Abusiveness of loan administrative commission clause under CJEU *Kiss* transparency standards

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2016, astfel cum a fost modificată la 07 iulie 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1, 3.3, 3.4, 3.6, 4.4, 7.1 lit. f), h) şi i) şi 7.2 din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007 şi să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 4.398,09 franci elveţieni, reprezentând comision de administrare încasat ilegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 16558 din 5 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

La termenul din 21 iunie 2017, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 3.4, 4.4, 3.6, 7.1 lit. f), h) şi i) şi 7.2 din contractul de credit nr. x, din 10 decembrie 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 2580 din 21 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.1 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007, doar în ceea ce priveşte sintagma "banca are dreptul de a modifica rata dobânzii în funcţie de costurile de refinanţare de pe piaţa monetară/de capital, cât şi în funcţie de costurile surselor de finanţare proprii", a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele achitate cu titlu de dobândă, peste dobânda iniţială de 6,90% pe an, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contract şi a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele achitate cu titlul de comision de administrare.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 676 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 10 decembrie 2007 şi pe cel privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 1109 din 21 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 676 din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care a casat-o dispunând trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în rejudecare, a admis apelul declarat de pârâta B. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 din contractul de credit, precum şi cererile accesorii acestui capăt de cerere, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, în sensul păstrării soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În motivare, recurentul-reclamant susţine că, în rejudecarea apelului, instanţa, fără a ţine seama de decizia de îndrumare a Î.C.C.J., a dispus rejudecarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.3 din contractul de credit dintre părţi şi a hotărât respingerea acestui capăt de cerere.

Recurentul susţine că soluţia este netemeinică şi nelegală, întrucât, în ceea ce priveşte capătul de cerere menţionat mai sus, privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare a contractului, în mod corect Î.C.C.J. a decis că, nefiind formulată în mod clar şi inteligibil clauza care instituie acest comision, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În încheiere, recurentul arată că în mod corect instanţa de fond a constatat că este abuziv comisionul de administrare, astfel încât solicită admiterea prezentului recurs, în sensul păstrării soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin precizarea din 31 martie 2020, recurentul a arătat că nu este de acord ca, în situaţia în care recursul este admis în principiu, să fie judecat în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 24.03.2020, aceasta neînţelegând să formuleze întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut admisibilitatea recursului formulat.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, recurentul-reclamant şi-a exercitat dreptul de a formula punct de vedere, în scris, la raport, intitulat, "note scrise".

Prin încheierea din 20 aprilie 2021, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menţionat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, se reţine că, în urma Hotărârii C.J.U.E. pronunţate la 3 octombrie 2019 în Cauza Gyula Kiss, s-a hotărât schimbarea practicii în sensul analizării noţiunii de clauze "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" din perspectiva considerentelor acestei hotărâri, motiv pentru care, în rejudecare, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la această hotărâre care nu exista la momentul pronunţării deciziei de casare a Î.C.C.J.

Astfel, prin hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank s-au stabilit următoarele: 1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. 2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă.

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că aceasta a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă se regăseşte în clauza în discuţie.

Astfel, prin art. 3.3, cu denumirea "Comision de administrare", din contractul de credit în discuţie (nr. x din 10 decembrie 2007) s-a prevăzut un "comision de administrare de 0,30% pe lună din suma Facilităţii rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de către Împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform Graficului de Rambursare - Anexa 2".

Aşadar, faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 0,30 % pe lună din suma Facilităţii rămasă de rambursat - şi că acesta este plătibil lunar, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurentul-reclamant fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Aşadar, clauza în discuţie conţine date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care este definit şi determinat comisionul de administrare fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile Băncii.

Rezumând, dispoziţia contractuală referitoare la comisionul în discuţie îndeplineşte criteriile legale de transparenţă, clauza fiind clară şi inteligibilă, redactată în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurentul fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al clauzei care instituie acest comision, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legii, în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa supremă reţine, astfel, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că, din însăşi denumirea comisionului, "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care Banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată. În acest sens, sunt relevante considerentele instanţei de apel de la pagina 5 a deciziei recurate, în care instanţa de apel a reţinut că "….acest comision este echivalentul unor servicii, contrar susţinerilor intimatului-reclamant. În opinia instanţei, chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului. Astfel de activităţi au caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisionului este justificată." Prin urmare, obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

În altă ordine de idei, lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel în mod corect a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de Bancă.

Aşadar, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurentul nu a fost pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorului nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamantul a avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia Băncii în schimbul acestuia, respectiv, implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte.

În altă ordine de idei, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1817 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.