Cassation appeal dismissed, upholding nullity of variable interest rate clause and ordering bank to refund excessive interest

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă la 23 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea caracterului nenegociat al contractului de credit nr. x/25.07.2007 (inclusiv actul adiţional din data de 30.08.2011) încheiat cu pârâta; constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contract: 4.1 (b) şi 4.3 - sub aspectul ratei dobânzii revizuibile; 5.1 şi 5.4 (teza finală) - privind suportarea diferenţelor de curs valutar şi îngheţarea cursului valutar la nivelul celui de la data încheierii contractului; 6.1 - privind comisionul de procesare; 6.3 - privind comisionul de administrare.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la emiterea unui nou plan de rambursare ca o consecinţă a eliminării clauzelor abuzive, obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în mod nelegal în baza clauzelor abuzive şi la plata dobânzii legale începând cu data perceperii acestora şi până la data restituirii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11344 din 19 octombrie 2019, Judecătoria Iaşi, admiţând excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

La această din urmă instanţă, cauza a fost înregistrată la data de 20 decembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin cererea adiţională formulată şi depusă la data de 28.02.2017, reclamantul A. a solicitat lărgirea cadrului procesual cu privire la reclamanţi, prin introducerea în proces a reclamantei C..

Raportat la concluziile raportului de expertiză, reclamanţii au modificat valoarea capătului de cerere în pretenţii, arătând că solicită restituirea următoarelor sume de bani: 8304,44 CHF, diferenţă de dobândă pentru perioada 25.07.2008 - 25.08.2011, 1394,63 CHF - comision de procesare şi 5487,57 CHF, comision de administrare perceput până la data de 25.08.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 452/2018 din 29 mai 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost adiţionată, formulată de către reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 lit. b) şi 4.3 - fraza a II-a (privind dobânda revizuibilă) şi în art. 6.1 (privind comisionul de procesare) şi a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi: a sumei de 2860,57 CHF (în echivalent în RON la data plăţii), suma reprezentând dobândă nelegal încasată în perioada 25.07.2008 - 30.08.2011 şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate între momentul înregistrării cererii deduse judecăţii (23.03.2016) şi data restituirii; a sumei de 1394,63 CHF (în echivalent în RON la data plăţii), sumă reprezentând comision de procesare şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată între momentul înregistrării cererii deduse judecăţii (23.03.2016) şi data restituirii. A respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii litigioase. A admis în parte cererea accesorie formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu parţial avocat.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, căi de atac înregistrate la data de 8 iulie 2019 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Prin decizia nr. 627/2019 din 06 noiembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelurile formulate de intimaţii-apelanţi A. şi C. şi de apelanta-intimată B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 452/2018 din 29 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A respins cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. privind constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 6.1 din contractul de credit nr. x/25.07.2007, privind comisionul de procesare, precum şi cererea de restituire a sumei achitate în baza acestei clauze.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamanţilor A. şi C. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat, parţiale.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin acestei decizii.

A obligat pe intimaţii-apelanţi A. şi C. să plătească apelantei-intimate B. S.A. suma de 200,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B. S.A., care a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală în privinţa cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de dobândă variabilă, precum şi a cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul acestor clauze, prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 969, art. 970 din vechiul C. civ.. Concret, se arată că, la data încheierii contractului - 25.07.2007, nu exista obligaţia legală de a prezenta în contractul de credit formula de calcul a dobânzii variabile şi nici de raportare a dobânzii la indicele variabil LIBOR, motiv pentru care existenţa în contractul de credit a clauzei care prevede o variaţie a dobânzii, fără a se detalia şi o formulă de calcul a acesteia, este în acord cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază şi valabilitatea clauzelor acestuia.

Totodată, recurenta a relevat că a respectat întocmai prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că a prevăzut o motivaţie întemeiată a variaţiei dobânzii - "evoluţia pieţei financiare", prin această sintagmă înglobând toţi indicatorii financiari unanim recunoscuţi şi acceptaţi de întreaga piaţă de profil şi care au determinat pe parcursul anilor 2006-2010 o creştere a costurilor de finanţare avute de Bancă.

De asemenea, recurenta susţine că nu se poate reţine caracterul abuziv al naturii dobânzii (variabilă/revizuibilă), în sine, în condiţiile în care: criticile din acţiunea introductivă conduc la concluzia că reclamanţii au avut reprezentarea încheierii unui contract de credit cu o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, aceştia contestând doar criteriul de variabilitate ales.

Se mai arată că reclamanţii nu au pretins şi nici nu au dovedit întrunirea condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu natura dobânzii de a fi revizuibilă/variabilă, clauzele contractuale făcând trimitere în repetate rânduri la dobânda curentă revizuibilă, astfel încât nu exista nicio neclaritate în privinţa împrejurării că, în speţă, părţile au convenit o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, iar nu una fixă. Aşadar, făcând trimitere la clauzele contractuale, dar şi la susţinerile din cererea de chemare în judecată, recurenta afirmă că, la încheierea contractului, reclamanţii au avut reprezentarea faptului că dobânda nu este una fixă, ci, dimpotrivă, şi-au asumat, expres, prin semnătură, caracterul variabil al acesteia.

A subliniat, totodată şi faptul că, în contractul de credit, s-au prevăzut atât natura dobânzii (revizuibilă), cât şi criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, astfel încât aceasta consideră că şi-a îndeplinit obligaţia de informare, atât clauzele în discuţie, cât şi Contractul de credit în ansamblul său, aliniindu-se exigenţelor de transparenţă prevăzute de lege.

Recurenta afirmă că, pe toată această perioadă de derulare a contractului de credit, banca va trebui să atragă resurse la nişte costuri pe care nu le poate anticipa în mod rezonabil, iar, în acest context, se justifică inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin ca dobânda să se modifice în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei monetare.

Recurenta mai arată că trecerea de la procentul de dobândă de 4,9% (dobânda pentru primul an de creditare, în temeiul art. 4.1 lit. a) la dobânda revizuibilă - de 5,9% (dobânda aplicata în al doilea an de creditare, practicată de Bancă la acea data pentru acest produs bancar, în temeiul art. 4.1 lit. b) nu reprezintă o modificare unilaterală a dobânzii de către Bancă, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, ci trecerea de la dobânda fixă la dobânda revizuibilă, astfel cum este structura creditului convenită de părţile contractante.

În sfârşit, tot sub acest aspect, pârâta arată că, în actul adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, acceptat tacit de împrumutatul A., sunt clar explicate formula de calcul a dobânzii, precum şi datele de actualizare a dobânzii în funcţie de indicele LIBOR la 6 luni (30 iunie şi 31 decembrie ale fiecărui an), cu menţiunea că, prin acest act adiţional, nu au avut loc modificări de dobândă, menţinându-se dobânda variabilă percepută la acea dată (5,9%), dar exprimată printr-o formulă de calcul, raportându-se la un singur indicator financiar (LIBOR), spre deosebire de perioada anterioară acestei ordonanţe când se raporta la mai mulţi indici financiari.

Recurenţii au criticat, de asemenea, decizia instanţei de apel de a menţine fără temei legal, soluţia instanţei de fond de nerecunoaştere a efectelor Actului adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, recurenta redând, în acest sens, conţinutul dispoziţiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, în vigoare la 21.06.2010.

In considerarea dispoziţiilor legale citate, autoarea recursului arată că, prin Notificarea nr. x din 10.09.2010, clientul A. a fost invitat la unităţile băncii pentru a consulta şi semna actul adiţional care urma să modifice prevederile contractului de credit conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin această Notificare, clientul fiind invitat să ia cunoştinţă şi să semneze "un act adiţional care va reglementa în principal valoarea comisionului de rambursare anticipată, precum şi exprimarea explicită a formulei de calcul a ratei dobânzii, în funcţie de un indice de referinţă public", cu precizarea că, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea actului adiţional conţinând modificările impuse de actul normativ înseamnă acceptarea lor tacită.

Cu toate acestea, se arată că împrumutatul nu s-a prezentat pentru semnarea acestui act şi nici nu a denunţat aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 în termen de 60 de zile, astfel încât, actul adiţional nesemnat este considerat de drept acceptat tacit la data de 21.09.2010 (finalul termenului de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, prevăzut de art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 pentru modificarea contractelor în derulare prin acte adiţionale), prin aplicarea dispoziţiilor art. 95 alin. (5), conform cărora "Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

Aşadar, recurenta susţine că, prin neprezentarea împrumutatului pentru a semna Actul Adiţional întocmit şi propus spre semnare de Bancă, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, actul adiţional la Contractul de credit, nesemnat şi considerat acceptat tacit de către acesta, îşi produce efectele în conformitate cu termenii în care a fost formulat, întrucât nici clientul şi nici Banca nu au notificat cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile, calculat de la data de 02.01.2011 (data intrării în vigoare a Legii nr. 288/28.12.2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010). Astfel, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei draft-ul standard de act adiţional pentru tipul de produs bancar acordat împrumutatului, rubricile acestuia neputând fi completate întrucât împrumutatul nu s-a prezentat la încheierea lui.

Se mai arată că, faţă de dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 din forma iniţială a actului normativ, Banca a respectat prevederile O.U.G. nr. 50/2010, exprimând în temeiul actului adiţional dobânda în funcţie de indicele de referinţa LIBOR la 6 luni şi aplicând marja băncii.

Recurenta a criticat, de asemenea, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în cauză.

Faţă de statuarea instanţei de apel, autoarea recursului susţine că, indiferent dacă s-a semnat sau nu un act adiţional, prevederile legale ulterior adoptate sunt obligatorii şi modifică pentru viitor convenţia de credit, chiar dacă aceasta s-a născut anterior, în anul 2007.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că împrumutatul A. a confirmat tacit modificările contractului de credit materializate în actul adiţional din iunie 2010, prin nedenunţarea actului în termen legal şi executarea lui în noile condiţii.

Pe cale de consecinţă, recurenta susţine, prin intermediul altei critici, că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a menţinut dispoziţia instanţei de fond de restituire către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă percepută în plus faţă de procentul de dobândă iniţial, achitate până la primul act adiţional de restructurare.

Autoarea recursului mai arată că, deşi părţile contractante au convenit o dobândă variabilă, prin această dispoziţie, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din vechiul C. civ., instanţa a stabilit practic o dobândă fixă pentru perioada 25.07.2008 - 30.08.2011.

Aşadar, consideră că instanţa judecătorească nu poate interveni în convenţia părţilor pentru a modifica preţul contractului de credit prin stabilirea procentului de dobândă, aşa cum a procedat în cauză, acesta fiind stabilit prin funcţionarea legilor pieţei, precum şi de către părţile din contract, prin negociere, astfel încât, intervenţia instanţei nu ar avea decât semnificaţia încălcării libertăţii de voinţă şi a libertăţii contractuale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 500 C. proc. civ. şi dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul memoriului de recurs.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 aprilie 2021 s-a admis în principiu recursul şi potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac la 8 iunie 2021, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica relativă la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale menţionate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa reţine însă că textul de lege pretins greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la 25.07.2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Argumentele recurentei sunt dezvoltate doar cu privire la neverificarea concretă a condiţiilor cerute pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, recurenta susţinând că instanţa de apel nu a făcut o analiză şi nici nu a probat existenţa dezechilibrului semnificativ, astfel că a fost făcută o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauzele 4.1 lit. b) şi 4.3 care reglementează dobânda revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat clauzele de la art. 4.1 lit. b) şi art. 4.3 teza a II-a, privind dobânda revizuibilă şi posibilitatea băncii de a o modifica unilateral, stabilind că prin poziţia sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condiţiile în care mecanismul de determinare a dobânzii nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

Aşadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzelor menţionate, respectiv "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile şi condiţiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părţi. Posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reţinut argumentul întemeiat pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestui text legal este necesar ca motivaţia întemeiată, legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţia pieţei financiar-bancare, să fie trecută în mod concret în contract, prin raportare la noţiuni uşor identificabile şi determinabile în raport de elemente obiective, în scopul eliminării oricărui arbitrariu în evoluţia ulterioară a raportului contractual.

În interpretarea prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49).

În sfârşit, nici criticile privind greşita aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 de către instanţa de apel nu pot fi primite.

În mod asemănător, constată că instanţa de apel a analizat şi a reţinut situaţia de fapt pe baza probelor administrate cu privire la susţinerile recurentei referitoare la transmiterea notificării în vederea semnării actului adiţional prevăzut de O.U.G. nr. 50/2010, reţinând că "nu s-a făcut dovada comunicării" actului adiţional către reclamanţi.

În acest context, recurenta-pârâtă nu poate solicita instanţei de recurs să procedeze ea însăşi la reevaluarea şi schimbarea situaţiei de fapt, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanţe factuale. În realitate, recurenta-pârâta solicită a se stabili o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de judecată nu poate interveni şi modifica dispoziţii din contracte, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanţele s-au conform întocmai dispoziţiilor legale, dispunând înlăturarea efectelor clauzelor al căror conţinut l-au constatat a fi abuziv.

Critica adusă deciziei atacate privind soluţia de restituire de către bancă a sumelor reprezentând diferenţele de dobândă ca urmare a majorării acesteia, se constată că este nefondată.

Prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.1 lit. (b) şi 4.3 teza a II-a privind dobânda revizuibilă (variabilă).

Întrucât aceste clauze în forma iniţială au produs în concret efecte între părţi, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu 30.08.2008 şi până la semnarea actului adiţional din 30.08.2011, în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi, constatând că a dispărut temeiul care justifica reţinerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii cu 1 % faţă de dobânda curentă de 4,9% pe an, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, în mod justificat a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei de dobândă încasată nelegal.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 627/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 627/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.