Judge recusal appeal dismissed as unfounded and social security merits challenge declared inadmissible due to finality of appellate judgment

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă la 22 mai 2019, în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu intimaţii Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti, Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, Casa Judeţeană de Pensii Argeş şi CNPP-Comisia Medicală de Contestaţii Craiova, contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1472/2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi soluţionarea cauzei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 şi 4 din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 503 alin. (3) şi art. 504 din acelaşi cod.

La 24 septembrie 2019, contestatoarea A. a formulat cerere de recuzare împotriva preşedintelui completului învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare (completul C7 - Apel), întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A..

Împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 şi a deciziei nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, contestatoarea A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.

Prin memoriul iniţial de recurs, recurenta a criticat actele procedurale îndeplinite de completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare, susţinând că instanţa era obligată să repună cauza pe rol, observând cererea de recuzare, şi să stabilească un prim termen de judecată în care să fie analizată admisibilitatea cererii. De asemenea, cu referire la decizia nr. 4436/2019, recurenta a invocat că pronunţarea hotărârii asupra contestaţiei în anulare s-a făcut de către un complet în compunerea căruia a intrat judecătorul recuzat, înaintea pronunţării în şedinţă publică asupra cererii de recuzare, concluzie dedusă de recurentă din împrejurarea că, la data când fost soluţionată contestaţia în anulare, nu exista întocmită minuta încheierii de soluţionare a cererii de recuzare. Recurenta a concluzionat că această situaţie conduce la încălcarea art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., iar vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv, casarea hotărârii civile nr. 4436/2019.

O altă critică formulată de recurentă s-a referit la soluţionarea cererii de recuzare de un complet constituit cu încălcarea art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.2015, situaţie care ar atrage nulitatea necondiţionată a hotărârii, în conformitate cu art. 176 pct. 4 C. proc. civ.. În acelaşi sens, recurenta a mai invocat încălcarea art. 97 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, deoarece nu au fost create dosare asociate pentru cererea de recuzare şi pentru cererea de ajutor public judiciar, prin care recurenta a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare.

De asemenea, recurenta a mai susţinut că cererea de recuzare a fost judecată în şedinţă secretă, fiind încălcate dispoziţiile art. 6 paragraful 1, teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 şi art. 213 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin pct. 28 art. 1 din Legea nr. 310/2018 şi art. 51 alin. (1) din acelaşi cod, fiind astfel atrasă nulitatea necondiţionată a hotărârii, în temeiul art. 176 pct. 5 C. proc. civ. a mai susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, nefiindu-i adus la cunoştinţă termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, împrejurare care a determinat prelungirea termenului de soluţionare a cererii; a concluzionat că i s-a produs o vătămare ce nu poate remediată decât prin desfiinţarea actului, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt argument adus de recurentă cu privire la nelegalitatea încheierii prin care a fost soluţionată cererea de recuzare a vizat nulitatea acesteia derivând din pretinsa neînregistrare a minutei în registrul special reglementat de art. 401 alin. (1) C. proc. civ.

Memoriul de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 27 ianuarie 2020, recurenta a formulat completări privind motivele de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând şi repunerea în termenul de motivare a recursului; a arătat că încheierea din 14 noiembrie 2019 privind soluţionarea cererii de recuzare i-a fost comunicată abia la 22 ianuarie 2020, astfel că justifică un motiv temeinic pentru repunerea în termen, în sensul dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., arătând că încheierea recurată nu cuprinde examinarea tuturor motivelor invocate, prin care autoarea cererii a analizat criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Micallef contra Maltei pentru verificarea imparţialităţii instanţei, atât prin demersul subiectiv, cât şi prin demersul obiectiv. De asemenea, a susţinut că încheierea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa de apel a concluzionat că sunt nefondate susţinerile privind comportamentul discriminatoriu şi abuziv al judecătorului recuzat. În continuare, recurenta a invocat că motivele primei instanţe sunt străine de natura cauzei, întrucât instanţa se limitează la analiza legalităţii actelor judecătorului recuzat, dar lipseşte analiza afectării imparţialităţii pe care a solicitat-o recurenta. Tot în legătură cu soluţionarea de instanţa de apel a acestui motiv de recuzare, recurenta a susţinut că încheierea recurată a fost pronunţată cu aplicarea unui act normativ care nu este incident în cauză - art. 41-54 C. proc. civ., întrucât - potrivit art. 44 C. proc. civ. - recuzarea poate privi numai un judecător, în timp ce suspiciunile invocate de recurentă se referă la săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii reglementate şi infracţiunea de înşelăciune, în sensul că magistratul - judecător doamna B., numită în magistratură prin decret prezidenţial, nu este persoana care a participat la judecarea şi soluţionarea cauzei, numele magistratului judecător reţinut în semnăturile aplicate pe încheieri şi hotărâri fiind "B.".

În ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că situaţia de fapt nu a fost legal stabilită, că nu a fost administrat un probatoriu adecvat (proba cu martori şi audierea judecătorului recuzat) şi că lipsesc motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa a respins cererea recurentei.

La 30 ianuarie 2020, recursul a fost comunicat intimatelor, fără ca acestea să formuleze întâmpinare.

Prin poziţia procesuală exprimată, recurenta a precizat că nu este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2021 a fost comunicat părţilor, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Recurenta a formulat la 23 noiembrie 2020 punct de vedere faţă de raportul comunicat.

Prin încheierea din 9 martie 2021 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a fost admis în principiu recursul declarat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, fiind stabilit termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii civile din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte constată că memoriul iniţial de recurs a fost întemeiat de recurentă pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în completarea motivelor de recurs au fost invocate şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va examina mai întâi criticile care vizează aspecte de nelegalitate formală, de natură procedurală, care au potenţialul, în cazul în care ar fi găsite întemeiate, de a atrage nulitatea deciziei recurate, fără a mai fi necesară antamarea aspectelor de fond vizând aplicarea normelor legale privind incompatibilitatea. Motivele vizând aplicarea acestor din urmă norme vor fi analizate subsecvent motivelor de recurs care privesc criticile de nelegalitate formală.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere (…) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (…)". Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 C. proc. civ., precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul iniţial de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegala constituire a completului care a soluţionat cererea de recuzare. Critica este nefondată, întrucât cererea de recuzare a vizat numai unul dintre judecătorii completului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare şi nu întregul complet de judecată. În această situaţie, completul de judecată constituit în vederea soluţionării cererii de recuzare a respectat exigenţele art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015. Sunt astfel lipsite de suport legal susţinerile recurentei care învederează pretinsa necesitate a constituirii unui complet distinct care să soluţioneze cererea de recuzare, complet care să fi fost constituit printr-un ordin emis de preşedintele instanţei.

De asemenea, în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că judecarea cererii de recuzare ar fi avut loc în şedinţă secretă şi că au fost încălcate normele de procedură privind publicitatea şedinţelor de judecată şi publicitatea hotărârii. Recurenta a invocat încălcarea art. 17 şi art. 213 C. proc. civ. şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a acordat termene în şedinţa camerei de consiliu a completului "Incidente Procedurale Apel" în datele de 24 septembrie 2019, respectiv 3, 17 şi 31 octombrie 2019 şi 14 noiembrie 2019, iar încheierile de şedinţă au fost pronunţate în şedinţă publică, cu respectarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ., care prevăd o procedură de judecată a cererii de recuzare derogatorie de la dispoziţiile art. 17 C. proc. civ.. Aşadar, se reţine că şedinţei de judecată în care se soluţionează cererea de recuzare nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de recurentă, art. 213 alin. (1) C. proc. civ., şi nici decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2018, Înalta Curte urmând a respinge critica recurentei referitoare la judecarea cererii de recuzare în şedinţă secretă.

Din argumentele dezvoltate în susţinerea criticii privind publicitatea şedinţelor de judecată (punctul 4 al memoriului iniţial de recurs), Înalta Curte va analiza exclusiv argumentele ce vizează pronunţarea încheierii recurate, reţinând că celelalte argumente excedează obiectului recursului.

Recurenta susţine că nu există dovezi privind derularea şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2019, când a fost pronunţată încheierea recurată, invocând, în susţinerea motivului, corespondenţa administrativă cu instanţa de apel, care i-a comunicat că nu există o înregistrare a şedinţei de judecată şi care a refuzat să îi elibereze copii ale minutei.

Înalta Curte subliniază că hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic, conform art. 434 C. proc. civ., iar împrejurarea că şedinţa de judecată din 14 noiembrie 2019 a avut loc rezultă din cuprinsul minutei şi al încheierii recurate, critica recurentei fiind pur speculativă.

Cu referire la critica recurentei privind nerespectarea dispoziţiilor art. 231 alin. (4) C. proc. civ., care stabilesc obligaţia de înregistrare a şedinţei de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, reţinând că şedinţele în legătură cu soluţionarea cererii de recuzare s-au desfăşurat în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În consecinţă, dispoziţiile art. 231 C. proc. civ. nu sunt aplicabile acestor încheieri, întrucât numai şedinţele de judecată desfăşurate în prezenţa participanţilor la proces se înregistrează cu mijloace tehnice, astfel cum rezultă din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor legale citate.

Cu referire la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a obligaţiei de a pune la dispoziţia recurentei soluţia prin mijlocirea grefei instanţei prevăzută de art. 396 alin. (2) C. proc. civ., susţinută de autoarea căii de atac prin refuzul instanţei de apel de a-i comunica minuta, Înalta Curte reţine că această critică nu poate conduce la nelegalitatea încheierii recurate, din moment ce dispozitivul hotărârii a fost pus la dispoziţia recurentei prin publicarea minutei pe portalul informatic al instanţei, disponibil prin accesarea paginii de internet a portalului instanţelor judecătoreşti (portal.just.ro). Această modalitate respectă dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. proc. civ., deoarece grefierul este cel ce înregistrează minuta în sistem informatizat, conform art. 125 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respectat procedura de soluţionare a cererii de recuzare reglementată de C. proc. civ.

Înalta Curte constată că normele procesuale privind procedura de judecată a cererii de recuzare au făcut obiectul criticilor de constituţionalitate, iar criticile au fost respinse de instanţa de contencios constituţional. S-a reţinut că judecarea cererii de recuzare, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, nu este discriminatorie şi nici nu împiedică accesul la justiţie, având în vedere că se aplică în mod egal tuturor participanţilor la proces, iar încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată odată cu fondul, prilej cu care partea interesată îşi poate valorifica inclusiv dreptul la apărare [în acest sens, Decizia nr. 38/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., Monitorul Oficial nr. 403 din 2017].

Recurenta a invocat cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că nu ar fi fost întocmită minuta, împrejurare care atrage nulitatea încheierii recurate. Înalta Curte respinge această critică, constatând că situaţia alegată nu este reală, întrucât minuta încheierii din 19 noiembrie 2019, recurată în cauza de faţă, se regăseşte în dosarul instanţei de apel şi cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de dispoziţiile art. 125 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Celelalte critici formulate prin memoriul iniţial de recurs vor fi înlăturate de Înalta Curte, reţinându-se că, în raport de dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., numai încheierea de respingere a cererii de recuzare poate constitui obiect al recursului; aşadar, excedează obiectului recursului criticile recurentei în legătură cu pretinsa obligaţie a instanţei de apel de a repune pe rol contestaţia în anulare (motivul 2 din memoriul iniţial de recurs), cele în legătură cu pretinsele neregularităţi procedurale ce ar privi soluţionarea cererii de ajutor public judiciar [motivul 2 b) din memoriul iniţial de recurs], ca şi cele în legătură cu modul de soluţionare a contestaţiei în anulare (punctul 5 din memoriul iniţial de recurs).

Totodată, cu referire la criticile vizând soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, cererea este soluţionată prin încheiere (în cauză, pronunţată la data de 3 octombrie 2019), iar dispoziţiile art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 prevăd o cale distinctă de atac, respectiv cererea de reexaminare, ce a fost exercitată de recurentă în faţa instanţei de apel şi soluţionată prin încheiere dată fără cale de atac, în dosarul x/2019 Aşadar, împotriva hotărârii pronunţate în această procedură nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În egală măsură, cu privire la criticile vizând durata procedurilor judiciare, Înalta Curte constată că recurenta a formulat o contestaţie în tergiversarea procesului în temeiul art. 522 C. proc. civ., ce a primit nr. de dosar asociat, x/2019, şi a fost soluţionată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, contestaţia recurentei fiind admisă prin încheierea din 6 iunie 2019, încheiere dată fără cale de atac.

Înalta Curte mai reţine că nu pot fi primite criticile formulate în legătură cu soluţionarea recursului împotriva deciziei civile nr. 4436/2019, întrucât, prin încheierea din 9 martie 2021, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentă împotriva respectivei decizii.

Recurenta a invocat cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Sintetizând susţinerile recurentei, Înalta Curte decelează două critici principale: prima critică a vizat lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care instanţa de apel a respins susţinerile recurentei privind persoana judecătorului recuzat şi comportamentul discriminatoriu şi abuziv al acestuia, în timp ce a doua critică s-a referit la motivarea străină de natura cauzei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Aşadar, acest caz de casare devine incident atunci când hotărârea este nemotivată, în oricare dintre cele trei ipoteze legale: când motivarea lipseşte, când aceasta este contradictorie şi când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte critica vizând nemotivarea hotărârii, prin care recurenta reclamă lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă cererea sa, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Înalta Curte reţine că, în cererea de recuzare depusă la 24 septembrie 2019, recurenta a prezentat trei motive de recuzare: incertitudinea referitoare la calitatea de judecător a persoanei care a prezidat completul de judecată [motivul 1 a) din cererea de recuzare], comportamentul pretins discriminatoriu al judecătorului recuzat [motivul 1 b) din cererea de recuzare] şi susţinerea că judecătorul recuzat s-ar fi antepronunţat (motivul 2 din cererea de recuzare).

Respingând primul motiv invocat, instanţa de apel a arătat că magistratul care a semnat încheierea recurată este chiar cel care apare în evidenţa nominală a judecătorilor publicată pe portalul informatic al instanţei, eroarea sesizată de recurentă privind prenumele acestuia neavând aptitudinea de a susţine cazul de incompatibilitate referit.

În dezvoltarea celui de doilea motiv de recuzare, petenta a invocat că, dintre dosarele în care s-a dispus amânarea pronunţării în şedinţa din 19 septembrie 2019 a completului C7 Apel, numai cu privire la cererea sa a fost incert termenul pentru care a fost amânată pronunţarea, întrucât pe portalul instanţelor de judecată nu se putea stabili dacă data când va avea loc pronunţarea este 26 septembrie 2019 sau 3 octombrie 2019 şi că, pe portalul informatic al instanţei, nu apărea creată o şedinţă a completului C7 Apel pentru data când a fost amânată pronunţarea. Pe de altă parte, recurenta a susţinut că judecătorul recuzat a refuzat să îi comunice ora când va avea loc pronunţarea sau dacă aceasta va fi amânată; acest refuz a impus recurentei să aştepte în incinta instanţei până la finalul programului de lucru, când i s-a comunicat că activitatea de deliberare a completului continua. În raport de aceste considerente, recurenta a apreciat că a fost supusă de judecătorul recuzat unui tratament "discriminatoriu şi inuman".

Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat şi aspectele învederate de contestatoare în cadrul celui de al doilea motiv expus în cererea de recuzare. Astfel, s-a arătat că măsurile dispuse au respectat dispoziţiile legale, iar din perspectivă factuală, s-a evidenţiat că momentul când are loc pronunţarea depinde de finalizarea şedinţei de judecată, cât şi de rezultatul deliberărilor, nefiind posibilă cunoaşterea şi anunţarea anticipată a acestor momente. Instanţa de apel a arătat şi că măsura de amânare a pronunţării este cu operativitate înregistrată în sistemul informatic Ecris şi adusă la cunoştinţa publicului. Pe baza acestei analize, instanţa de apel a concluzionat că motivele invocate de recurentă nu sunt de natură să dea naştere unor îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea judecătorului recuzat, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Cu privire la al treilea motiv invocat, Înalta Curte constată că în susţinerea cererii de recuzare, întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (punctul 2 din cererea de recuzare), recurenta a apreciat că judecătorul recuzat şi-a exprimat părerea, anterior pronunţării, cu privire la soluţia ce urma a fi pronunţată în cauză, punctând elementele ce i-au creat această convingere: faptul că amânarea pronunţării s-a decis în secret, că termenul pentru care a fost amânată pronunţarea a fost incert, că dispoziţia de amânare a pronunţării nu s-a anunţat în şedinţă publică, precum şi faptul că recurenta a fost lăsată să aştepte o soluţie până la finalul programului, deşi judecătorul recuzat cunoştea starea de sănătate a acesteia. Dat fiind că circumstanţele invocate de recurentă în susţinerea punctului 2 al cererii de recuzare se suprapuneau parţial cu circumstanţele invocate în susţinerea punctului 1 b) al cererii de recuzare, Înalta Curte constată că instanţa de apel le-a grupat şi le-a răspuns prin considerente comune, încheierea recurată cuprinzând, deci, motivele de fapt şi de drept ce au creat convingerea instanţei.

Aşadar, într-o primă concluzie, Înalta Curte reţine că încheierea recurată cuprinde un examen efectiv al motivelor de recuzare formulate de recurentă, în concordanţă cu procedura specială prevăzută de art. 51 alin. (1) C. proc. civ., instanţa prezentând raţionamentul care i-a fundamentat concluzia, respectiv că faptele alegate de recurentă fie nu rezultă din lucrările dosarului, fie nu sunt apte să creeze un dubiu cu privire la imparţialitatea judecătorului recuzat şi să conducă la admiterea cererii de recuzare.

În continuare, Înalta Curte va examina dacă încheierea recurată îndeplineşte exigenţele legale privind motivarea, astfel cum sunt acestea reţinute sau deduse din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, C. proc. civ., respectiv din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", precum şi dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, art. 131 alin. (2) teza finală, care dispune că "Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută."

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat exigenţele privind motivarea hotărârii, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pe de-o parte, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, garantată de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, nu poate fi înţeleasă ca impunând instanţei un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos; García Ruiz împotriva Spaniei (MC); Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC)]. Pe de altă parte, o hotărâre judecătorească trebuie considerată a fi motivată corespunzător atunci când permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (cauza Hirvisaari împotriva Finlandei).

Înalta Curte concluzionează că motivul de casare este nefondat, încheierea recurată respectând exigenţele privind motivarea hotărârii prevăzute de art. 6 şi art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dar şi pe cele deduse din dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Motivarea instanţei de apel a permis autoarei căii de atac să formuleze ample critici de nelegalitate prin memoriul de recurs şi, totodată, permite Înaltei Curţi să examineze recursul în îndeplinirea rolului ce îi revine, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte a doua critică, vizând nemotivarea sub aspectul includerii de motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că autoarea căii de atac critică încheierea recurată susţinând că aceasta nu cuprinde analiza cererii de recuzare prin aplicarea criteriilor de evaluare a imparţialităţii instanţei reţinute în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Micallef contra Maltei.

Înalta Curte va înlătura această critică pentru considerentele ce succedă.

Astfel, este indiscutabil că evaluarea imparţialităţii instanţei se realizează prin raportare la principiile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Noţiunea de imparţialitate enunţată de Curte este examinată prin referire la cele două faţete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului şi din perspectiva căruia imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, şi aspectul obiectiv care vizează modul în care imparţialitatea judecătorului este percepută din exterior de un observator rezonabil şi avizat (persoană informată şi de bună-credinţă). În acest sens sunt hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Kyprianou împotriva Ciprului şi Piersack împotriva Belgiei, hotărâri care sunt evocate şi în hotărârea pronunţată de Curte în cauza Micallef contra Maltei, invocată de recurentă. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale consacră aceleaşi criterii de verificare a imparţialităţii instanţei, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 333/2014 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 533 din 2014.

Examinând cererea de recuzare prin raportare la critica formulată, Înalta Curte constată că elementul invocat de petentă în analiza criteriului obiectiv l-a constituit incertitudinea privind persoana sau numele real al judecătorului [punctul 1.a) din cerere]; în analiza criteriului subiectiv, recurenta a invocat pretinse dovezi subiective privind tratamentul discriminatoriu [punctul 1.b) din cerere]. Aşadar, încheierea recurată cuprinde analiza şi răspunsul instanţei de apel la motivele invocate de recurentă, astfel că respectivele considerente nu pot fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei.

Dar mai mult, contrar susţinerilor recurentei, soluţionarea unei cereri de recuzare presupune în mod necesar verificarea conduitei procesuale a judecătorului recuzat, întrucât instanţa învestită este chemată să verifice aspectele criticate de parte, pentru a stabili dacă administrarea cauzei de judecătorul recuzat conturează indicii privind încălcarea obligaţiei de imparţialitate. Această abordare este regăsită şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai ales în fundamentarea demersului subiectiv pentru evaluarea imparţialităţii (a se vedea hotărârea Kyprianou împotriva Ciprului, punctele 129 - 133). Înalta Curte notează că hotărârea Micallef contra Maltei, invocată de recurentă, cuprinde o analiză similară la punctele 100 - 105, chiar dacă este axată mai mult pe determinarea imparţialităţii prin intermediul criteriului obiectiv.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală în raport de critica formulată. Instanţa de apel a respectat cadrul procesual stabilit de recurentă, în conformitate cu art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi a soluţionat cererea în raport de dispoziţiile legale aplicabile, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte mai reţine şi că, în temeiul art. 488 alin. (6) C. proc. civ., pentru ipoteza includerii de motive străine de natura cauzei, casarea unei hotărâri nu poate fi dispusă decât în situaţia în care motivarea este cu totul străină de cauză, fiindcă numai o astfel de situaţie echivalează cu nemotivarea. O atare situaţie nu se regăseşte în cauză, întrucât instanţa de apel nu s-a limitat la verificarea conformităţii dispoziţiilor judecătorului recuzat cu dispoziţiile legale, ci a verificat şi dacă circumstanţele de fapt relatate de recurentă sunt verosimile şi dacă acestea au vocaţia să creeze îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea judecătorului recuzat. Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei, încheierea recurată cuprinde o motivare pertinentă în raport de obiectul cererii de recuzare, fiind respectate exigenţele legale.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei, întemeiată pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte distinge două categorii de motive pe care recurenta le circumscrie acestui caz de casare.

O primă categorie de critici vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, precum şi critici privind probatoriul, întrucât nu a fost administrată proba cu martori şi nu a fost audiat judecătorul recuzat. Aceste aspecte legate de stabilirea situaţiei de fapt, de administrarea probatoriului şi de posibilitatea audierii judecătorului recuzat nu pot fi integrate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Aceasta deoarece motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are o aplicabilitate limitată la chestiuni care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O altă categorie de critici, vizează încălcarea unor norme de procedură şi, ca urmare, vor fi analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Criticile din această ultimă categorie vor fi grupate şi examinate în funcţie de cazurile de incompatibilitate la care recurenta a făcut trimitere. Astfel, va fi examinată legalitatea respingerii cererii de recuzare întemeiată pe cazul reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 (motivată de recurentă în secţiunea 2 a cererii de recuzare, în sensul pretinsei antepronunţări a judecătorului recuzat) şi pe cazul reglementat de pct. 13 din acelaşi act normativ [dezvoltată în secţiunea 1 a cererii, sub două aspecte: dubiul recurentei privind identitatea judecătorului recuzat - punctul 1 a) din cerere şi atitudinea discriminatorie a acestuia - pct. 1 b) al cererii].

Înalta Curte va analiza criticile în ordinea în care C. proc. civ. reglementează cele două motive de incompatibilitate relativă pe care şi-a întemeiat recurenta cererea de recuzare.

Recurenta a criticat modul în care instanţa de apel a soluţionat cererea de recuzare întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Prin cererea de recuzare recurenta a susţinut că judecătorul recuzat şi-a spus părerea cu privire la soluţia în cauză, anterior pronunţării. Criticile formulate în recurs s-au referit la greşita respingere a cererii de recuzare întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum şi la administrarea unui probatoriu insuficient pentru stabilirea situaţiei de fapt, respectiv refuzul audierii unor martori, precum şi la lipsa audierii judecătorului recuzat.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei referitoare la administrarea probatoriului în faţa instanţei de apel, reţinând că aceste critici care vizează necesitatea administrării anumitor probe, cât şi modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat, sunt incompatibile cu caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, astfel cum rezultă acesta din dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ.

Referitor la critica privind refuzul ascultării judecătorului recuzat, Înalta Curte reţine că normele prevăzute de art. 51 alin. (1) C. proc. civ. au un caracter supletiv, caracter confirmat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale [în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 38/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 403 din 29 mai 2017]. În consecinţă, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, întrucât audierea judecătorului recuzat este o facultate conferită instanţei, care apreciază asupra necesităţii audierii judecătorului recuzat în raport de circumstanţele specifice cauzei, iar exercitarea acestei prerogative de către instanţa de apel nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine că în mod corect a stabilit instanţa de apel că nu este incident cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât amânarea pronunţării asupra contestaţiei în anulare nu echivalează cu o antepronunţare asupra contestaţiei în anulare însăşi şi nu justifică de o manieră rezonabilă suspiciunea cu privire la afectarea imparţialităţii magistratului-judecător.

Prin cererea de recuzare, recurenta a invocat faptul că judecătorul recuzat şi-a exprimat, anterior pronunţării, opinia cu privire la soluţia ce urma a fi pronunţată în dosarul x/2019 Astfel cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei l-a constituit contestaţia în anulare formulată de recurentă împotriva deciziei civile nr. 1472/2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul x/2016, iar recurenta, în calitate de contestatoare, a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Recurenta susţine că în cauza de faţă, judecătorul recuzat a anticipat soluţia de respingere a punctului 3 din contestaţia în anulare, dispunând amânarea pronunţării la 19 septembrie 2019 în aceeaşi modalitate ca şi completul ce soluţionase apelul în dosarul x/2016, şi anume cu pretinsa nerespectare a dispoziţiilor art. 396 C. proc. civ.

Cazul de incompatibilitate invocat vizează exprimarea unei opinii de către judecător, anterior deliberării şi pronunţării, în legătură cu soluţia ce ar fi pronunţată în pricina concretă pe care o judecă. Amânarea pronunţării este reglementată de art. 396 C. proc. civ., fiind o instituţie procesuală de excepţie la care instanţa poate apela atunci când, din cauza complexităţii litigiului sau a altor cauze justificate, nu poate pronunţa hotărârea în aceeaşi zi când au fost declarate închise dezbaterile. Înalta Curte constată că o atare dispoziţie nu face în niciun mod să transpară opinia judecătorului cu privire la soluţia ce va fi pronunţată asupra fondului cererii, ci doar expune cauza ce a condus la amânarea pronunţării. De altfel, în legătură cu motivul de incompatibilitate analizat, Înalta Curte reţine că acesta nu devine incident atunci când judecătorul pune în discuţia părţilor chestiuni de fapt şi de drept ce vizează fondul cererii, în temeiul art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. a fortiori este exclusă reţinerea incompatibilităţii într-o situaţie când instanţa amână pronunţarea hotărârii, dispoziţie care nu lasă în nici un mod să se întrevadă opinia magistratului privind soluţia ce va fi pronunţată asupra fondului cererii.

În cauza de faţă, prin încheierea din 19 septembrie 2019 pronunţată în dosar x/2019, completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la 26 septembrie 2019 cu privire la cererea de contestaţie în anulare. Înalta Curte observă că prin motivul 3 al contestaţiei în anulare, contestatoarea a invocat că rejudecarea fondului cauzei de către instanţa de apel s-a făcut fără legala citare şi fără prezenţa părţilor, ulterior anulării încheierii pronunţate în dosarul x/2016 din data de 19 ianuarie 2018.

Împrejurarea că, în cererea de contestaţie în anulare recurenta criticase, între altele, şi modul cum s-a dispus amânarea pronunţării, nu este de natură să conducă la o ipoteză de antepronunţare. Astfel, nici din analiza discuţiei avute de recurentă cu judecătorul recuzat, nici din circumstanţele concrete relatate în cererea de recurs şi din înscrisurile administrate, şi nici din cercetarea lucrărilor dosarului nu rezultă indicii care să permită o suspiciune rezonabilă de antepronunţare sau de subiectivitate, de vreme ce judecătorul recuzat nu a făcut nicio apreciere asupra soluţiei ce urma a fi pronunţată în contestaţia în anulare.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează a respinge criticile formulate de recurentă privind soluţionarea cererii de recuzare întemeiată pe motivul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1.

Recurenta a criticat modul de soluţionare a punctului 1 din cererea de recuzare, întemeiat pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac a reclamat modul în care a fost analizată cererea de recuzare vizând afectarea imparţialităţii judecătorului recuzat, prin prisma criteriilor obiectiv şi subiectiv, consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. stabileşte că judecătorul este incompatibil "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa". Acest caz de incompatibilitate permite unei părţi din proces să deducă verificării acele suspiciuni privind lipsa de imparţialitate care nu ar putea fi încadrate în celelalte cazuri de incompatibilitate. În consecinţă, instanţa care soluţionează cererea de recuzare trebuie să analizeze elementele reclamate de parte pentru a observa dacă, într-adevăr, acestea au vocaţia de a ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Înalta Curte a evocat anterior reperele jurisprudenţiale pentru analiza imparţialităţii, din perspectivă subiectivă şi obiectivă. În consecinţă, la acest moment, Înalta Curte va examina legalitatea încheierii recurate prin prisma modului în care instanţa de apel a analizat în concret circumstanţele evocate de recurentă, pentru a stabili dacă acestea sunt apte să nască îndoieli asupra imparţialităţii judecătorului.

O primă critică a vizat greşita respingere a motivului dezvoltat la punctul 1 a) din cererea de recuzare, prin care recurenta a invocat dubiul său privind persoana judecătorului recuzat.

În dezvoltarea criticii, autoarea căii de atac a susţinut atât greşita aplicare a legii, cât şi greşita respingere a cererii de recuzare întemeiată pe împrejurarea că numele judecătorului recuzat nu există în lista oficială şi publică a judecătorilor instanţei de apel.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine critica ca fiind vădit nefondată, întrucât niciuna dintre probele administrate în faţa instanţei de apel nu susţine afirmaţia recurentei că judecătorul recuzat ar fi altă persoană decât doamna B., judecător în cadrul secţiei I Civilă a Curţii de Apel Piteşti. Împrejurarea că, în hotărârile instanţei de apel, prenumele doamnei judecător B. apare ca fiind "B." şi nu "B." reprezintă o eroare materială în sensul art. 442 alin. (1) C. proc. civ., care poate fi îndreptată prin procedura reglementată de alin. (2) al aceluiaşi text; o astfel de critică nu poate fi formulată pe calea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 445 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor C. pen., adoptat prin Legea nr. 286/2009, privind infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii reglementate de lege şi infracţiunea de înşelăciune, reţinând că judecătorul recuzat îndeplineşte condiţiile legale prevăzute de dispoziţiile de art. 125 din Constituţie şi de art. 2 din Legea nr. 303/2004, aplicabil cauzei în raport de data soluţionării cererii.

În privinţa criticilor privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că cererea de recuzare a vizat un magistrat judecător, iar o astfel de cerere nu poate fi soluţionată decât în baza normelor regăsite în art. 41 - art. 54 din C. proc. civ., Titlul II - "Participanţii la procesul civil", Capitolul I - "Judecătorul. Incompatibilitatea". În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat legal, nefiind incidentă niciun fel de neregularitate procedurală cu privire la aplicarea legii în soluţionarea cererii de recuzare.

O a doua critică vizează greşita respingere a motivului dezvoltat la punctul 1 b) din cererea de recuzare, prin care recurenta a invocat atitudinea discriminatorie a judecătorului. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat modul în care s-a dispus amânarea pronunţării în prezenta cauză, comparativ cu celelalte cauze din aceeaşi şedinţă de judecată şi faptul că a fost lăsată să aştepte o pronunţare în şedinţă publică, fără ca aceasta să aibă loc în timpul programului de lucru al instanţei.

Înalta Curte reţine că, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi a art. 2 din Legea nr. 303/2004, în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă încălcarea prevederilor legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii. Aşa fiind, pentru a fi incident cazul de incompatibilitate invocat, partea trebuie să probeze o faptă comisă de către un judecător care, prin atitudinea acestuia, manifestată la nivel fizic sau verbal, să fie de natură să răstoarne prezumţia de imparţialitate a instanţei şi să creeze unui observator obiectiv sentimentul că instanţa nu ar judeca cu imparţialitate.

Înalta Curte va respinge criticile recurentei, reţinând că împrejurările invocate de aceasta nu sunt de natură să răstoarne prezumţia de imparţialitate a judecătorului recuzat.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta nu a administrat probe prin care să dovedească că judecătorul recuzat ar fi aplicat acesteia un tratament diferit faţă de persoane aflate într-o situaţie analoagă sau comparabilă, numai astfel de probe fiind de natură să constituie tratament discriminatoriu şi să poată fi analizate drept împrejurări care ar putea pune în discuţie imparţialitatea instanţei. Verificarea soluţiilor dispuse de instanţa de apel în şedinţa de judecată din 19 septembrie 2019, conduce la concluzia că amânarea pronunţării a fost dispusă şi cu privire la alte cauze, nu numai cu privire la cauza de faţă; dar, chiar dacă pronunţarea s-ar fi amânat numai în prezenta cauză, aceasta nu conduce la concluzia unui tratament discriminatoriu aplicat recurentei, întrucât amânarea pronunţării poate fi dispusă în raport de circumstanţe care sunt specifice fiecărei cereri.

În continuare, cu referire la dispoziţiile judecătorului recuzat privind amânarea pronunţării, Înalta Curte, concordant cu considerentele deja expuse în prezenta decizie şi în acord cu instanţa de apel, constată că elementele invocate de recurentă nu sunt de natură să probeze un comportament ostil al judecătorului şi nici să ridice unui observator obiectiv îndoieli privind imparţialitatea judecătorului. Instanţa de apel a prezentat în acest sens o motivare pertinentă, justificând că amânarea pronunţării nu a fost anunţată în şedinţă publică în timpul programului de lucru al instanţei din motive obiective, şi anume prelungirea deliberărilor.

De altfel, este lipsită de suport legal susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa trebuie să pronunţe încheierea de amânare a pronunţării în timpul programului de lucru al instanţei. Aceasta deoarece art. 395 C. proc. civ. nu limitează durata deliberării la programul de lucru al instanţei; or, luarea hotărârii sau amânarea pronunţării nu pot fi dispuse decât la finalizarea deliberărilor. Mai mult, chiar recurenta confirmă că instanţa de apel nu finalizase deliberarea până la ora când încetează programul de activitate a instanţei, ceea ce evidenţiază că circumstanţele factuale nu probează o atitudine părtinitoare a judecătorului recuzat.

Înalta Curte constată că nu se susţin nici afirmaţiile privind pretinsa incertitudine a termenului când urma să aibă loc pronunţarea, invocată de recurentă drept circumstanţă care ar susţine tratamentul discriminatoriu ce i-a fost aplicat de judecătorul recuzat, în comparaţie cu părţile din cauzele soluţionate în aceeaşi şedinţă de judecată. Astfel, din chiar înscrisurile ataşate cererii de recuzare, rezultă că portalul instanţelor de judecată a fost actualizat cu soluţia din cauza de faţă chiar la data de 19 septembrie 2019, fiind afişată menţiunea de amânare a pronunţării la data de 26 septembrie 2019; termenul din 3 octombrie 2019, iniţial stabilit pentru soluţionarea cauzei, a continuat să apară pe portalul instanţelor, însă s-a inserat menţiunea "termen preschimbat la data de 19.09.2019 potrivit încheierii de şedinţă din 06 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019." Această situaţie este confirmată şi de încheierea de amânare a pronunţării în care s-a menţionat data de 26 septembrie 2019 ca dată pentru când a fost amânată pronunţarea, precum şi de încheierea din 26 septembrie 2019, când pronunţarea a fost amânată la 4 octombrie 2019.

În aceste condiţii, Înalta Curte observă că - în raport de circumstanţele invocate de recurentă - nu există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli privind imparţialitatea judecătorului recuzat, astfel încât încheierea recurată apare ca fiind legală.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va constata că recursul formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, Înalta Curte reţine că, în şedinţa din 9 martie 2021, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurentă împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

În motivare s-a reţinut că dosarul în care a fost formulată prezenta cale de atac are ca obiect contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1472/2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care s-a soluţionat un conflict de asigurări sociale.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (…) conflictele de muncă şi de asigurări sociale (…). De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului", iar potrivit 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi Cod, "sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs (...)".

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de asigurări sociale, s-a reţinut că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

În consecinţă, s-a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 508 alin. (4) C. proc. civ., "hotărârea dată în contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată" şi, având în vedere că hotărârea atacată cu contestaţie în anulare este definitivă, s-a concluzionat că şi decizia instanţei de retractare are acelaşi caracter, conform art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte a reţinut că, fiind o hotărâre definitivă de la data pronunţării, rezultă că decizia civilă nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă este definitivă de la pronunţare, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Prin urmare, raportat la principiul legalităţii căii de atac, prevăzut de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., urmează să admită excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.