Tax evasion tort liability: personal civil responsibility of convicted defendant and seizure request justified; appellate decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, la 09.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumelor de 316.197 RON, reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoana fizică şi de 846.032 RON, cu titlu de accesorii aferente debitului principal datorat de către persoana juridică B. S.R.L., precum şi instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen.. şi ale art. 1.357 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1573/17.10.2017, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins acţiunea reclamantului

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi, în consecinţă admiterea acţiunii.

Prin decizia nr. 1829/R-CONT/29.06.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul, reţinând că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi că litigiul nu este unul de contencios administrativ ori de contencios fiscal, ci unul de natură civilă.

Totodată, a mai reţinut că nu recursul reglementat de art. 20 din Legea nr. 554/2004 este calea legală de atac, ci apelul, potrivit art. 466 alin. (1) C. proc. civ.

Ulterior, la 01.08.2018, reclamantul a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 1573/17.10.2017 a Tribunalului Argeş, secţia Civilă, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 26/A-C/21.01.2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare, stabilind termen pentru soluţionare.

Prin decizia nr. 169/A-com/18.03.2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 316.197 RON şi a respins petitul, ca lipsit de interes; a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata sumei de 251.618 RON, reprezentând accesoriile aferente debitului datorat de către B. S.R.L.; a respins în rest acţiunea.

Împotriva deciziei nr. 169/A-com/18.03.2019, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 316.197 RON, context în care recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) C. civ. şi ale art. 173, art. 174 şi art. 226 din Codul de procedură fiscală.

Recurentul a mai arătat că prin dispoziţia de respingere a cererii de plată a accesoriilor aferente debitului principal se ignoră interesul legitim al părţilor civile de a obţine repararea prejudiciilor produse prin infracţiuni, într-un termen cât mai scurt.

În continuare, a mai relevat că în mod greşit curtea de apel a admis în parte cererea privind obligarea la plata accesoriilor la debitul principal datorat de către B. S.R.L., reţinând eronat că a fost achitată suma de 14.820 RON, fără a exista o dovadă în acest sens şi că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale instituite de art. 1.357 C. civ., numai în limita prejudiciului în cuantum de 251.618 RON.

Totodată, recurentul a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului, în raport cu art. 952 şi urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

În drept, nu a fost indicat niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocând doar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017*.

Prin încheierea nr. 5616/17.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a Civilă, din cadrul aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia a fost înregistrat sub nr. x/2017.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra dreptului de a depune, în termen de 10 zile de la comunicare, puncte de vedere la raport; părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 10.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica recurentului privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi este întemeiată.

Conform dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare, "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat sa îl repare."

Instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului şi a respins cererea privind obligarea pârâtului A. la plata sumei de 316.197 RON, ca lipsită de interes. A argumentat instanţa că reclamantul poate executa silit patrimoniul pârâtului, în baza titlurilor executorii pe care le poate emite împotriva persoanei fizice autorizate C., după executarea cu prioritate a patrimoniului acesteia, în măsura în care bunurile din patrimoniul de afectaţiune sunt insuficiente pentru acoperirea prejudiciului.

A reţinut instanţa de apel că, în situaţia concretă dedusă judecăţii, aşa cum reiese din rapoartele de inspecţie fiscală şi deciziile emise de organul fiscal, forma de exercitare a activităţii, în raport de care sunt calculate obligaţiile fiscale în discuţie, este cea de persoană fizică autorizată. S-a reţinut că, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, indiferent de forma de organizare- persoană fizică autorizată sau întreprinzător persoană fizică-, această persoană răspunde cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune şi, în măsura în care acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor datorate, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, aşa cum rezultă din art. 20 şi art. 26 din actul normativ menţionat.

A concluzionat instanţa de apel că, în condiţiile în care actul normativ indicat prevede urmărirea inclusiv a bunurilor debitorului atunci când cele din patrimoniul de afectaţiune nu sunt suficiente, reclamantul nu justifică interesul în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată. S-a reţinut că scopul recurentului constă în obligarea pârâtului A. la plata accesoriilor aferente debitului datorat de către C., deşi reclamantul poate proceda la colectarea creanţei invocate, în baza aceloraşi titluri care pot fi emise faţă de C..

Instanţa de recurs constată că raţionamentul instanţei de prim control judiciar se abate de la condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum rezultă acestea din dispoziţiile art. 1357 C. civ. redate mai sus.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea paratului A. la plata sumei de 316.197 RON, reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoana fizică. Recurentul a menţionat că pârâtul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă. Întrucât pârâtul este cel vinovat de săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, acesta trebuie să repare prejudiciul cu bunurile din patrimoniul său.

Prin urmare, iniţial, reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal, alăturând acţiunea civilă celei penale. Nesoluţionarea acţiunii civile a fost determinată de intervenirea acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul A., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă."

În procesul penal, singurul inculpat cercetat şi condamnat definitiv a fost pârâtul din prezenta cauză, astfel că doar în ceea ce-l priveşte pe acesta s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că a fost săvârşită o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală, fiind astfel întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen.

Răspunderea penală este personală.

În cauza penală nu au fost cercetaţi alţi inculpaţi, nici persoane fizice şi nici persoane juridice. În consecinţă, C. - persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi economice, nu a fost cercetată în calitate de inculpat, nu a participat în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente, nefiind astfel stabilită vreo răspundere penală sau civilă în sarcina acesteia. Prin urmare, nu a fost stabilită nici săvârşirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii de către aceasta.

Reclamantul, în susţinerea pretenţiilor sale, a invocat sentinţa penală nr. 263/23.05.2017 pronunţată de Tribunalul Arges în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr 824/A/25.09.2017, care are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 28 C. proc. pen.., în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Aceste dispoziţii legale sunt reluate şi de C. civ. care, la art. 1365, prevede că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Per a contrario, instanţa civilă este legată de hotărârea definitivă de condamnare, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Or, instanţa de apel, contrar celor de mai sus, reţine că nu este necesară obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, întrucât reclamantul poate emite titluri executorii pentru colectarea creanţei de la C., care răspunde cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune şi, în măsura în care acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor datorate, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului, în baza aceloraşi titluri.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 lit. i) şi j) din Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, persoana fizică autorizată este definită ca fiind o întreprindere economică, fără personalitate juridică iar patrimoniul de afectaţiune este masa patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice.

Prima instanţă de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 20 din acest act normativ, titularul persoanei fizice autorizate răspunde pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.

Însă, aşa cum rezultă din aceste reglementări, titlul executoriu emis împotriva persoanei fizice autorizate permite, prioritar, antrenarea răspunderii patrimoniale a persoanei fizice autorizate şi numai în măsura în care bunurile din patrimoniul de afectaţiune sunt insuficiente, pot fi urmărite celelalte bunuri ale debitorului.

În cauză însă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, evocând răspunderea personală a acestuia, în calitatea sa de condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Un astfel de titlu executoriu i-ar da posibilitatea reclamantului să urmărească cu prioritate bunurile din patrimoniul pârâtului, şi nu numai în subsidiar, fiind astfel justificat, pe deplin, interesul în exercitarea acţiunii civile de faţă.

De altfel, se constată că, instanţa penală a reţinut, în descrierea faptei ilicite săvârşită de inculpat, că scopul urmărit de acesta a fost acela de a nu plăti TVA ca persoană fizică neautorizată, pentru imobilele construite, pentru care obţinuse autorizaţie de construire în anul 2007, cu doi ani înainte de înregistrarea persoanei fizice autorizate. Această întreprindere economică a fost înfiinţată urmare a verificărilor întreprinse de stat începând cu anul 2009, pe baza CNP, tocmai pentru a identifica persoanele fizice neautorizate care desfăşurau activităţi în domeniul imobiliarelor, fără a plăti TVA.

Reţinând deci că reclamantul justifică pe deplin interesul de a obţine un titlu executoriu în baza căruia să pornească urmărirea patrimoniului pârâtului condamnat definitiv, fără să fie condiţionat de urmărirea prioritară a patrimoniului de afectaţiune a PFA C., Înalta Curte constată temeinicia criticilor formulate de recurent sub acest aspect, fapt care impune admiterea acestui motiv de recurs.

Recurentul a mai criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., prin raportare la limitele răspunderii civile delictuale reţinute de instanţa de apel, fără a se ţine seama de specificul faptei ilicite săvârşită de pârât, respectiv evaziune fiscală, situaţie în care se impunea obligarea acestuia la repararea întregului prejudiciu cauzat, reţinut în hotărârea de condamnare, inclusiv a accesoriilor.

Şi această critică a recurentului este întemeiată.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, hotărârea penală de condamnare leagă instanţa civilă care soluţionează acţiunea civilă în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite şi persoana care a săvârşit-o. Or, singura persoană pentru care s-a stabilit că se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, este pârâtul din prezenta cauză. Celelalte persoane la care face trimitere instanţa de apel, care sunt menţionate în hotărârea penală, nu au fost cercetate în cadrul procesului penal nici în calitate de autori, nici în calitate de complici şi nici de persoane responsabile civilmente, nu s-a analizat dacă acestea au acţionat cu vinovăţie, nefiind formulată nici o acuzaţie cu privire la acestea.

Înalta Curte reţine că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Acţiunea penală exercitată în procesul penal din care s-a desprins acţiunea civilă din prezenta cauză, a fost pusă în mişcare numai împotriva inculpatului care este pârât în prezenta cauză, obiectul său fiind tragerea la răspunderea penală a inculpatului pentru săvârşirea celor două infracţiuni de evaziune fiscală menţionate în hotărârea penală şi pentru care inculpatul a şi fost condamnat definitiv. Având caracter accesoriu faţă de acţiunea penală, acţiunea civilă exercitată în procesul penal depinde de limitele acţiunii penale. Acţiunea civilă exercitată în faţa instanţei civile este influenţată de dezlegările instanţei penale cu privire la existenţa faptei şi persoana făptuitorului. Astfel, în lipsa reţinerii de către instanţa penală a unei coparticipări active la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa civilă care soluţionează acţiunea civilă este ţinută de aceste limite. Or, deşi în hotărârea de condamnare s-a arătat că pârâtul din prezenta cauză administra societatea împreună cu fratele său şi că a fost ajutat de o terţă persoană, acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare şi împotriva acestora, nefiind cercetată penal şi condamnată în cauză vreo altă persoană afară de pârâtul din prezenta cauză. De altfel, nici persoana juridică, respectiv societatea B. S.R.L., nu a fost cercetată în calitate de inculpat. Astfel fiind, nu există o hotărâre penală de condamnare cu privire la alte persoane afară de pârât, astfel că doar cu privire la acesta instanţa civilă este ţinută de dezlegările date de instanţa penală. Aşa cum s-a menţionat deja mai sus, nu se cunosc elemente privitoare la activitatea concretă desfăşurată de terţele persoane, la vinovăţia acestora, la urmarea imediată a faptelor lor şi la legătura de cauzalitate.

De altfel, se constată şi aplicarea greşită a principiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte repararea prejudiciului prin raportare la coparticiparea activă la săvârşirea faptei ilicite, reţinută de instanţa civilă. Astfel, pe de o parte s-a reţinut participarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ilicite iar pe de altă parte, deşi răspunderea civilă delictuală este solidară, instanţa de apel a divizat-o, obligând pârâtul la suportarea unei treimi din prejudiciul cauzat reclamantului. În justificarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că ceilalţi participanţi nu au fost chemaţi în judecată în cauza de faţă. Or, în lipsa stabilirii în procesul penal a faptelor săvârşite de aceştia şi în lipsa cercetării lor în acţiunea civilă de faţă, nu rezultă care sunt elementele pe care şi-a bazat instanţa de apel soluţia de divizibilitate a răspunderii civile delictuale reţinute în cauză.

În final, instanţa de recurs reţine ca fiind întemeiate şi criticile recurentului referitoare la neanalizarea şi nesoluţionarea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale pârâtului, în raport cu art. 952 şi urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

Aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se constată că în decizia instanţei de apel nu se regăsesc argumente referitoare la această cerere şi nici vreo dezlegare, cererea nefiind analizată şi soluţionată.

Găsind întemeiate toate motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei civile nr. 169/A-com din 18 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la soluţionarea cauzei valorificând dezlegările date de instanţa de recurs în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva deciziei civile nr. 169/A-com din 18 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2022.