Abusive mortgage clauses: exchange-rate stabilization excluded, interest restitution quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Braşov la 5 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Bălcescu Braşov:

- să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive din Contractul de Credit ipotecar nr. x din data de 23.03.2007, în cuprinsul art. 6.1, 6.2, 6.3, 8.1. 8.3, 8.5, 8.6, 9.2, 9.4, 10.2, 10.3, 15.1;

- să fie obligată pârâta să ajusteze nivelul dobânzii conform prevederilor contractuale şi legale;

- să fie obligată pârâta să actualizeze contractul de credit prin realizarea modificărilor impuse de lege (comunicarea în scris a noului nivel al dobânzii, modalitatea de calcul a acesteia - marja băncii fixă + LIBOR la 12 luni şi modalitatea de modificare atât în sens crescător, cât şi descrescător);

- să se stabilească în sarcina pârâtei calcularea unei marje fixe pe toată durata contractului de credit ca fiind diferenţa dintre dobânda creditului (5,5% la data acordării) şi indicele Libor cel mai favorabil-LIBOR la 12 luni;

- să se dispună modificarea clauzei şi stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de către client la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate a creditului şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi;

- să fie obligată pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele încasate abuziv, de la data fiecărei scadenţe a creditului şi până la data restituirii de către pârâtă, actualizată cu rata inflaţiei.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 77 din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, Legea nr. 193/2000, O.U.G nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 5742 din 30 mai 2016, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Dosarul a fost înregistrai pe rolul acestei instanţe la 10 iunie 2016, sub nr. x/2016.

Pentru termenul de judecată din 8 mai 2018 reclamanţii au depus precizarea cererii de chemare în judecată prin care au arătat că solicită admiterea cererii de chemare în judecată şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale pe care le consideră abuzive, clauze ce au fost inserate în Contractul de credit încheiat cu pârâta.

Cu privire la petitele 2-4, reclamanţii au arătat că dobânda percepută pe parcursul derulării contractului a fost stabilită de bancă în mod unilateral, astfel că s-a creat un dezechilibru major între drepturile părţilor contractante, fiind necesară ajustarea nivelului acestei dobânzi conform prevederilor contractuale şi legale, la data contractării creditului dobânda fiind de 5,5 % pe an, în anul 2008 dobânda ajungând să fie de 6,49 %, fără ca motivul creşterii dobânzii să poată fi cunoscut de către consumator. Aşadar, au arătat reclamanţii, se impune ca dobânda să fie stabilită prin raportare la dobânda convenită la data semnării contractului, de 5,5 %, rezultând din raportarea la L1BOR la 12M o marjă a băncii de 2,29 %.

Referitor la petitul 5 al cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că este necesară stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru fiecare rată succesivă, datorată de către client, dat fiind faptul că, aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuaţia monedei în care s-a generat creditul, fluctuaţie care a condus la împovărarea debitorilor şi ruina acestora.

Referitor la petitul 6 al cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că, în temeiul clauzelor reclamate ca fiind abuzive, au fost percepute sume de bani, care se impun a fi restituite, având în vedere nulitatea clauzelor care prevăd plata acestor sume.

Prin sentinţa civilă nr. 447/CA din 7 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A. - Sucursala Braşov, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării capătului 5 al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect a capătului 1 al cererii de chemare în judecată, cu privire la clauzele 6.1, 6.2 şi 6.3, 8.6 din contractul de credit, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta C. S.A., prin întâmpinare.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi ulterior precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi C. S.A. Sucursala Braşov.

A constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 23.03.2007: art. 6.1, art. 6.2 şi art. 6.3; clauzele menţionate la art. 8 pct. I, art. 8 pct. 3, 8.5 şi 8.6.; clauza inserată Ia art. 15.1.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca fiind abuzive şi a înlăturat aceste clauze din contractul de credit.

A obligat pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Braşov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2.29%, calculată ca diferenţă între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% şi indicele LIBOR la data încheierii contractului.

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A respins restul pretenţiilor formulate ca nefiind întemeiate.

A stabilit onorariul definitiv în favoarea expertului specialitatea contabilitate, la suma de 8.000 RON.

A obligat reclamanţii A. şi B. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de diferenţă onorariu.

A obligat pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Braşov la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert, proporţional cu partea din cererea de chemare în judecată admisă.

Împotriva sentinţei civile nr. 447 din 7 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2016, pârâta C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Totodată, a formulat apel şi împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost stabilit onorariul iniţial al expertului (4.000 RON), solicitând modificarea parţială a respectivei încheieri, în sensul acordării unui onorariu total de 2.000 de RON.

Intimaţii-reclamanţi au formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinţei, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate, la nivelul valabil la data încheierii contractului. În motivarea cererii, au invocat aprecierea substanţială a francului elveţian, norma B.N.R. 17/2003, poziţia de inegalitate a părţilor şi dezechilibrul contractual.

Prin decizia civilă nr. 1299/Ap din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 447/CA/07.07.2020, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A înlăturat dispoziţiile privind obligarea pârâtelor C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Braşov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2,29%, calculată ca diferenţă între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% şi indicele Libor la data încheierii contractului şi în ceea ce priveşte restituirea sumelor de bani potrivit acestei formule de calcul.

A stabilit onorariul definitiv în favoarea expertului specialitatea contabilitate la suma de 4.000 RON în loc de 8.000 RON şi a înlăturat dispoziţia privind obligarea reclamanţilor A. şi B. la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de diferenţă onorariu.

A înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtelor la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, proporţional cu partea din cererea de chemare în judecată admisă.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă.

A respins apelul incident declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat intimaţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 1834 RON către apelanta pârâtă C. S.A. reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, prin care, în temeiul ari. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curţii de Apel Braşov, cu consecinţa admiterii cererii de apel incident şi respingerea în tot a apelului promovat de C. S.A.

Cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenţii au procedat la prezentarea detaliată a parcursului procesual, după care au dezvoltat motivele de casare invocate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că au înţeles să invoce acest motiv de nelegalitate prin raportare la dispoziţia instanţei de apel de înlăturare a obligaţiei impuse în sarcina băncii de Tribunalul Braşov având ca obiect restituirea sumelor încasate în mod nelegal cu titlu de dobândă, în baza unor clauze abuzive.

Raportat la această dispoziţie a instanţei de apel, apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar citarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei recurate nu face altceva decât să confirme poziţia recurenţilor, în sensul necesităţii restituirii sumelor încasate abuziv.

Pe cale de consecinţă, consideră că soluţia instanţei de apel, de schimbare a hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia de restituire a sumelor de bani încasate cu titlu de dobânzi în baza unor clauze cu caracter abuziv, este pe de o parte nemotivată, iar, pe de altă parte, argumentaţia succint prezentată la capitolul "în ceea ce priveşte restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive, (...)" este în dezacord cu soluţia dată asupra acestui petit.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că au înţeles să invoce acest motiv de nelegalitate prin raportare la soluţia de înlăturare a unei formule de calcul a dobânzii impuse Băncii ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1, 6.2 şi 6.3 din contract şi din perspectiva soluţiei de respingere a apelului incident, faţă de modalitatea greşită de aplicare a prevederilor art. 966 şi art. 968 C. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1255 alin. (2) C. civ. şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011.

Detaliind, recurenţii susţin că, prin hotărârea instanţei de apel, s-a creat o situaţie inedită, în care, deşi se constată caracterul abuziv al clauzelor în baza cărora Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, cu toate acestea, recurenţii sunt lipsiţi de dreptul de a recupera sumele încasate cu acest titlu, în mod abuziv, de către unitatea bancară, fiind şi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Cu alte cuvinte, arată că, deşi se confirmă caracterul abuziv al clauzelor în privinţa cărora au solicitat a se constata că sunt lovite de nulitate absolută, totuşi nu este agreată o formulă de calcul stabilită de instanţă, în condiţiile în care, în prezent, contractul nu mai cuprinde nicio clauză privind modalitatea de calcul a dobânzii.

În continuare, recurenţii fac trimitere la ceea ce a reţinut instanţa de apel, respectiv că, în atribuţiile instanţei naţionale intră doar dreptul de a dispune dacă se aplica o anumită clauză şi că jurisprudenţa C.J.U.E. a statuat că instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive, singura derogare admisă fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv (în dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii neexistând astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face intervenţia judecătorului nepermisă).

În ceea ce priveşte clauzele inserate în articolele 6.1, 6.2 şi 6.3., care prevăd dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile, recurenţii afirmă că, în mod corect s-a statuat asupra caracterului lor abuziv, luând în considerare faptul că acordă un drept discreţionar băncii de a modifica unilateral aceste costuri, clientul fiind nevoit, în caz de neacceptare, să returneze integral soldul rămas de rambursat.

Cu toate acestea, arată că împrejurarea constând în faptul că unele dintre clauzele contestate au putut fi cunoscute de către consumator de la momentul încheierii contractului nu este suficientă pentru a înlătura necesitatea negocierii, în condiţiile în care aceştia, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

În susţinerea afirmaţiilor lor, recurenţii fac trimitere la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 992/13.03.2014.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor inserate în contractul de credit, recurenţii apreciază că regimul este unul specific nulităţii absolute, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte prin decizia nr. 686/21.02.2013.

Contrar poziţiei exprimate în considerentele deciziei recurate, prin stabilirea modului de calcul al dobânzii variabile, recurenţii susţin că instanţa nu intervine în contractul părţilor, ci restabileşte componenţa dobânzii pe care părţile au convenit-o, mai precis pe care instituţia bancară a propus-o consumatorilor la momentul încheierii contractului (în condiţiile în care niciun element care să sugereze posibilitatea de negociere pentru consumatori nu se poate reţine din probele administrate în cauză).

Astfel, arată că maniera de calcul a dobânzii, pe care prima instanţă a impus-o în sarcina Băncii, în niciun caz nu s-a făcut în mod nejustificat sau străin de convenţia părţilor, ci a avut în vedere respectarea prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Mai arată că, în capitolul IV al O.U.G nr. 50/2010 (astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010), la art. 37 lit. a), este reglementat modul de calcul al ratei dobânzii creditului, în sensul că dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Au mai arătat că, la celelalte litere ale articolului menţionat anterior, se prevede modalitatea în care indicii sus arătaţi pot fi modificaţi, în sensul reducerii acestora, creşterea fiind admisibilă doar dacă se revine la forma lor iniţial negociată cu consumatorul. Totodată, au mai arătat că dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în cuprinsul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 (privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori).

În cazul creditelor în CHF, recurenţii susţin că trebuie distins între situaţiile în care se solicită constatarea caracterului abuziv al dobânzii ca urmare a modalităţii de calcul şi problema diferenţei de curs valutar, aceasta din urmă putând fi remediată prin aplicarea teoriei impreviziunii.

Pentru ipoteza în care clauza referitoare la dobândă este nulă în integralitate, recurenţii susţin că, potrivit art. 1255 alin. (2) C. civ., devin aplicabile dispoziţiile legale în materie, respectiv cele referitoare la dobânda legală, prevăzute de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Mai susţin că, a constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la rata dobânzii nu înseamnă a constata existenţa unui cuantum ridicat al acesteia, peste cel prevăzut în art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de exemplu, ci, în înţelesul Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE a Consiliului Europei, caracterul abuziv priveşte lipsa posibilităţii de negociere de către consumator a clauzelor contractuale, prezentarea acestora de către profesionist într-un mod greu inteligibil, stabilirea condiţiilor de majorare a ratei dobânzii în funcţie de alţi factori decât cei obiectivi, uşor verificabili, ce nu ţin de voinţa proprie a băncii, astfel încât, în astfel de situaţii, instanţa, constatând caracterul abuziv al clauzei, are sarcina de a obliga profesionistul să respecte prevederile legale cu privire la maniera de stabilire a dobânzii, ceea ce, în speţă, a şi făcut.

Mai arată că dobânda trebuie să includă cheltuielile şi profitul băncii, iar indicele LIBOR este o dobândă de referinţă a cărei valoare se stabileşte de către D., independent de voinţa băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituţiile bancare de pretutindeni pentru a determina variaţia ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elveţieni.

De asemenea, au mai învederat că, potrivit legii şi clauzelor contractuale (art. 6.8 din Contract), singurul element variabil din componenta dobânzii este indicele LIBOR, marja fiind un element fix, ce nu poate fi modificat decât prin acordul expres al părţilor.

Cu toate acestea, arată că, în contractul de credit, apelanta, contrar legii, nu a precizat formula clară de calcul a dobânzii variabile, după cum recunoaşte implicit în repetate rânduri, inclusiv prin motivele de apel formulate.

Recurenţii susţin că această marjă exista la momentul contractării creditului, la fel cum există şi astăzi, sub forma cheltuielilor şi profitului băncii, fiind, astfel, o componentă certă a preţului contractual, adică a dobânzii.

În continuare, recurenţii subliniază că valoarea marjei nu a fost determinată în scris, în cadrul contractului, însă, arată că are o valoare determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR, de la data respectivă, din valoarea dobânzii fixe de 5,5% de la data acordării creditului, astfel cum a fost aceasta cuantificată prin art. 6.8 din Contract, după cum a arătat şi prima instanţă în considerentele hotărârii apelate.

Concluzionând, recurenţii susţin ca sunt admisibile cererile de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii, pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (K.), cu următorul raţionament: declararea ca nulă a clauzei privind dobânda (mecanismul de ajustare a dobânzii) duce la o lipsire de efecte a întregii clauze, transformând împrumutul într-unul fără dobândă.

În ceea ce priveşte apelul incident, recurenţii arătă că, pe parcursul derulării contractului, cursul s-a modificat substanţial, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 4,00 RON/CHF în luna iulie 2010, cu repercusiuni grave asupra acestora în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puşi în imposibilitatea de executare plăţilor.

Se mai arată că s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, în prezent, fiind obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Cu referire la Norma B.N.R. nr. 17/2003, arată că aceasta prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activităţii de creditare şi exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, o măsură în acest sens constituind îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Invocând prevederile art. 4, ale art. 2 şi ale art. 6 din Legea nr. 193/2000, au învederat că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Totodată, au susţinut că, prin această lege, a fost reglementată în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar), iar, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare), care este contrară bunei credinţe şi care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de efectuare a plăţilor în moneda creditului, recurenţii arată că acestea nu au fost negociate, având un caracter prestabilit şi impus consumatorilor reclamanţi, fără a avea posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor, fiind, astfel, nevoiţi să suporte exclusiv riscul valutar. Au mai arătat că pârâta nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a le explica riscurile, de a pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât să existe posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, recurenţii susţin că, în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, este instituită obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În aceste condiţii şi în lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamanţilor cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, recurenţii susţin că nu au avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

In altă ordine de idei, mai susţin că omisiunea pârâtei de a informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât angajează din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

În cauză, arată că s-a creat un dezechilibru ce constă în imposibilitatea reclamanţilor de a cunoaşte şi a anticipa mărimea obligaţiilor asumate prin convenţia de credit, iar, prin clauzele de risc valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor.

Se mai arată că pârâta a stipulat în convenţia de credit obligaţia reclamanţilor de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că, în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţia de credit încheiată între părţi dobândeşte un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aceste condiţii şi având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, aceştia susţin că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei de credit, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanţi în baza clauzelor abuzive, plus dobânda legală actualizată cu indicele de inflaţie.

În încheiere, faţă de cele menţionate anterior, recurenţii solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 8 aprilie 2021 şi, respectiv, la 7 aprilie 2021, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor C. S.A. - Sucursala Bălcescu Braşov şi C. S.A.

La 28 aprilie 2021, intimata C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii de recurs, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei.

La 14 mai 2021, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la dosarul de recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat un recurs propriu împotriva deciziei civile nr. 1299/Ap din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, astfel că dispoziţiile privind respingerea apelului pârâtei împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost stabilit onorariul iniţial al expertului, precum şi cele privind menţinerea soluţiei primei instanţe în privinţa respingerii excepţiilor netimbrării, lipsei de obiect, prescripţiei extinctive şi în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 privind dobânda variabilă, art. 8.1, art. 8.3, art. 8.5, art. 8.6 şi art. 15.1 şi înlăturării acestora din contract au rămas definitive.

Referitor la soluţia dată apelului incident, ce a vizat capătul de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), stabilizare curs la data contractării creditului şi convertire în moneda naţională a creditului, recurenţii-reclamanţi au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 23 martie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Se reţine că legislaţia privind protecţia consumatorului, Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În acelaşi sens a reţinut şi instanţa de apel prin decizia atacată, statuând că aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Criticile recurenţilor privind aplicarea în cauză a dispoziţiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiţiei oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispoziţiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenţi, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situaţii de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

În ce priveşte soluţia instanţei de prim control judiciar asupra apelului pârâtei C. S.A., recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel din perspectiva nemotivării dispoziţiei de înlăturare a obligaţiei impuse în sarcina pârâtei privind restituirea sumelor încasate în mod nelegal cu titlu de dobândă, precum şi din perspectiva nelegalei înlăturări a unei formule de calcul a dobânzii contractuale, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa primei instanţe.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, ori reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii nu exista o astfel de dispoziţie supletivă.

În plus, recurenţii-reclamanţi nu au solicitat stabilirea echilibrului contractual ci modificarea contractului prin impunerea unei formule de calcul propusă unilateral de către aceştia, însă, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, "atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa naţională nu poate să completeze acest contract modificând conţinutul acestei clauze"(Hot. din 3 martie 2020, Gomez del Moral Guasck, C-125/18).

Prin urmare, această critică, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenţii-reclamanţi, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că, în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti este cuprinsă atât în norma internă de procedură [art. 425 alin. (2) C. proc. civ..], cât şi în prevederile art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca o garanţie a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanţa sa şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Raţiunea motivării hotărârilor judecătoreşti rezidă, astfel, în necesitatea îndeplinirii acestor garanţii de imparţialitate a judecătorului şi de calitate a actului de justiţie, prin faptul că permite corecta examinare a argumentelor părţilor, a probelor administrate şi a elementelor care au fundamentat concluzia judecătorului cauzei, reprezentând, totodată, premisa exercitării corespunzătoare a controlului judiciar de către instanţa superioară.

Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a se intra în fondul acţiunii, ceea ce determină casarea acelei hotărâri cu trimitere spre rejudecare.

Instanţa supremă reţine că, prin sentinţa primei instanţe s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.1, art. 6.2 şi art. 6.3 din Contractul de credit nr. x/23.03.2007 şi s-au înlăturat aceste clauze din contractul de credit, soluţie menţinută şi prin decizia atacată, şi rămasă definitivă prin nerecurare.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a obligat pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Braşov să procedeze la calcularea dobânzii contractuale ca fiind reprezentată de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă în cuantum de 2.29%, calculată ca diferenţă între dobânda creditului, stabilită conform art. 6.8 din Contractul de credit nr. x din data de 23.03.2007, la valoarea de 5,5% şi indicele LIBOR la data încheierii contractului, precum şi să restituie reclamanţilor sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Prin apelul exercitat în cauză, pârâta C. S.A. a criticat soluţia primei instanţe, atât cu privire la formula de calcul a dobânzii impusă de prima instanţă, cât şi cu privire la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor stabilite ca fiind abuzive.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă constată că, deşi prin dispozitiv s-a admis apelul pârâtei şi s-a dispus înlăturarea dispoziţiei privind obligarea pârâtelor C. S.A. - Sucursala Braşov şi C. S.A. la restituirea sumelor de bani potrivit formulei de calcul a dobânzii stabilite de prima instanţă, instanţa de apel nu a prezentat raţionamentul logico-juridic care a determinat soluţia adoptată.

Astfel, în cuprinsul considerentelor sale, instanţa de apel s-a cantonat în a face doar o analiză a legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor pentru a ilustra care este sancţiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenţei unei clauze abuzive, ajungând în mod corect la concluzia că doar sancţiunea nulităţii absolute asigura protecţia efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniştilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absenţa posibilităţii reale a acestora de negociere a contractului.

Însă, se constată că lipseşte o analiză a instanţei de apel asupra efectelor nulităţii, cu atât mai mult cu cât soluţia sa a fost de anulare a obligaţiei băncii de restituire a sumelor de bani potrivit formulei de calcul stabilită de prima instanţă, în contextul în care apelanta-pârâtă solicitase înlăturarea obligaţiei de a restitui sumele de bani percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În raport de aceste considerente, sunt întemeiate criticile recurenţilor-reclamanţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză prezintă relevanţă jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. Astfel, prin hotărârea pronunţată la 25 noiembrie 2020 în Cauza C-269/19 (Banca B. S.A. împotriva A.A.A.), s-au statuat următoarele:

"consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor(...) În acest sens, instanţei naţionale îi revine, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 şi jurisprudenţa citată). Cu toate acestea, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea printre altele Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C 38/17, EU:C:2019:461, punctul 42)".

Atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul acestei clauze.

În situaţia în care instanţa naţională nu ar putea să înlocuiască o clauză abuzivă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv şi ar fi obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecinţe deosebit de prejudiciabile.

Astfel, în ceea ce priveşte un contract de împrumut, o asemenea anulare ar avea, în principiu, drept consecinţă, exigibilitatea imediată a sumei împrumutate care rămâne datorată în proporţii ce riscă să depăşească capacităţile financiare ale consumatorului şi, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Articolele 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, în ce priveşte clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului şi doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita şi daune interese.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. În virtutea principiului restitutio in integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ai fi fost inserată în convenţia lor.

În acest context, instanţa supremă reţine că, fiind înlăturate integral din contract clauzele privind dobânda variabilă (art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3), care nu îşi mai produc efectele, a rămas în vigoare clauza prevăzută la art. 6.8 din contractul de credit, potrivit căreia dobânda iniţială este de 5,5% pe an .

Totodată, se reţine că, între părţi au fost încheiate mai multe acte adiţionale prin care au fost modificate clauzele privind variaţia dobânzii, contractul rămânând în vigoare între părţile contractante.

Înalta Curte apreciază că problema efectelor constatării caracterului abuziv al clauzei privind mecanismul de formare a dobânzii variabile, nu a fost analizată de instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, lipsind considerentele care să expliciteze soluţia din dispozitiv.

Astfel, în limitele de mai sus, recursul declarat de reclamanţi este fondat şi urmează a fi admis, decizia recurată va fi casată în parte, numai în ce priveşte apelul băncii şi cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în privinţa criticilor privind soluţia dată cererii de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzelor privind dobânda variabilă, constatate abuzive.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare, instanţa de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către pârâta C. S.A. sub acest aspect, având în vedere şi recomandările desprinse din hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-269/2019 şi principiul restitutio in integrum. În acest sens, instanţa de apel urmează a verifica dacă dobânda percepută de bancă, în temeiul clauzelor constatate abuzive a fost mai mare decât dobânda iniţială, prevăzută în clauza 6.8 din contract, urmând a dispune restituirea sumelor percepute peste procentul de 5,5%, până la momentul la care părţile au convenit asupra modului de stabilire a dobânzii, cu respectarea cerinţelor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1299/Ap din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 447/C/07.07.2020 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.