Compensation for pre-2007 energy servitudes: gratuitous use under Decree-Law 76/1950 bars tort claims and indemnity demands.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la evacuarea suprafeţei de 80,12 mp, situată în demisolul imobilului din str. x, Bucureşti, pe care se află amplasate echipamentele proprietatea pârâtei; obligarea pârâtei la plata sumei de 180.270 RON, echivalentul a 40.060 euro la cursul de schimb leu/euro de 4,5 RON/1 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de 80,12 mp pentru perioada 17.12.2014-30.01.2017 şi ulterior, până la eliberarea completă a spaţiului; obligarea pârâtei la plata sumei de 234.000 RON, echivalentul a 52.000 euro la cursul de schimb leu/euro de 4,5 RON/1 euro, reprezentând contravaloarea daunelor interese pentru utilizarea fără drept a suprafeţei de 80,12 mp.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, art. 1357 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 491 din 27 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus rectificarea citativului, în sensul eliminării din sistemul Ecris a societăţii B., urmând a fi menţionată doar societatea C. S.A (fostă B.)

Prin decizia civilă nr. 921A din 28 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 491 din 27 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea prezentului demers procesual a făcut o succintă prezentare a situaţiei de fapt.

În motivarea recursului formulat, recurenta a susţinut că, în cauză, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a susţinut că, prin hotărârea recurată, se face o confuzie între exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor statului - care se face cu titlu gratuit, conform art. 12 alin. (4) din Legea 123/2012 şi exercitarea acestor drepturi asupra proprietăţilor private, care se realizează, conform art. 12 alin. (5) din Legea 123/2012, în schimbul unei indemnizaţii, despăgubiri.

Astfel, recurenta subliniază că, în mod eronat, instanţa a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 123/2012, reţinând "cu prioritate" că postul de transformare ce face obiectul cauzei a fost amplasat în locul actual în anul 1974, însă, a continuat argumentarea prin raportare la dispoziţiile actului normativ anterior menţionat.

Pe cale de consecinţă, solicită să se constate contradicţia argumentelor instanţei de apel, care, pe de o parte, apreciază că Legea nr. 123/2012 nu este aplicabilă, iar, ulterior, motivând respingerea apelului, aduce drept temei dispoziţii ale acestei legi. Faţă de această argumentare, recurenta apreciază ca fiind incident motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta arată că înţelege să invoce dispoziţiile art. 6 alin. (6) C. civ., pe care îl reproduce.

Conchizând, recurenta susţine că, în situaţia în care instanţa va trece peste argumentele sale privitoare la faptul că postul de transformare deserveşte un interes privat şi nu unul public, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 123/2012.

În continuare, recurenta susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont şi nu a argumentat în niciun mod înlăturarea probatoriului administrat în faza apelului.

În susţinere, arată că, din înscrisurile depuse de pârâtă la dosarul cauzei, rezultă că echipamentele acesteia, amplasate în subsolul imobilului recurentei, nu deservesc un interes public, ci unul eminamente privat.

În cazul în care se va trece peste argumentaţia prezentată, solicită a se constatata că intimata-pârâtă nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că echipamentele existente în subsolul imobilului deţinut de recurentă sunt în stare de funcţionare şi că deservesc imobilul acesteia, în condiţiile în care sarcina acestei probe aparţinea pârâtei, recurenta susţinând că nu poate face dovada unui fapt negativ.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale. Contrar celor reţinute de instanţă, recurenta afirmă că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 din C. civ. privind răspunderea delictuală.

În plus, mai arată că dispoziţiile Legii nr. 123/2012, care conferă dreptul proprietarului afectat de exercitarea unor drepturi de uz şi servitute instituite în favoarea operatorului de distribuţie a energiei electrice, sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi art. 555 - 556 din C. civ.

Astfel, susţine că, prin neîncheierea unei convenţii cu apelanta-reclamantă, proprietar al spaţiului afectat de drepturile de uz şi servitute instituite prin lege în favoarea intimatei-pârâte, aceasta din urmă a încălcat obligaţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, fapta intimatei-pârâte având caracter delictual, în sensul art. 1349 din C. civ.

În continuare, autoarea recursului solicită instanţei de control să constate că nu există niciun temei de drept din care să rezulte că dreptul de servitute legală, deţinut de pârâtă, poate fi exercitat cu titlu gratuit, în condiţiile în care este aplicabil, în cauză, art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012, iar nu art. 12 alin. (4).

Mai arată că, din cuprinsul titlului de proprietate, se constată că spaţiul de 80,12 mp aflat la demisolul imobilului, afectat de Postul de transformare subteran PTS2050, face obiectul dreptului de proprietate privată al recurentei-reclamante, şi nu al celui de proprietate publică, iar împrejurarea că recurenta a avut cunoştinţă despre existenţa acestuia la momentul achiziţionării imobilului în anul 2014, nu este de natură să determine inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012, întrucât nu există niciun temei juridic sau raţiune ce ar putea justifica o asemenea interpretare.

Aşadar, în considerarea temeiului de drept aplicabil şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legea specială incidenţă, recurenta susţine că existenţa prejudiciului constă în neacordarea despăgubirilor ce i se cuvin în baza dispoziţiilor art. 12 alin. (10) din Legea nr. 123/2012.

Totodată, făcând trimitere la dispoziţiile art. 44 din Constituţia României şi la art. 555 C. civ., recurenta arată că regimul juridic al terenurilor afectate de capacităţi energetice a format obiectul Legii nr. 318/2003, a Legii nr. 13/2007, iar, în prezent, este reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Arată că dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi alin. (9) din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice permiteau, în vederea desfăşurării unui serviciu de utilitate publică, restrângerea atributelor dreptului de proprietate privată, dar recunoşteau, în acelaşi timp, dreptul titularilor dreptului de proprietate privată la despăgubiri.

În continuare, arată că prevederi similare sunt cuprinse şi în Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale (dispoziţiile art. 12 din. 2-7), la alin. (10) al art. 12 fiind prevăzut în mod expres faptul ca proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectaţi de exercitarea de către titularii de licenţă şi autorizaţii a drepturilor prevăzute la alin. (2) vor fi despăgubiţi pentru prejudiciile cauzate acestora.

Făcând trimitere în continuare la prevederile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, recurenta afirmă că, din înscrisurile depuse la dosar, corespondenţă, notificări, rezultă că a solicitat intimatei-pârâte încheierea unei convenţii-cadru pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor, a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, fără a se da curs acestei solicitări.

Conchizând, recurenta susţine, aşadar, că, raportat la aceste dispoziţii generale şi speciale, în mod eronat instanţa a susţinut că prevederile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, reţinut în considerentele sentinţei, ar fi aplicabile doar proprietăţilor private afectate de capacităţi energetice ce se vor realiza după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2012, în speţă fiind vorba despre instalaţii energetice, realizate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Totodată, solicită instanţei de control să reţină că, din întreaga reglementare a legii privind capacităţile energetice ce afectează proprietăţile private, nu rezultă că exercitarea dreptului legal de uz şi servitute instituit în favoarea pârâtei ar fi unul gratuit şi, în condiţiile în care este de necontestat faptul că există o limitare a folosinţei bunului imobil, proprietatea reclamantei, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul I adiţional la CEDO, în lipsa unei despăgubiri, aceasta reprezintă o sarcină excesivă şi împovărătoare pentru proprietar conform jurisprudenţei CEDO.

Recurenta arată că, aşa fiind, pentru menţinerea unui just echilibru între interesul general şi cel particular, în virtutea echităţii şi al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, este obligatorie acordarea unei despăgubiri, care să acopere prejudiciul suportat prin restrângerea prerogativelor acordate de art. 555 C. civ.

Sub acest aspect, arată că nu pot fi primite considerentele instanţei, conform cărora, recurenta ar fi dobândit terenul de abia în anul 2014, având deci cunoştinţă despre existenţa capacităţilor energetice, de vreme ce nu se contestă dreptul de uz şi servitute instituite în favoarea intimatei-pârâte, ci se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a spaţiului.

În încheiere, arată că, prin raportare la prevederile legale menţionate, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra spaţiului afectat de capacităţile energetice, are dreptul de a fi despăgubită pentru restrângerile cauzate dreptului real al cărei titular este, astfel încât, faţă de aspectele de fapt şi de drept invocate, dispoziţiile legale incidente şi ansamblul probator administrat în cauză, solicită admiterea recursului împotriva deciziei civile nr. 921A din 28.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 19 februarie 2021, astfel cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. (fostă B.)

La 19 martie 2021, intimata, a depus, în termen legal, întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. Totodată, a solicitat a se constata faptul că, în realitate, motivele invocate de recurentă nu se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ci reprezintă criticile aduse sentinţei pronunţate de instanţa de fond care au format obiectul analizei cauzei în apel.

La 29 martie 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

La 26 iulie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei, ca neîntemeiate şi admiterea recursului, reluând criticile formulate deja în recursul declarat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admiterea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor, cu solicitarea de a depune un punct de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 mai 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia cuprinde considerente contradictorii, deoarece, deşi ar fi reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 123/2012, postul de transformare fiind amplasat la locul actual în anul 1974, ulterior, instanţa de apel ar fi respins cererea recurentei tocmai pe baza dispoziţiilor acestei legi.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând într-un mod structurat, fără elemente contradictorii, raţionamentul-logico juridic care a stat la baza deciziei pronunţate.

Cu titlu preliminar, potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a rezultat din probatoriul administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, instanţa supremă reţine că instalaţia energetică, reprezentând post de transformare subteran aparţinând intimatei, a fost instalată la subsolul imobilului deţinut de reclamantă în anul 1974.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că drepturile de uz şi servitute ale intimatei-pârâte s-au născut sub efectul Decretului-lege nr. 76/1950 pentru producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice, act normativ în vigoare la acel moment.

În ce priveşte incidenţa Legii nr. 123/2012, instanţa supremă reţine, în primul rând, că recurenta a avut o poziţie contradictorie pe parcursul procesului, în sensul că, pe de o parte, a susţinut inaplicabilitatea acestei legi, iar pe de altă parte, a susţinut că dreptul de servitute al intimatei-pârâte nu este legal constituit în lipsa unei convenţii prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute ale intimatei-pârâte şi indemnizaţia prevăzută de art. 12 din Legea nr. 123/2012.

În al doilea rând, reţine că, în mod contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile acestei legi.

Astfel, a reţinut instanţa de apel faptul că, prin decizia nr. 27/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-au dat interpretări obligatorii cu privire la aplicarea în timp a Legii nr. 123/2012, inclusiv sub aspectul necesităţii încheierii unei convenţii şi a existenţei dreptului la indemnizaţie.

A reţinut că, prin această decizie s-a statuat că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune".

A mai reţinut instanţa de apel că, în motivarea deciziei nr. 27/2019 (par. 92), Î.C.C.J. a statuat că, "Din prevederile art. 16 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 123/2012 rezultă că, dacă proprietarul terenului nu este statul sau unitatea administrativ-teritorială, caz în care exercitarea drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, modalitatea de exercitare a acestor drepturi depinde de momentul edificării capacităţii energetice. Astfel, exercitarea drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice care se vor realiza după intrarea în vigoare a legii se face pe baza unei convenţii-cadru, cu un conţinut anume determinat, care va cuprinde şi cuantumul indemnizaţiei. Per a contrario, dacă astfel de capacităţi au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii, exercitarea drepturilor în discuţie se face fără încheierea vreunei convenţii şi fără plata vreunei indemnizaţii".

Raportat la aceste consideraţii, instanţa de apel a conchis că reclamanta nu este îndreptăţită la obţinerea contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 80,12 mp faţă de legislaţia în vigoare la data instalării echipamentelor, şi anume faţă de Legea nr. 76/1950. În acelaşi timp, a reţinut, raportat la considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 27/2019 (92) şi la data amplasării echipamentelor în imobil, că dispoziţiile Legii nr. 123/2012 nu sunt incidente în cauză cu privire la necesitatea încheierii unei convenţii prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute ale intimatei-pârâte şi a existenţei dreptului la indemnizaţie pentru lipsa de folosinţă.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate aceluiaşi motiv de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind neargumentarea de către instanţa de apel a înlăturării probatoriului administrat în apel, în susţinerea inaplicabilităţii Legii nr. 123/2012, din care ar rezulta că echipamentele pârâtei amplasate în subsolul imobilului reclamantei nu deservesc un interes public, ci unul eminamente privat apar ca lipsite de interes, de vreme ce, prin decizia recurată s-a reţinut inaplicabilitatea acestei legi asupra pretenţiilor reclamantei.

Pe de altă parte, instanţa supremă nu poate primi critica privind lipsa dovezilor care să ateste că echipamentele intimatei-pârâte sunt în stare de funcţionare şi deservesc imobilul acesteia întrucât vizează stabilirea situaţiei de fapt iar nu conturarea unei critici de nelegalitate ce poate face obiectul analizei în această etapă procesuală, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de apel ar fi apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. În susţinerea acestei critici, recurenta arată că, prin neîncheierea unei convenţii cu recurenta-reclamantă, proprietar al spaţiului afectat de drepturile de uz şi servitute instituite prin lege în favoarea intimatei-pârâte, aceasta din urmă a încălcat obligaţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 12 alin. (6) din Legea nr. 123/2012, fapta intimatei-pârâte având caracter delictual în sensul art. 1349 C. civ.

Criticile recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Se cuvine precizat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă a suprafeţei de 80,12 mp, precum şi la plata de daune interese reprezentând utilizarea fără drept a aceleiaşi suprafeţe.

Aşa cum s-a arătat deja, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2019, Î.C.C.J. a statuat că titularii dreptului de proprietate afectaţi de capacităţi energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007; pentru capacităţile realizate anterior, aşa cum este şi situaţia în speţă, transformatorul fiind instalat în anul 1974, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune. Totodată, a statuat că, dacă astfel de capacităţi au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, exercitarea drepturilor în discuţie se face fără încheierea vreunei convenţii şi fără plata vreunei indemnizaţii.

Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a reţinut că, "(99) atât timp cât legile speciale (n.b. Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012) nu recunosc dreptul la indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă decât în cazul capacităţilor energetice realizate ulterior intrării lor în vigoare, părţile nu pot apela la dreptul comun pentru a încerca să obţină un atare drept pentru capacităţile construite anterior, pentru că o asemenea abordare ar goli de conţinut dispoziţiile de la acel moment ale legii, care consacrau caracterul gratuit al exercitării drepturilor de uz şi servitute".

Raportat la aceste considerente, instanţa de recurs reţine că, atât timp cât domeniul energetic este reglementat prin legi speciale, recurenta-reclamantă nu poate recurge la normele de drept comun ale 1349 C. civ. pentru realizarea pretenţiei sale, întrucât se opune principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală)

În plus, faţă de data instalării echipamentelor în imobilul reclamantei dar şi raportat la dezlegările obligatorii ale Î.C.C.J. din decizia în interesul legii nr. 27/2019, instanţa supremă reţine că, în ce priveşte dreptul la indemnizaţie al recurentei şi necesitatea încheierii unei convenţii prin care să se prevadă limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute ale intimatei-pârâte, nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 123/2012, în mod corect reţinând instanţa de apel că dreptul de servitute al intimatei-pârâte s-a născut sub imperiul Decretului lege nr. 76/1950.

Decretul nr. 76/1950 a stabilit, în art. 1, că dreptul de a produce, transporta, distribui şi vinde energie electrică aparţine statului şi a conferit, în art. 23, beneficiarilor autorizaţiilor de construire şi de exploatare a uzinelor şi reţelelor electrice dreptul de a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară şi de a instala şi întreţine stâlpi susţinători ai reţelelor electrice, cabluri subterane, conductori aerieni, posturi de transformare sau de conexiune şi altele asemenea; a mai acordat dreptul de a aşeza şi întreţine suporţi şi ancoraje pentru reţele, pe clădiri, dreptul de a utiliza străzile şi drumurile publice, precum şi proprietăţile particulare în scopul accesului la construcţia proiectată şi pentru întreţinerea şi exploatarea instalaţiilor, dreptul de a tăia arborii care ar putea provoca întreruperi, de a interzice proprietarilor imobilelor învecinate de a construi, instala sau depozita orice obiecte care ar putea prejudicia buna funcţionare a instalaţiilor electrice şi dreptul de a interzice construirea de noi clădiri şi de orice fel de "construcţiuni" sub liniile de transport principale: 220, 110, 35 şi 25 kW.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu este îndreptăţită la plata contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 80,12, de vreme ce Legea nr. 76/1950 nu prevede o asemenea măsură reparatorie.

Referitor la susţinerile recurentei în sensul că este îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a suprafeţei de 80,12 mp, instanţa de recurs reţine că, în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2019, instanţa supremă a statuat că, "(109) În ceea ce priveşte despăgubirile, urmează a se statua că titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), întrucât, de la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 şi până în prezent, toate actele normative au recunoscut un asemenea drept persoanelor prejudiciate prin pagube produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz şi servitute. Se cuvine din nou să fie subliniat că dreptul la despăgubiri este distinct de cel la indemnizare, primul dintre ele fiind legat în mod expres de producerea unei pagube, noţiune în categoria căreia nu intră şi cea derivată din lipsa de folosinţă. În acest context, se impune a reitera că prejudiciile trebuie să fie produse cu ocazia exercitării drepturilor de uz şi/sau servitute, pentru a putea da naştere dreptului la despăgubiri, simpla exercitare a dreptului de uz şi servitute nefiind aptă să producă, ea însăşi, pagube, deoarece exercitarea unui drept în limitele legii nu vatămă pe nimeni".

Raportat la aceste considerente obligatorii ale instanţei supreme, care fac distincţie între indemnizaţie şi despăgubire, instanţa de recurs reţine că, chiar dacă despăgubirile pot fi solicitate indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007), totuşi, prin decizia atacată s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit săvârşirea de către intimata-pârâtă a unei fapte care să depăşească simpla exercitare a dreptului de uz şi servitute, pentru a se putea reţine caracterul ilicit al unei asemenea fapte generatoare de prejudicii în patrimoniul recurentei-reclamante.

Or, în cadrul acestei căi de atac extraordinare se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, aspectele care vizează stabilirea situaţiei de fapt în urma administrării unui probatoriu adecvat fiind atributul instanţelor devolutive.

Prin urmare, criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007 sunt nefondate.

În ce priveşte argumentele recurentei privind faptul că exercitarea dreptului de uz şi servitute instituite în favoarea intimatei-pârâte cauzează o limitare a dreptului de proprietate al pârâtei ce nu poate fi acoperită decât prin plata unei despăgubiri, instanţa de recurs reţine că, în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că amplasarea unor stâlpi de electricitate pe terenul proprietate a reclamanţilor a făcut ca lotul de teren ocupat cu fundaţiile să fie considerat, prin efectul legii naţionale, drept "bun public", iar asemenea dispoziţii nu au privat pe reclamanţi de proprietatea lor, ci au vizat punerea în aplicare la nivel naţional a unor politici de producţie şi de distribuţie a energiei electrice şi termice, intrând sub incidenţa reglementării privind "folosirea bunurilor" în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a mai subliniat că dispoziţiile naţionale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor "de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor", enunţat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, evaluând măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanţa europeană a notat că, într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile de interes general, iar caracterul proporţional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existenţa unor garanţii de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naţionale conţin asemenea garanţii, condiţionând exercitarea dreptului de uz şi de servitute de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate; mai mult, a apreciat că, şi dacă legiuitorul intern optează pentru soluţia gratuităţii exercitării drepturilor de uz şi de servitute, proprietarii afectaţi nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute.

Totodată, prin decizia nr. 27/2019, pronunţată de completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Î.C.C.J. a statuat cu efect obligatoriu faptul că, "nu există niciun conflict între drepturile de proprietate, pentru că terenurile pe care se află reţelele electrice de transport şi de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii (n.b. Legea nr. 123/2012) nu au intrat niciodată în proprietatea privată, ci, dimpotrivă, erau şi au rămas în cea publică; prin urmare, în măsura în care reţeaua este amplasată, într-o exprimare generală, pe un teren proprietate privată, trebuie să se considere că suprafaţa de teren afectată reţelei (strict cea situată sub platforma pe care sunt amplasaţi stâlpi de electricitate, de exemplu) rămâne în proprietate publică, iar drepturile celor doi titulari nu se află în concurs, ci se întâlnesc la limita capacităţii energetice, fără a o putea depăşi. În niciun caz, o asemenea delimitare a proprietăţii nu are ca efect o expropriere, nici formală, nici de fapt, a titularului dreptului de proprietate privată afectat, ci duce la un control rezonabil şi lipsit de arbitrariu al folosirii bunurilor; aceasta, chiar dacă dreptul de proprietate privată (prin ipoteză, învecinat) ajunge să fie afectat; în substanţa sa, el însă nu dispare, căci titularul îl poate utiliza, vinde, dona, ceda, ipoteca ori lăsa moştenire".

Raportat la aceste considerente, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile recurentei, întrucât, aşa cum s-a arătat, în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă nu a dovedit producerea unei pagube prin exercitarea dreptului de uz şi servitute de către intimata-pârâtă care să legitimeze acordarea de despăgubiri, iar instanţa de recurs nu poate proceda la restabilirea situaţiei de fapt.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 921A din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.