Cassation nullity for factual re-argumentation: failure to substantiate illegality in breach of supply contract case

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 15.09.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la executarea obligaţiei de livrare a cantităţii de 2.474,88 tone de produse de morărit (tărâţă) la preţul de 0,44 RON/Kg fără TVA, convenit în contractul nr. x/20.09.2019, sub sancţiunea plătii de daune-interese constituite din diferenţa între preţul de 0,44 RON/Kg contractat cu pârâta şi preţul de achiziţie al aceloraşi produse de morărit (tărâţă), respectiv suma de 470.227,20 RON; precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1170 C. civ., art. 1350 C. civ. şi art. 1516 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1881 din 1 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca neîntemeiată şi s-a luat act că pârâta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei, în temeiul art. 466 şi urm. C. proc. civ. a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 606/A-COM din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată; totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în fond, apel şi recurs, constând în taxe judiciare de timbru, onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare.

În motivarea recursului s-a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material, respectiv instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1516, 1517, 1527, 1534 şi 1266 C. civ..

Astfel, reţinând corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1517 C. civ., instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că, în speţă, neexecutarea obligaţiei de livrare de către intimata-pârâtă este cauzată de omisiunea reclamantei de a efectua comenzi pentru marfa ce a făcut obiectul contractului.

Or, art. 1517 şi art. 1534 C. civ. nu sunt incidente în speţă, aplicabil fiind art. 1516 C. civ., de asemenea interpretat şi aplicat greşit de către instanţa de apel.

Cu încălcarea acestor două articole, precum şi cu încălcarea art. 1266 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, instanţa de apel a respins apelul, hotărârea fiind nelegală.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi culpabilă pentru nelivrarea de către intimata-pârâtă a cantităţii restante de 2.474,88 tone de tărâţă, întrucât nu a transmis acesteia comenzi exprese privind cantităţile de tărâţă ce formau minimul lunar de 600 de tone.

In realitate, în speţă, a avut loc încheierea unui contract, a cărui importanţă constă tocmai în prestabilirea cantităţii minime a mărfii ce urma a fi livrată, respectiv a preţului, fiind cert că aceasta comandă scrisă sau telefonică, la care face referire art. 3 din contract, priveşte exclusiv detaliile concrete ale livrării, nu şi aspecte precum preţul sau cantitatea deja prestabilite.

Acestea fiind constatate, rezultă limpede că "obligaţia contractuală corelativă" obligaţiei pârâtei de livrare, era ca reclamanta să primească marfa, în cantitatea prestabilită, respectiv să plătrească preţul (ceea ce nu echivalează cu obligaţia de a cumpăra, adică de a contracta separat).

Din dispoziţiile art. 2 din Contractul de livrare nr. x/20.09.2019 rezultă că obligaţia de a livra cantitatea minima de 600 to de tărâţă de grâu/lună era a intimatei-pârâte, iar nu a recurentei-reclamante de a comanda cantitatea respectivă (neexistând obligaţii reciproce şi interdependente în acest sens), întrucât aspectele privind cantitatea lunară minimă nu puteau face obiectul comenzilor ulterioare.

E-mailul dlui. C., din 1 octombrie 2019, are semnificaţia unei comenzi scrise, în sensul art. 3 din Contract, prin care s-a detaliat expres ritmicitatea livrării celor 600 to/lună.

Recurenta a solicitat a se constata că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că e-mailul respectiv nu reprezintă o comandă scrisă, întrucât nu se prevede cantitatea de produse pe care beneficiarul doreşte să o achiziţioneze.

In realitate, astfel cum rezultă din corespondenţa comercială ulterioară încheierii Contractului, la 1 octombrie 2019, la solicitarea unui reprezentant al intimatei, D., de a stabili un grafic de livrare/lună, reprezentantul reclamantei, dl. C., a răspuns că ritmul de livrări va fi de o maşină de 25 to/pe zi; deci, e-mailul dlui C. conţinea atât data livrării (zilnic), cât şi cantitatea de produse (25 tone/zi).

Recurenta a solicitat a se constata că din niciuna din probele administrate nu rezultă că intimata ar fi contestat propunerea sa de a i se livra cantitatea de 25 to zilnic; nu rezultă motivul pentru care intimata nu a înţeles să onoreze comanda scrisă de 25 to zilnic, lansată de reprezentantul reclamantei, la începutul perioadei contractuale; dimpotrivă, declaraţia martorului E. este extrem de neconvingătoare şi, pe alocuri, lipsită de logică.

In realitate, în opinia recurentei, din probele administrate rezultă, fără dubiu, că intimata şi-a încălcat obligaţia de a livra cantitatea minimă lunară de 600 to de tărâţe de grâu şi a ignorat comanda scrisă, primită din partea reclamantei care stabilea un grafic de livrare de 25 to pe zi, aferent celor 600 to lunare.

In mod nelegal şi inexplicabil, instanţa de apel a ignorat la rândul său, existenţa acestei comenzi scrise, din 01.10.2019, deşi acest aspect a fost confirmat inclusiv de martorul F., audiat în faţa primei instanţe.

Instanţa de apel nu oferă niciun argument pentru care corespondenţa electronică din 01.10.2019 nu ar reprezenta o comandă scrisă şi pentru care este exclusă din analiză, cu consecinţa reţinerii nelegale a aplicabilităţii art. 1517 şi 1534, in locul aplicabilităţii art. 1516 şi art. 1527 C. civ.

De asemenea, interpretarea instanţei de apel conform căreia " prin urmare, se impune a se reţine că, potrivit contractului, intimata avea obligaţia de a livra 600 t de tărâţe de grâu doar daca apelanta comanda aceasta cantitate în fiecare lună" este greşită şi în contra probelor din dosar, întrucât nicăieri în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut obligaţia efectuării de comenzi în fiecare lună şi, totodată, instanţa de apel ignoră, odată în plus, existenţa corespondenţei electronice din 01.10.2019, care are valoarea unei comenzi scrise pentru întreaga derulare a contractului.

De asemenea, a subliniat recurenta, atât timp cât obligaţia de a livra îi aparţinea furnizorului (pârâtei), evident şi firesc aceasta trebuia să aibă iniţiativa privind stabilirea singurelor elemente lăsate la libera apreciere ulterioară a părţilor (orele concrete ale livrării).

Prin urmare, este logic şi nu denotă nicio culpă din partea recurentei faptul că furnizorul trebuia să aibă iniţiativa determinării acestor detalii odată ce avea marfa pregătita pentru încărcare şi livrare.

Recurenta a susţinut că singurele obligaţii care îi aparţineau şi care sunt corelative obligaţiei de livrare, sunt cea de primire a mărfii şi cea de plată a preţului; or, această afirmaţie este bazată pe existenţa prealabilă a unui grafic de livrare agreat între părţi.

Aşa fiind, afirmaţia instanţei de apel, potrivit căreia "corespondenţa electronică unică din 01.10.2019 nu poate suplini lipsa unei comenzi exprese (cuprinzând şi cantitatea de tărâţe solicitată) prealabilă fiecarei livrări în parte" este nefondată, prin aceea că omite să observe că tocmai această corespondenţă electronică valorează comanda expresă, ceea ce are drept consecinţă lipsa oricărei culpe a recurentei în executarea propriilor obligaţii, cum, de asemenea, greşit reţine instanţa de apel în interpretarea şi aplicarea art. 1517 şi art. 1534 C. civ.

Nu în ultimul rând, a arătat recurenta, art. 1517 C. civ., care a stat la baza respingerii apelului, îşi regăseşte aplicabilitatea doar în cazul unei "imposibilităţi" pentru debitor de a-şi executa obligaţiile asumate, imposibilitatea fiind cauzată de acţiunea sau omisiunea creditorului.

Or, din toate datele speţei, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, şi pur ipotetic, că apelanta, în calitate de creditor, nu şi-a îndeplinit in mod corespunzător anumite obligaţii (ceea ce nu este cazul), nu rezultă de nicăieri cum această împrejurare atrage chiar imposibilitatea debitorului de a livra marfa, atât timp cât pentru executarea acestei din urma obligaţii, intimata avea cunoştinţă de toate elementele necesare.

Chiar dacă, din punct de vedere economic, ambele societăţi puteau avea un interes comun în necesitatea asigurării unor livrări lunare minime de marfă, cantitatea de 600 to de tărâţă de grâu/luna a fost stabilită, din punct de vedere juridic, în considerarea solicitării exprese a recurentei şi exclusiv în baza necesităţilor acesteia de producţie a furajului.

Aşadar, a susţinut recurenta, cauza încheierii contractului rezultă dintr-o serie de aspecte, arătate atât în faţa instanţei de recurs, cât şi înaintea instanţei de fond; în acest sens, recurenta a prezentat, pe larg, corespondenţa comercială dintre părţi, anterioară încheierii contractului, din care rezultă, în opinia sa, cauza reală pentru a contracta.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Se constată că recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Înalta Curte constată că, în realitate, ceea ce se solicită pe calea prezentului demers judiciar este ca instanţa de recurs să verifice în ce măsură corespondenţa electronică purtată între părţi poate fi considerată comandă scrisă, aceasta în condiţiile în care utilitatea, petinenţa şi concludenţa probatoriului administrat nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală.

Recurenta nu critică altceva decât interpretarea dată probelor administrate de către instanţa de apel, contestarea naturii juridice a corespondenţei electronice nefiind o chestiune ce ţine de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci de interpretarea probelor.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate de către părţile litigante, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, recurenta urmăreşte să obţină o reinterpretare a clauzelor contractuale, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei privind reţinerea de către instanţa de apel a culpei reclamantei pentru nelivrarea de către intimata-pârâtă a cantităţii restante de 2.474,88 tone de tărâţă, întrucât nu a transmis acesteia comenzi exprese privind cantităţile de tărâţă ce formau minimul lunar de 600 de tone, reprezintă o chestiune de fapt, care aparţine în mod suveran instanţei de fond sau de apel, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Susţinerile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situaţiei de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, întrucât acest aspect impune o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

Se observă ca recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

De altfel, întregul recurs reprezintă o critică a modalităţii de interpretare a probelor şi a stabilirii situaţiei de fapt, recurenta fiind nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu a apreciat corespondenţa electronică ca fiind o comandă scrisă, criticând, totodată, explicit, interpretarea greşită şi în contra probelor din dosar.

Aşa fiind, se constată că recurenta tinde la o restabilire a situaţiei de fapt, repunând în discuţie probele şi solicitând instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Trimiterile recurentei la prevederile art. 1516, 1517, 1527, 1534 şi 1266 C. civ. nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât nu se învederează instanţei de control judiciar, dacă şi cum au fost încălcate aceste dispoziţii legale, iar instanţa de recurs, în absenţa unor critici exprese, nu are posibilitatea să intervină şi să le completeze prin raţionamente deductive.

Criticile recurentei vizând greşita interpretare a clauzelor contractuale (art. 2 şi 3 din Contractul de livrare nr. x/20.09.2019) de către instanţa de apel se raportează la situaţia de fapt rezultată din probele adminstrate, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

Prin criticile invocate în susţinerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretenţiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, şi, în consecinţă, va anula recursul, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere, totodată, şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 606/A-COM din 19 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2022.