Combine harvester owner loses damages claim against good-faith mortgagee after annulled enforcement.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 7 iunie 2019, reclamantul A. - Persoană Fizică Autorizată, a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă a bunului combină x pentru perioada 22.03.2016 -16.05.2017, cuantificată de reclamant la suma de 284.000 RON, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale la suma menţionată anterior, începând cu data de 16 mai 2017 şi până la plata efectivă a acesteia, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3225 din 6 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, ca şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 1 iulie 2020, instanţa de apel a suspendat judecata apelului, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., reluarea judecăţii fiind dispusă în şedinţa din 14 octombrie 2020, când, prin decizia civilă nr. 1307 din 14 octombrie 2020, a fost respins apelul declarat de reclamant; prin încheierea din 2 decembrie 2020, instanţa de apel a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul indicării căii de atac prevăzute de lege, recursul.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti; recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autorul căii de atac a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (4)-(6), art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut art. 1.645 C. civ. drept temei al soluţiei de respingere a cererii de dezdăunare pentru perioada 22.03.2016 - 17.03.2017, fără a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor incidenţa normei respective. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.353 C. civ. şi art. 1.645 C. civ., atunci când s-a reţinut că reclamantul nu are dreptul de a fi indemnizat pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei cuprinse între 22.03.2016-17.03.2017, respectiv data preluării bunului şi data pronunţării deciziei civile nr. 519/2017 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosar x/2016; a apreciat, de asemenea, că instanţa de apel a greşit întrucât nu a analizat şi nu a aplicat dispoziţiile art. 1.645 alin. (2) C. civ., care îndreptăţeau reclamantul să obţină obligarea pârâtei la plata de daune pentru lipsa de folosinţă, dat fiind că anularea procesului-verbal din 22 martie 2016, de preluare a bunului mobil, era imputabilă pârâtei. Cu referire la modul de cuantificare a daunelor pentru lipsă de folosinţă, recurentul-reclamant a arătat că raportul de expertiză extrajudiciară probează calcularea daunelor interese prin luarea în considerare a perioadei optime de recoltare a diverselor culturi şi a mai arătat că scindarea perioadei pentru care au fost solicitate despăgubirile a fost realizată în mod neîntemeiat de instanţa de apel.

Intimata nu a depus întâmpinare, dar a depus la data de 18 iunie 2021 note de şedinţă prin care a susţinut respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În prealabil, Înalta Curte arată că va face aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare."

Primul motiv de casare invocat de recurentul - reclamant este cel reglementat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia recurată a fost în mod greşit pronunţată în considerarea art. 1.645 C. civ. autorul căii de atac a susţinut că au fost încălcate dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (4)-(6) şi a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, dat fiind că instanţa de apel nu a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor incidenţa art. 1.645 C. civ., iar neregularitatea procedurală invocată ar atrage nulitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cazul încălcării regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage nulitatea potrivit art. 175 şi art. 176 C. proc. civ. nulitatea necondiţionată intervine în cazul nerespectării cerinţelor legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel, în timp ce, în cazul nerespectării unei cerinţe intrinseci actului de procedură, cum este cea alegată de recurentul-reclamant, nulitatea este condiţionată de vătămare. Aşadar, se impune ca prezenta instanţă de control judiciar să cerceteze dacă este real că s-a produs neregularitatea procedurală şi, în caz afirmativ, să analizeze dacă s-a produs o vătămare, respectiv dacă vătămarea poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii recurate.

În acest sens, Înalta Curte observă că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit dispoziţiile art. 555 şi art. 1.357 C. civ., reclamantul susţinând că pârâta i-a cauzat un prejudiciu generat de executarea silită a unui bun mobil; aşadar, cauza acţiunii a fost reprezentată de răspundere civilă delictuală de drept comun, iar dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală sunt cele care au stat la baza soluţionării cererii de prima instanţă.

Cu toate acestea, în susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a invocat pentru prima dată în memoriul de apel principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, arătând că, din moment ce decizia civilă nr. 519/17.03.2017 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă a anulat în mod definitiv executarea silită, aceasta produce efecte retroactive şi, drept consecinţă, a susţinut că nu poate fi considerată legitimă deţinerea bunului mobil de către pârâtă în perioada cuprinsă între preluarea silită (22 martie 2016) şi restituirea către reclamant (17 martie 2017); împotriva acestui motiv de apel intimata-pârâtă s-a apărat prin intermediul notelor scrise depuse la 26 iunie 2020.

Aşadar, Înalta Curte constată că motivul de apel referitor la efectele retroactive ale nulităţii a făcut obiectul dezbaterii contradictorii. Mai mult însă, verificând decizia recurată, Înalta Curte concluzionează că referirile instanţei de apel la acţiunea în restituirea prestaţiilor ca urmare a desfiinţării actului juridic lovit de nulitate, pe temeiul art. 1.254 alin. (3) C. civ. şi art. 1.645 din acelaşi act normativ, sunt în primul rând menite să sublinieze că acest temei de drept nu a fost cuprins în cererea de chemare în judecată, ci direct în memoriul de apel, fiind adăugat temeiului de drept invocat iniţial de recurentul-reclamant, acţiunea în răspundere civilă delictuală.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va înlătura acest motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant, reţinând că analiza efectelor nulităţii face parte din procesul de interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii. Aceste efecte nu constituie situaţii factuale sau juridice noi, pe care părţile nu le-au cunoscut. Dimpotrivă, dezbaterile în apel s-au purtat în cadrul factual şi legal determinat de apelanta-reclamantă prin memoriul de apel, cu referire expresă la restituirea contravalorii folosinţei bunului, ca expresie a prejudiciului pe care a apreciat că i l-a cauzat intimata prin săvârşirea unui delict civil. Ca urmare, nici dreptul la apărare al recurentului-reclamant, nici principiul contradictorialităţii şi nici cel privind rolul activ al instanţei nu au fost încălcate de instanţa de apel.

Celelalte considerente din decizia recurată, care arată că pretenţia reclamantului ar fi neîntemeiată, inclusiv dacă temeiul de drept ar fi fost reprezentat de art. 1.254 C. civ., reprezintă o completare a raţionamentului instanţei de apel, prin raportare la faptul că aceasta reţinuse buna-credinţă a intimatei-pârâte; în acest context, a învederat că sunt incidente dispoziţiile art. 1.645 alin. (1) C. civ.. Însă, astfel cum rezultă din expunerea considerentelor instanţei de prim control judiciar, analiza aplicării art. 1.645 C. civ. la situaţia de fapt nu are caracter decisiv, întrucât prin aceste considerente nu se rezolvă propriu-zis un motiv de apel. Pe de altă parte, dacă ar fi apreciat că acele considerente vizând aplicabilitatea art. 1.645 C. civ. ar fi străine de proces sau l-ar prejudicia, recurentul-reclamant avea dreptul de a promova un recurs împotriva respectivelor considerente, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., drept de care, însă, nu s-a prevalat.

Prin al doilea motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel ar fi aplicat greşit legea, cu referire la dispoziţiile art. 1.353 C. civ. şi art. 1.645 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reţine că motivul de casare invocat de recurentul-reclamant, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material: încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia, adică faptul că instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, fie aplicarea greşită a legii, care presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă.

Analizând motivul de recurs prin prisma acestor considerente teoretice, Înalta Curte urmează a constata că este nefondat, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele vizate de lege, după cum se va arăta în continuare.

Înalta Curte subliniază că invocarea, în motivarea recursului, a unor argumente care exhibă nemulţumiri privind modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit situaţia de fapt nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel de critici nefiind apte să fie încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, nereprezentând critici de nelegalitate, ci de netemeinicie şi care nu pot fi primite în recurs, cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată numai pentru motivele expres prevăzute de lege. În consecinţă, argumentele invocate de recurentul-reclamant în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate de Înalta Curte numai în limitele situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În raport de cauza cererii formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1.349 şi urm. C. civ., angajarea răspunderii civile delictuale necesită întrunirea următoarelor condiţii: să existe o faptă ilicită, să fi fost cauzat un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate dintre faptă ilicită şi prejudiciu şi autorul faptei ilicite să fi acţionat cu vinovăţie.

Înalta Curte constată că motivul de recurs analizat vizează critici ale recurentului-reclamant privind modul în care instanţa de apel a statuat asupra condiţiilor caracterului ilicit al faptei şi al prejudiciului. De asemenea, reiterând specificul căii de atac a recursului, Înalta Curte subliniază că, în îndeplinirea rolului său, de examinare a conformităţii deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile, va reţine drept premisă situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, urmând să verifice numai acele critici ale recurentului-reclamant care vizează încălcarea sau greşita aplicare a legii.

Critica recurentului care susţine că instanţa de apel a greşit prin înlăturarea caracterul ilicit al faptei, în conformitate cu art. 1.353 C. civ., nu conţine argumente apte să fundamenteze o critică de nelegalitate în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Înalta Curte reliefează că dispoziţia legală evocată de recurentul-reclamant stabileşte că fapta cauzatoare de prejudicii săvârşită cu prilejul exercitării unui drept este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului numai în măsura în care dreptul subiectiv a fost exercitat abuziv; exerciţiul normal al drepturilor subiective este inclus în categoria cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei, în concordanţă cu principiul qui suo iure utitur neminem laedit (cel care se foloseşte de dreptul său nu vatămă pe nimeni).

În cauza de faţă, recurentul invocă drept faptă ilicită a intimatei deposedarea sa în mod abuziv de bunul mobil în litigiu. Instanţa de recurs califică această chestiune ca fiind una factuală, care scapă cenzurii în cadrul controlului de legalitate specific recursului. Prin urmare, argumentele aduse de recurentul-reclamant tind spre o reevaluare a probatoriului administrat în vederea stabilirii unor alte elemente de fapt, care să contureze îndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pe temeiul exercitării abuzive a unui drept, în baza art. 1.353 C. civ., coroborat cu art. 1.349 C. civ.

Astfel cum s-a reţinut de instanţa de apel şi nu poate fi repus în discuţie în recurs, iniţierea executării silite a contractului de ipotecă mobiliară, ce a condus la preluarea bunului de către intimata-pârâtă, s-a realizat în baza prevederilor art. 2.439 şi urm. C. civ., grefându-se pe faptul neplăţii împrumutului de către debitorul intimatei; aşadar, dreptul intimatei de a cere executarea silită a fost exercitat în limitele prevăzute de lege, fără a putea fi decelate premise ale exercitării abuzive a dreptului, în sensul reglementat de art. 15 C. civ.. Instanţele devolutive au motivat că dreptul exercitat se referă la punerea în executare a unui titlu executoriu şi creditorul rămâne apărat de dispoziţiile art. 1.353 C. civ., câtă vreme nu avea reprezentarea nelegalităţii demersului său de executare silită la data când a cerut iniţierea executării silite şi când aceasta a avut loc, prin preluarea bunului mobil.

Criticile privind dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la prejudiciul ce i-ar fi fost cauzat recurentului-reclamant de intimata-pârâtă prin fapta pretins ilicită vor fi înlăturate; acestea sunt nefondate, dat fiind că a fost reţinută existenţa unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, respectiv, sunt inadmisibile în privinţa întinderii acestui prejudiciu, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, raportându-se la probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive.

Înalta Curte va respinge şi cel de al doilea argument invocat în susţinerea acestui motiv de casare, în dezvoltarea căruia recurentul-reclamant critică aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.645 C. civ., recurentul apreciind că în mod greşit s-a avut în vedere alin. (1) al respectivului articol, în condiţiile în care incident ar fi fost alin. (2), respectiv situaţia debitorului de rea-credinţă.

Art. 1254 alin. (3) C. civ. reglementează principiul restabilirii situaţiei anterioare prin restituirea prestaţiilor, fiind mijlocul de asigurare a eficienţei practice a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii; partea interesată se poate prevala de acest principiu prin formularea unei acţiuni în restituirea prestaţiilor, care este distinctă de acţiunea în declararea nulităţii. Însă, aşa cum just a reţinut instanţa de apel, de la acest principiu există o excepţie, în care debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă, reglementat de art. 1645 alin. (1) C. civ.

În prezenta cale atac nu poate fi reevaluată concluzia instanţei de apel care a stabilit că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reţinută reaua - credinţă sau abuzul de drept; în acest scop s-a relevat că, deşi preluarea bunului mobil s-a făcut nelegal, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 519 din 17 martie 2017 pronunţată în dosarul x/2016 de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, recurentul-reclamant nu a administrat nicio probă care să permită concluzia că intimata-pârâtă ar fi urmărit să îl prejudicieze pe reclamant prin executarea bunului. În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt deplin stabilită de instanţele devolutive, nu există o eroare a instanţei de apel nici în reţinerea sau interpretarea normei de drept aplicabile cauzei şi nici în determinarea consecinţelor acesteia.

Înalta Curte subliniază că instanţele devolutive au reţinut în procesul de apreciere a probelor administrate că exercitarea cu bună-credinţă de către intimata-pârâtă a drepturilor sale a condus la reţinerea incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere reglementată de art. 1.353 C. civ.. Această dezlegare este cea care a fundamentat respingerea apelului reclamantului şi a cererii acestuia de obligare a părţii potrivnice la achitarea de daune interese; aceleaşi considerente sunt confirmate şi de principiile generale privind modalitatea de restituire a contravalorii folosinţei, prevăzute de dispoziţiile art. 1.645 alin. (1) teza finală C. civ., potrivit cărora debitorul de bună-credinţă (intimata-pârâtă) nu trebuie să despăgubească pe creditorul restituirii (recurentul-reclamant) pentru lipsa de folosinţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. persoană fizică autorizată împotriva deciziei civile nr. 1307 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.