cu toate că, în încheierea de dezbateri din 13 noiembrie 2019, a reţinut invocarea suspendării cursului prescripţiei până la data de 27.11.2014, precum şi argumentele în susţinerea suspendării.

În drept, recurenta şi-a întemeiat memoriul de recurs pe dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La solicitarea Înaltei Curţi, recurenta-reclamantă a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. în situaţia în care acesta va fi găsit admisibil în principiu .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ la 25 martie 2020 .

La 22 aprilie 2020, intimata-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ a transmis în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, netemeinic şi nelegal,

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 8 mai 2020.

La 22 mai 2020, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ, solicitând respingerea excepţiei netimbrării pe motiv că această excepţie a mai fost invocată în primul recurs formulat de C.A.S. Argeş, soluţionat prin decizia de casare nr. 686/11 aprilie 2017, în care instanţa supremă s-a pronunţat în sensul celor consemnate la paginile 5-6 din respectiva decizie. Totodată, a solicitat respingerea celorlalte susţineri din întâmpinare,

II. Împotriva aceleiaşi decizii civile nr. 4730/28.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2014, în conformitate cu prevederile art. 483, 486, 488 pct. 6 teza a II-a şi pct. 8 din C. proc. civ., CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei, casarea deciziei, iar pe fond admiterea recursului.

Cu titlu prealabil, menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, C.A.S. Argeş este scutită de plata taxei judiciare de timbru în toate acţiunile şi cererile formulate, inclusiv în căile de atac, când au ca obiect venituri publice.

Arată că, în înţelesul alin. (2) al art. 30 din actul normativ precitat, în categoria venituri publice se includ şi veniturile bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, astfel încât, faţă de obiectul prezentului litigiu, prin care se tinde la obligarea instituţiei C.A.S. Argeş la plata sumei de 1.280.162,26 RON ce s-ar face din bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate care reprezintă bani publici, instituţia este scutită de plata taxei de timbru.

1. După o scurtă prezentare a istoricul litigiului, pe fond, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii, sens în care invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

Detaliind, arată că, la pagina 11 paragrafele 6-7 din decizia recurată, instanţa de apel, în rejudecare, stabileşte că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, mai arată că, din considerentele ultimului paragraf de la pagina 11, reiese indubitabil faptul că, în stabilirea momentului începerii prescripţiei, instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii, care stabileşte că "prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

În acest context, precizează faptul că, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată în urma soluţionării recursului în interesul legii are forţa obligatorie pentru instanţe atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul, unificarea jurisprudentei fiind atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.

În continuare, recurenta susţine că:

2. În contradictoriu cu considerentele de la pagina 11, prin care se stabileşte momentul începerii prescripţiei, prin considerentele de la pagina 12, instanţa de apel, în mod greşit, dă eficienţă prevederilor art. 2512 alin. (1) şi (2) precum şi articolului 2513 din C. civ., stabilind că, după data intrării în vigoare a noului C. civ., "excepţia prescripţiei nu mai putea fi invocată decât de partea interesată şi numai într-un anumit termen", astfel că, în opinia recurentei-pârâte, pentru sumele achitate după data de 01.10.2011, instanţa de apel, în mod greşit, stabileşte că nu mai sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 şi faptul că, în acest stadiu procesual, nu mai putea fi invocată prescripţia.

Invocând, aşadar, Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv faptul că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime legii care le-a instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, recurenta susţine că, în aceste condiţii, având în vedere faptul că prescripţia a început să curgă potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 republicat, aşa cum, de altfel, motivează şi instanţa de apel la pagina 11 paragraful 6, aceasta poate fi invocată atât de instanţele de judecată, din oficiu, cât şi de părţile interesate, indiferent de stadiul procesual al litigiului.

3. În altă ordine de idei, recurenta solicită instanţei de recurs să constate faptul că, aşa cum a arătat şi prin motivele de apel, la data deschiderii procedurii insolventei dispusă de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a Comercială prin sentinţa comercială nr. 4595/17.06.2010, reclamanta cunoştea atât întinderea prejudiciului, cât şi pe cel care 1-a provocat, aspect reţinut şi de instanţa de apel în rejudecare, astfel încât, în opinia recurentei-pârâte, data de la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea prejudiciului coincide cu momentul la care S.C. D. a introdus acţiunea prin care a solicitat intrarea Centrului Medical A. S.R.L. în procedura insolventei, acţiune care constituie împrejurarea de fapt care a condus la deschiderea procedurii insolvenţei şi la stabilirea onorariului administratorului judiciar.

4. În cele ce urmează, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, în rejudecare, prin ceea ce a stabilit în considerentele de la pagina 12, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea atât a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât şi a prevederilor art. 6 alin. (4) C. civ. care "consacră o soluţie identică dând expresie aceloraşi principii de drept...legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.."

Prin această critică, recurenta-pârâtă susţine că aceste considerente sunt contradictorii faţă de cele de la pagina 11 şi încalcă prevederile legale cu privire la prescripţie, astfel cum acestea au fost dezlegate prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin urmare, se arată că prescripţia se va împlini sub acelaşi act normativ care a generat-o, nefiind aplicabile prevederile art. 2512 alin. (1) şi (2) şi art. 2513 C. civ. (2009), ceea ce înseamnă că, indiferent de faptul că litigiul a început sub reglementările noului C. civ., în ceea ce priveşte prescripţia, se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, aceasta putând fi invocată în orice stadiu procesual.

5. Cu referire la cheltuielile de judecată în cuantum de 13.900 RON, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel, în rejudecare, menţine hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte aceste cheltuieli, cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Se arată că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, în cadrul sumei de 13.900 RON este inclus şi onorariul expertului, dar acesta este de numai 1500 RON, diferenţa de 12.400 RON fiind onorariul de avocat, care este vădit disproporţionat faţă de activitatea prestată şi circumstanţele cauzei.

În concluzie, reiterând faptul că reclamanta a cunoscut la data deschiderii procedurii insolventei paguba ce i s-ar fi pricinuit de instituţia pârâtă, autoarea recursului solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune aşa cum a fost invocată şi motivată, casarea sentinţei, iar, pe fond, admiterea recursului ca temeinic şi legal.

În drept, memoriul de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483, art. 486, art. 488 pct. 6 teza a II-a şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L. la 26 martie 2020 .

La 3 aprilie 2020, intimata-reclamantă A. S.RL. a transmis în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând fiecare punct al recursului, intimata-reclamantă a susţinut, totodată, că, nefiind arătate care sunt considerentele contradictorii, pct. 1 din cererea de recurs nu poate fi încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, susţinerile recurentei de la pct. 3 din cererea de recurs nu pot fi încadrate în motive de casare, nefiind critici de nelegalitate, ci opinii ale acesteia,

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 28 aprilie 2020.

La 6 mai 2020, recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ a depus răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L., solicitând respingerea apărărilor şi argumentelor invocate prin întâmpinare, reiterând concluziile de admitere a propriului recurs.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor. Părţile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. invocate de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş prin întâmpinare şi au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă şi de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări De Sănătate Argeş împotriva aceleiaşi decizii, fiind acordat termen la data de 22 iunie 2021, pentru judecata pe fond.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

I. Recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-reclamantă a subsumat criticile formulate împotriva deciziei recurate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa cum în mod corect s-a reţinut şi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, prin cererea de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În concret, prima critică dezvoltată la pct. 1 din memoriul de recurs, prin care autoarea recursului susţine faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în rejudecarea apelului, instanţa nu a respectat limitele casării reţinute prin decizia de casare, se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la această critică, Instanţa Supremă reţine că prin Decizia nr. 686 pronunţată la data de 11 aprilie 2017 în dosarul nr. x/2014 de către secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş împotriva deciziei civile nr. 1204/16.05.2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, casată decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu obligaţia de a se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva întrunirii cerinţelor Deciziei nr. 1/2014, dată în recursul în interesul legii. În considerentele deciziei de casare, anterior amintite, s-a reţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 479 alin. (1), raportat la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar partea privată de soluţionarea unui motiv de apel bazat pe o excepţie care ar fi putut face de prisos cercetarea fondului, a suferit o vătămare care nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Instanţa Supremă constată că instanţa de apel a interpretat corect aceste dispoziţii, pronunţându-se, în rejudecarea apelului, asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv pentru care va fi înlăturată această critică întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, rejudecând în limitele casării, a reţinut că în cauză este vorba despre sume achitate eşalonat, atât înainte, cât şi după data de 1.10.2011, când a intrat în vigoare Noul C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009. A mai arătat instanţa de apel că, fiind vorba despre plăţi succesive efectuate de reclamantă în contul administratorului judiciar, pentru fiecare dintre acestea curge o prescripţie distinctă. Aşadar, pentru plăţile efectuate până la data de 1 octombrie 2011 sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, respectiv dispoziţiile art. 18, iar pentru sumele achitate după data de 1 octombrie 2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) şi (2) C. civ.

Faţă de considerentele anterior arătate, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-reclamante încadrate în motivul de casare prevăzut la punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în mod corect, instanţa de apel a constatat întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 257.883 RON despăgubiri, reprezentând plăţi către administratorul judiciar anterioare datei de 1.10.2011, excepţia fiind invocată cu respectarea dispoziţiilor legale. Pentru plăţile efectuate după data de 1.10.2011, fiind incidente dispoziţiile Noului C. civ., respectiv art. 2512 alin. (1) şi (2), prescripţia pentru perioada 1.10.2011-28.11.2011 nu a fost invocată în termenul legal, aceasta fiind ridicată de pârâtă pentru prima dată în faţa instanţei de apel prin notele de şedinţă depuse la ultimul termen de judecată şi susţinută în cadrul dezbaterilor în faţa instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte criticile privind încălcarea normelor legale referitoare la aplicarea prescripţiei extinctive, care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate, urmând a le înlătura pentru considerentele ce succed.

În susţinerea acestor critici recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ. care reglementează regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în acţiunile pentru repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită.

Cu referire la începutul cursului prescripţiei extinctive, recurenta arată că există identitate între art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) din noul C. civ., astfel încât, momentul naşterii dreptului material la acţiune se stabileşte în raport de cele două repere pe care normele legale sus menţionate le impun: unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea şi altul obiectiv, al momentului când autoarea acţiunii ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de aceasta.

Recurenta a mai criticat decizia recurată, în sensul că instanţa de apel, fără nicio analiză şi fără să stabilească momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin aplicarea actului normativ în vigoare care reglementează prescripţia extinctivă, raportat la datele la care administratorul judiciar a încasat sumele din contul societăţii.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată faptul că instanţa de apel a reţinut că dreptul subiectiv pretins prin cererea de chemare în judecată este reprezentat de un drept de creanţă întemeiat pe instituţia răspunderii civile delictuale, termenul de prescripţie în această materie începând să curgă de la un moment subiectiv, respectiv momentul în care cel păgubit a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.

Din analiza prevederilor legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că, atât dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, cât şi cele ale art. 2528 alin. (1) C. civ. prevăd că prescripţia dreptului material la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Specificul acestei reguli rezidă în stabilirea unor momente alternative de la care poate începe să curgă prescripţia, fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi al celui care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente.

Recurenta-reclamantă se raportează în cadrul acestor susţineri la faptul că dreptul la acţiune este susceptibil de două înţelesuri, unul în sens material şi altul în sens procesual, precizând că data la care a început să curgă termenul de prescripţie este data de 27.11.2014, când a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 10108 de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, modificată prin încheierea din 22.01.2015, prin care a fost îndreptată eroarea materială privind redarea societăţii în circuitul economic, dată la care s-a închis procedura insolvenţei, moment la care a cunoscut şi paguba. Aşadar, la această dată s-a născut şi dreptul la acţiune în sens procesual, respectiv posibilitatea de a se adresa instanţei.

Faţă de cele statuate de instanţa de recurs prin decizia de casare, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel nu a mai stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru plăţile efectuate după data de 01.10.2011, având în vedere că după această dată au devenit incidente dispoziţiile Noului C. civ., care, la art. 2513, prevăd faptul că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai tarziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Conform art. 2512 alin. (1) din Noul C. civ., prescripţia extinctivă poate fi invocată numai de persoana în favoarea căreia curge, organul de jurisdicţie nemaiavând posibilitatea de a invoca, din oficiu, prescripţia extinctivă, chiar dacă aceasta ar fi în interesul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Mai mult, prescripţia extinctivă nu poate fi pusă în discuţie în baza rolului activ, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, aşa cum era în vechea reglementare şi, pe de altă parte, o asemenea chestiune, în plan procesual, interesează principiul disponibilităţii, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul procesului, de drepturile sale materiale şi procedurale.

În acest context legal şi factual, având în vedere că în cauză este vorba despre sume achitate eşalonat, Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte plăţile efectuate până la 1.10.2011, adică în intervalul iunie 2010- septembrie 2011, atunci când natura juridică a excepţiei prescripţiei era una de ordine publică, reglementată de Decretul nr. 167/1958, în mod corect instanţa de apel a constatat întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Referitor la plăţile succesive achitate după data de 01.10.2011, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că regimul juridic al prescripţiei nu mai este de ordine publică şi a decăzut intimata din dreptul de a mai invoca excepţia prescripţiei.

Cu privire la ultima critică adusă prin recursul declarat de către recurenta-reclamantă, prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi încadrată în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestei critici, autoarea recursului afirmă că instanţa de apel a omis să analizeze şi nu a motivat hotărârea pe chestiunea de drept privind suspendarea cursului prescripţiei, cu toate că, în încheierea de dezbateri din 13 noiembrie 2019, a reţinut invocarea suspendării cursului prescripţiei până la data de 27.11.2014, precum şi argumentele în susţinerea suspendării.

Având în vedere că dezlegările instanţei de recurs sunt obligatorii în rejudecare potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că în cauză este vorba despre plăţi succesive efectuate de către reclamantă în contul administratorului judiciar, pentru fiecare dintre acestea curgând o prescripţie distinctă. Astfel, pentru plăţile efectuate până la data de 1.10.2011 sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, respectiv art. 18, iar pentru cele achitate după această dată trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 2512 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată conţine temeiurile pentru care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 257.883 RON reprezentând despăgubiri anterioare datei de 01.10.2011, în acord cu cele dezlegate prin decizia de casare, şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii instanţei de apel sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Suplimentar, Înalta Curte mai adaugă faptul că starea de insolvenţă, invocată de către recurenta-reclamantă, nu reprezintă o situaţie de forţă majoră, care să aibă drept efect suspendarea cursului prescripţiei extinctive. În perioada în care societatea se află în stare de insolvenţă, administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar, poate să desfăşoare şi să administreze activitatea curentă a societăţii, poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente şi poate participa în calitate de reprezentant al debitoarei la judecarea acţiunilor formulate de către administratorul/lichidatorul judiciar, în vederea acoperirii creanţelor pe care societatea, în insolvenţă, le are de recuperat de la proprii debitori.

Înalta Curte mai reţine faptul că, pe durata procedurii insolvenţei, recurenta-reclamantă ar fi putut acţiona pentru realizarea sumelor pretinse în cauză, ţinând seama că scopul procedurii insolvenţei este subscris dezideratului de recuperare a creanţelor şi că nu a existat niciun impediment legal care să o plaseze pe recurenta-reclamantă în imposibilitatea de a acţiona. Starea de insolvenţă nu poate constitui un argument de natură să poată fi încadrat în vreuna dintre cauzele legale de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei.

II. Recursul declarat de către recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş

Referitor la prima critică ridicată prin cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă prin care se invocă prevederile de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea o apreciază ca nefiind întemeiată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.

În susţinerea acestui prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă a menţionat faptul că instanţa de apel, în contradictoriu cu considerentele de la pagina 11 din decizia recurată, prin care s-a stabilit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin considerentele de la pagina 12, în mod greşit, a dat eficienţă prevederilor art. 2512 alin. (1) şi (2) precum şi art. 2513 din C. civ., în sensul că în acest stadiu procesual prescripţia nu mai poate fi invocată.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată instanţa de apel a stabilit natura cauzei deduse judecăţii ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală şi că plăţile efectuate în contul administratorului judiciar s-au efectuat în mod succesiv. Faţă de acest considerent, s-a stabilit că pentru fiecare dintre aceste plăţi curge o prescripţie distinctă, reţinându-se că pentru plăţile efectuate până la data de 01.10.2011 se aplică dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, iar pentru cele plătite după data de 01.10.2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ.

Aşadar, instanţa de apel reţinând că pentru fiecare plată curge o prescripţie distinctă, a aplicat normele legale privitoare la prescripţia extinctivă în vigoare la data plăţii sumelor către administratorul judiciar, iar, în baza acestor reţineri, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 257.883 RON despăgubiri, constând în plăţile efectuate anterior datei de 01.10.2011 şi a respins aceeaşi excepţie pentru plăţile efectuate ulterior acestei date, având în vedere că excepţia a fost invocată direct în apel, cu nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile Noului C. civ.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte reţine faptul că ipoteza referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanţei de apel nu se regăseşte în cuprinsul deciziei recurate, motiv pentru care va înlătura această critică adusă de recurenta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Argeş prin recursul formulat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 6 alin. (4) din C. civ.. În susţinerea acestei critici a mai arătat că, indiferent de faptul că litigiul a început sub regimul Noului C. civ., în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958.

Înalta Curte apreciază nefondată şi această critică adusă de către recurenta-pârâtă. Astfel, aşa cum s-a reţinut, în mod corect, de către instanţa de apel, prestaţiile reprezentate de plata onorariului administratorului/lichidatorului judiciar au caracter succesiv, iar pentru fiecare dintre acestea curge o prescripţie distinctă. Regimul juridic al prescripţiei, în această situaţie, este reglementat de prevederile Decretului nr. 167/1958 pentru prestaţiile efectuate până la data de 01.10.2011 şi de dispoziţiile noului C. civ. pentru prestaţiile efectuate după această dată.

Înalta Curte aminteşte şi de dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 1/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripţiei se regăseşte în dispoziţia tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care:

"Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripţie, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilităţii juridice, spre a da satisfacţie principiilor respectării drepturilor câştigate şi respectării aşteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, faţă de imperativul respectării principiului de ordin constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condiţiilor ori regimului prescripţiei - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripţia, fie că ar mări sau micşora durata termenelor de prescripţie, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condiţiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot ataşa unui fapt trecut alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituţională.

Excepţiile de la regula înscrisă în dispoziţia art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 203 şi 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) şi (6) din C. civ. şi prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluţie identică, dând expresie aceloraşi principii de drept - conţine sintagma "în întregime", se înţelege că legea sub imperiul căreia prescripţia a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a C. civ.

În concluzie, în mod corect a reţinut instanţa de apel că pentru plăţile efectuate până la data de 01.10.2011 se aplică dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, iar pentru cele achitate după data de 01.10.2011 sunt incidente prevederile art. 2512 alin. (1) şi (2) din Nou C. civ.

În ceea ce priveşte criticile care vizează cuantumul şi modul de acordare a cheltuielilor de judecată Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi nici într-un alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, respectivele critici privesc temeinicia deciziei atacate şi aprecierea probelor administrate, iar nu legalitatea deciziei atacate, astfel că nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În acest sens, relevantă este şi Decizia în interesul legii nr. 3/2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, stabilind, în consecinţă, că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionatităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a înlătura această critică invocată prin recursul formulat de către pârâtă.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., împotriva deciziei nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, cât şi recursul declarat de către recurenta-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4730/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ARGEŞ împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.