Abusiveness of hotel variable interest rate clauses and fee transparency under EU Consumer Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 1 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat: să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1, 3.3, 3.7 referitoare la dobândă, art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare de 2,2% (1317,56 CHF) şi art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare în procent de 0,15%, din contractul de credit nr. x; să fie obligată pârâta la menţinerea dobânzii ca fiind fixă pentru perioada 09.10.2008 (data încheierii contractului) - 11.06.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010), respectiv 5.5% cu refacerea graficelor de rambursare; să fie obligată pârâta la recalcularea ratei dobânzii pentru perioada 11.06.2010 - până la data rambursării integrale a creditului, raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, respectiv 09.10.2008 şi a indicelui de referinţă LIBOR actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 (5.5% = marja fixa + 0.09 (Libor la 3M la 11.06.2010, rezultă marja = 5.41); să fie obligată pârâta să restituie toate sumele încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară (perioada 09.10.2008 - până la data rambursării integrale a creditului), cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 6171 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor art. 3.12 şi 3.14 din contractul de credit referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, a fost obligată banca să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente de la data perceperii până la data restituirii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 3071 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea formulată de pârâta C. S.A. în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. şi s-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 6171/10.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în sensul că s-a menţionat "Respinge restul capetelor ca neîntemeiate".

Împotriva sentinţei civile nr. 6171 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă, au declarat apel ambele părţi, Curtea de Apel statuând că efectul devolutiv al apelurilor se întinde şi asupra sentinţei civile nr. 3071 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6171/10.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost completată prin sentinţa civilă nr. 3071/11.09.2017.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 6171/10.10.2016, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 3.3 din contractul de credit nr. x/03.10.2008, doar în partea privitoare la: criteriul de determinare a ratei anuale a dobânzilor aniversare aplicabile, menţionate la art. 3.1 pct. 2, respectiv "cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii"; criteriul de determinare a dobânzii aniversare revizuibile pentru un an aplicabile în cazul prevăzut la art. 3.2, respectiv "cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afişată la sediile băncii".

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse la art. 3.7 din contractul de credit nr. x/03.10.2008, doar în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile, respectiv "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii".

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca neîntemeiată.

A menţinut din sentinţa civilă nr. 6171/10.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 doar dispoziţia referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.

A schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3071/11.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că:

A respins ca neîntemeiată cererea de completare a sentinţei civile nr. 6171/10.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor - intimaţi - reclamanţi A. şi B. având ca obiect obligarea apelantei - intimate -pârâte C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la comisionul de administrare, arătând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 şi a respins cererea acestora, reţinând că din modul de redactare al clauzei reiese cu claritate scopul pentru care este perceput acest comision.

Totodată au relevat faptul că, deşi în contractul de credit s-a menţionat în mod concret că sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului, nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar într-o manieră sumară, tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de sarcina impusă consumatorilor.

Recurenţii susţin că, deşi potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, nu înseamnă că acestea trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil.

Recurenţii au mai criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/2013, susţinând că trebuie interpretat în sensul că, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar şi inteligibil înseamnă că respectiva clauză trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată sa evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract în ceea ce-1 priveşte.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că, în speţă, clauzele privind plata comisioanelor nu îndeplinesc cerinţele legale, deoarece modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără a se face distincţie între ele, în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, arată că nici comisionul de administrare, nici comisionul de procesare nu sunt definite, nu rezultă care este rolul, funcţiile sau criteriile de determinare, ce reprezintă, ce riscuri acoperă, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestuia.

Or, atât timp cât motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cuprinsul condiţiilor generale, recurenţii susţin că această clauză este abuzivă şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind, de fapt o dobânda deghizată. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinte. Din aceste motive, consideră ca aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte.

În opinia recurenţilor, comisioanele exced obiectului principal al contractului astfel încât comisionul de administrare nu reprezintă o prestaţie caracteristică a unui contract de credit bancar, de vreme ce numeroase alte contracte de credit nu stipulează astfel de comisioane ori legislaţia nu le mai prevede.

Clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorilor obligaţia de plată a comisioanelor de administrare nu au făcut obiectul negocierii cu consumatorul, banca pârâtă nereuşind să facă dovezi de natură a răsturna prezumţia legală simplă instituită.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Recurenţii apreciază că textele de lege incidente în cauză au fost aplicate în mod greşit de instanţa de apel (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), din moment ce clauza ce a oferit posibilitatea băncii să majoreze dobânda stabilită iniţial prin contract a fost declarată nulă.

Astfel, revenirea la dobânda iniţială stabilită în contract nu reprezintă o modificare a contractului de credit, ci aplicarea efectului constatării nulităţii clauzei care a permis majorarea dobânzii iniţiale.

De asemenea, recurenţii mai susţin faptul că instanţa de apel nesocoteşte dispoziţiile art. 1255 C. civ. care prevăd că "în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile."

În opinia recurenţilor, instanţa trebuia să aibă în vedere că din anul 2010 a intervenit obligaţia băncii de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care prevăd obligaţia ca dobânda să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă susţine că soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor de la art. 3.3 şi 3.7 referitoare la dobândă a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Recurenta-pârâta consideră că instanţa de apel nu a avut in vedere dispoziţiile legale conform cărora clauzele contractuale privitoare la dobândă reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar şi practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia civila nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011. Această excludere nu trebuie interpretată în sensul că banca se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanţă, ci în sensul că a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu le-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

În opinia recurentei, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda ajungând în mod eronat la concluzia existenţei unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi a relei-credinţe din partea profesionistului.

Totodată, autoarea căii extraordinare de atac critică soluţia instanţei de apel de a reţine că nu există în contract vreun criteriu/mecanism sau indice obiectiv şi public, în raport de care să se poată verifica modalitatea în care este determinată dobânda aniversară în cazurile prevăzute de art. 3.1 pct. 2 şi art. 3.2 din convenţia de credit. Aceasta analiză, arată recurenta, nu are în vedere faptul că dispoziţiile legale în vigoare la momentul semnării contractului nu obligau banca la o informare mai detaliată şi anume o detaliere a "motivelor" în funcţie de care variază dobânda.

Recurenta mai arată că instanţa de apel trebuia să se raporteze nu doar la maniera în care au fost redactate clauzele referitoare la dobândă şi la aparentul pericol de lipsa de previzibilitate, ci, mult mai important, la faptul că aplicarea clauzei s-a făcut într-un mod adecvat şi rezonabil.

În sfârşit, recurenta precizează că dispoziţia contractuală prin care este stabilită dobânda aniversară a fost eficientă numai între momentul încheierii contractului (octombrie 2008) şi data implementării O.U.G. nr. 50/2010, în luna iunie 2010. În acest interval, banca nu a făcut aplicarea clauzei de la art. 3.7 teza a doua şi nu a modificat dobânda în funcţie de evoluţia pieţei financiare ci, la prima aniversare a creditului, întrucât împrumutaţii nu si-au exercitat dreptul de opţiune, dobânda a fost dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, respectiv 6,5%.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă arată că a aliniat formula de calcul a ratei dobânzii la rigorile acestui act normativ, rata dobânzii fiind compusă din media indicelui public Libor la 6 luni + marja fixă a băncii. În concret, clauza cuprinsă la art. 3.2 din contractul de credit în forma sa iniţială a încetat să îsi producă efectele. Potrivit modificărilor intervenite, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânda a variat numai în funcţie de indicatorul public Libor. Astfel, susţine recurenta, contractul conţine indicaţii corecte şi clare, în concordanţă cu art. 85 din Legea nr. 296/2004, arătându-se la art. 3.3 că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii, urmând a fi precizată în actele adiţionale.

Cu privire la pretinsa rea-credinţă a Băncii, a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000 şi a considerat îndeplinită această condiţie. Lipsa negocierii, susţine reclamanta-pârâtă, nu conduce, de plano, la concluzia că o clauza are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a comerciantului.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, recurenta susţine că în speţă nu s-a produs şi nici nu a putut fi probat, rămânând doar la nivel declarativ.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, apreciind admisibile în principiu recursurile şi având nevoie de timp pentru a delibera pe fondul acestora, în temeiul art. 493 alin. (6) şi art. 490 alin. (2) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte a amânat pronunţarea la 15 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., nu pot fi reţinute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, analizând clauzele contractuale contestate în lumina dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Nu se poate reţine nemotivarea sau motivarea contradictorie, aşa cum susţin recurenţii, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Referitor la critica recurenţilor cu privire la recalcularea dobânzii, Curtea de apel a arătat că, în situaţia unor clauze contractuale abuzive, instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor în absenţa unui acord al acestora în acest sens, dispunând recalcularea dobânzii, împrejurare ce ar determina modificarea contractului.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate reţine nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut că, în privinţa clauzelor prevăzute la art. 3.12 şi art. 3.14 din convenţia de credit nr. x/03.10.2008 (comisionul de procesare şi comisionul de administrare), sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv şi nul al acestor clauze, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivei clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanţa de recurs reţine că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât şi comisionul de procesare.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare în mod clar şi inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunţate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeaşi decizie preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de recurs reţine că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi comisionul de procesare şi a reţinut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Hotărârea pronunţată cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi procesare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât şi din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că aceste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Referitor la efectele constatării, prin decizia de apel, a caracterului abuziv al unor clauze privind criteriul de determinare şi modificare a dobânzii aniversare revizuibile, nu sunt fondate criticile recurenţilor-reclamanţi constând în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1254 C. civ. - efectele nulităţii, art. 6 şi 13 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel a argumentat, prin raportare la normele de drept intern incidente şi la jurisprudenţa C.J.U.E., că:

- nu poate constata caracterul fix al dobânzii pentru perioada începând cu 03.10.2009 şi până la aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, din moment ce părţile au stabilit o dobândă fixă limitată în timp la primul an, după care se aplica o dobândă variabilă;

- nu poate recalcula rata dobânzii prin raportare la marja băncii de la data încheierii contractului şi indicele LIBOR de la data aplicării O.U.G. nr. 50/2010, întrucât ar însemna să modifice conţinutul clauzei, în lipsa unei norme supletive în acest sens.

Ca urmare, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de restituire a dobânzii excedentare, pretenţie accesorie capetelor 2 şi 3 din cererea introductivă, nu putea fi admisă în modalitatea de calcul pretinsă de consumatori, cu atât mai mult cu cât aceştia nu au contestat că, ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, formula de calcul a ratei dobânzii a fost calculată prin raportare la indicele LIBOR 6M + marja fixă a băncii.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., nu pot fi reţinute criticile aduse, acestea fiind nefondate.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica privind încălcarea de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale menţionate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Excluderea de la verificarea caracterului abuziv al clauzelor invocată de recurenta-pârâtă se aplică numai "în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Or, instanţa de apel a argumentat că prevederile contractuale în discuţie nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, fiind încălcată de către pârâtă obligaţia de transparenţă prevăzută de art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat clauzele de la art. 3.3 şi 3.7, privind dobânda aniversară, stabilind existenţa unui dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condiţiile în care mecanismul de determinare a dobânzii nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii aniversare, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

Aşadar, sintagmele utilizate în cuprinsul clauzelor menţionate, respectiv "evoluţia pieţei financiare" şi "politica de credite a băncii" sau "dobânda ce va fi afişată la sediul băncii" au caracter echivoc, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile şi condiţiile care vor determina modificarea ratei dobânzii în viitor. Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părţi. Posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În interpretarea prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel, se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei nr. 93/13 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49).

În mod corect instanţa de apel a considerat întrunită şi condiţia inserării în contract a clauzei referitoare la dobânda variabilă contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (Hotărârea din 14.03.2013 în cauza Mohamed Aziz C-415/11,) pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.

Astfel, deşi pârâta beneficiază în principiu de prezumţia de bună-credinţă impusă, în regimul C. civ. de la 1864, de adagiul "bona fides praesumitur", instanţa de apel a apreciat că această prezumţie a fost răsturnată prin inserarea în contract a unei clauze (referitoare la dobânda variabilă) cu caracter echivoc, fapt care pune "ab initio" buna-credinţă sub semnul îndoielii. Pârâta nu se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte posibilitatea majorării ratei dobânzii în mod discreţionar, fără aplicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil.

Contrar celor susţinute de recurentă, dacă o clauză scrisă satisface cerinţele de transparenţă se analizează în raport de conţinutul său concret şi de criteriile stabilite în jurisprudenţa C.J.U.E, iar nu prin analizarea modului în care profesionistul înţelege să pună în executare respectiva clauză, pe parcursul derulării contractului de credit.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2341 din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.