Unilateral contract termination: validity of termination notice and requirement for concrete proof of contractual damages

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 03.08.2015, reclamanta ALL ART. 4 U S.R.L. a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate inexistenţa dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014 prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract, şi să oblige pârâta la plata sumei de 220.960 RON, echivalentul sumei de 50.000 euro, la cursul B.N.R. din 29.07.2015, cu titlu de daune-interese compensatorii.

Prin sentinţa civilă nr. 4100/30.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată, şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 9.509,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1424/02.07.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul şi a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 435/18.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1477/05.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a constatat inexistenţa dreptului pârâtei de a înceta contractul de prestări servicii nr. x/17.07.2014, prin notificarea nr. x/23.06.2015, în temeiul art. 3.4 din contract şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 220.960 de RON, cu titlu de daune-interese compensatorii, de 12.167,32 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi de 13.592,94 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.552 şi art. 1.553, respectiv art. 1266-1269 C. civ.

Potrivit recurentei, din analiza clauzei prevăzute la art. 3.4 din contract rezultă că toate condiţiile privind aplicarea pactului comisoriu, conform art. 1.553 C. civ., sunt îndeplinite. În acest sens, a susţinut că este prevăzut faptul că rezilierea contractului va rezulta din simplul fapt al scăderii valorii de B. a emisiunii sub 3,5% timp de doua sondaje consecutive, fiind menţionată atât obligaţia a cărei neexecutare atrage rezilierea de drept a contractului, cât şi renunţarea implicită la punerea în întârziere a debitorului.

Recurenta a mai arătat că, în ipoteza în care s-ar considera că art. 3.4. din contract instituie un mecanism de reziliere unilaterală a contractului, sunt îndeplinite şi condiţiile rezilierii unilaterale, întrucât intimata şi-a încălcat obligaţia contractuală esenţială pentru care a fost încheiat contractul de prestări servicii, în sensul că nu a reuşit să realizeze o emisiune care să respecte standardele de audienţă impuse, neexecutarea obligaţiei nu are justificare legală şi nici nu este imputabilă creditorului iar debitorul se află de drept în întârziere, ca urmare a voinţei părţilor, astfel cum a fost aceasta conturată prin art. 3.4. din contract.

În ceea ce priveşte noţiunea de sondaj, prevăzută în contract, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266-1269 din C. civ., statuând că aceasta nu se referă la intervale lunare.

Potrivit recurentei, criteriul ce a fost avut în vedere de părţi, chiar de către intimată, întrucât aceasta a propus formatul contractului de prestări servicii, a fost sondajul, nicidecum întregul val de audienţă, calculat ca medie a întregii perioade de 4 luni de zile. A arătat recurenta că în contract nu se prevede că aceste sondaje presupun raportarea la întreaga perioadă ce reprezintă un val de audienţă, ci, dimpotrivă, contractul prevede faptul că se raportează la un sondaj.

A conchis recurenta în sensul că un sondaj consecutiv se raportează la fiecare lună în parte, astfel că instanţa de prim control judiciar avea obligaţia de a analiza, în concret, dacă au existat două sondaje consecutive şi egale, pe toată perioada indicată de aceasta prin notificare, indiferent de modalitatea în care a înţeles să indice perioada sondajelor. Cu toate acestea, instanţa a înţeles să analizeze literal cele statuate în notificare, motiv pentru care a şi reţinut inexistenţa a două sondaje consecutive şi egale.

În consecinţă, recurenta a considerat că notificarea nr. x din 23.06.2015 a fost emisă în conformitate cu prevederile legale şi contractuale, deoarece, la momentul în care a intervenit declaraţia de reziliere existau cel puţin două sondaje lunare consecutive, care situau emisiunea realizată de intimată sub pragul de B. de 3,5%.

A mai susţinut recurenta că, în rejudecare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.530 şi următoarele din C. civ., referitoare la angajarea răspunderii contractuale întrucât, în executarea Contractului de prestări servicii, aceasta şi-a îndeplinit integral, exact şi la timp toate obligaţiile avute faţă de intimată, neputându-se reţine vreo culpă contractuală în sarcina sa.

Însă, şi în situaţia în care ar fi îndeplinite condiţiile privind angajarea răspunderii contractuale, prejudiciul viitor pretins de către intimată nu este cert, întrucât intimata ar fi trebuit să probeze că a ratat obţinerea unui avantaj care era pentru aceasta aproape o certitudine. Or, din analiza rezultatelor de audienţă, rezultă că pentru perioada ianuarie- aprilie 2015 audienţa se situa la o medie de 3,1%, iar pentru perioada mai- august 2015 se situau la o medie de 2,7 %, în toate situaţiile aceste valori fiind inferioare pragului de 3,5%, angajat prin contract.

Prin urmare, a susţinut recurenta că oricum ar fi încetat contractul de drept, indiferent de momentul transmiterii notificării ce marchează această încetare şi indiferent de interpretarea conferită noţiunii de "2 sondaje consecutive".

S-a susţinut că nici condiţia ca prejudiciul să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, potrivit art. 1530 C. civ., nu este îndeplinită. Astfel, pretinsul prejudiciu reclamat nu reprezintă consecinţa directă a unei eventuale neexecutări a obligaţiei de către recurentă, ci poate fi stabilit ca fiind în legătură cu neatingerea cotei minime de 3,5%, obligaţie a cărei neexecutare cade chiar în sarcina intimatei, aceasta fiind cea care s-a obligat a presta serviciul în aceste condiţii.

În ceea ce priveşte vinovăţia, recurenta a arătat că, dacă s-ar reţine o pretinsă neexecutare din partea sa, aceasta nu poate fi calificată ca fiind fără justificare, având în vedere întocmai convenţia părţilor, ce conferă dreptul recurentei la încetarea Contractului de prestări servicii la momentul neîndeplinirii unui standard contractual de către intimată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport; recurenta a prezentat punctul său de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel invocând nelegalitatea acesteia din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentare, printr-o primă critică, recurenta a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1552, 1553 C. civ., respectiv ale art. 1266 -1269 C. civ., atunci când a constatat că notificarea de reziliere nu a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 3.4 din contractul de prestări servicii şi că această notificare nu este aptă să conducă la rezilierea contractului.

După ce a redat dispoziţiile art. 1552 şi 1553 C. civ. şi conţinutul clauzei contractuale de la art. 3.4, recurenta a conchis în sensul că voinţa părţilor la data încheierii contractului a fost în sensul rezilierii unilaterale a contractului, prin notificarea emisă de beneficiar în acest sens, rezilierea contractului fiind posibilă atunci când emisiunea difuzată de C. ajungea la o valoare de B. sub 3,5% timp de două sondaje consecutive.

În continuare, recurenta a prezentat condiţiile prevăzute de art. 1553 C. civ. pentru a opera pactul comisoriu, precum şi condiţiile legale pentru a opera rezilierea unilaterală a contractului, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile atât pentru incidenţa rezilierii unilaterale a contractului, cât şi pentru a opera pactul comisoriu, deoarece în ambele situaţii se probează neexecutarea obligaţiei contractuale, respectiv faptul că emisiunea realizată de intimată s-a situat în 2 sondaje de audienţă consecutive sub pragul de 3,5%.

Înalta Curte constată că recurenta nu critică argumentele instanţei de apel potrivit cărora în cauză este incidentă instituţia rezilierii contractului şi nu cea a denunţării unilaterale, aceasta combătând doar concluzia instanţei de apel în sensul neîndeplinirii condiţiilor stabilite de art. 3.4 din contract, respectiv faptul că, nu există două sondaje de audienţă consecutive, din care să rezulte situaţia emisiunii realizată de reclamantă sub pragul de audienţă de 3,5% după data de 15 decembrie 2014.

De altfel, se constată că, cu privire la natura juridică a clauzei 3.4 din contract, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 435/18.02.2020, a dispus ca instanţa de apel să stabilească dacă "declaraţia de reziliere este validă", respectiv dacă, potrivit art. 3.4 din contract părţile puteau rezilia contractul prin intermediul declaraţiei unilaterale a creditorului, în sensul art. 1552 C. civ., sau această clauză contractuală prevede un pact comisoriu, în sensul art. 1553 C. civ.

Instanţa de apel, examinând clauza contractuală în discuţie, a concluzionat că aceasta dă posibilitatea pârâtei de a notifica reclamantei rezilierea unilaterală a contractului.

Faţă de cele reţinute de instanţa de apel şi cele menţionate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 sau 1553 C. civ., din perspectiva calificării naturii juridice a clauzei contractuale de la art. 3.4, ci, aşa cum s-a menţionat mai sus, criticile recurentei vizează concluzia instanţei de apel privitoare la nevaliditatea notificării de reziliere. Recurenta contestă concluzia instanţei de apel în sensul inexistenţei a 2 sondaje de audienţă consecutive, sub pragul de 3,5 %, în aprecierea recurentei declaraţia de reziliere transmisă sub forma notificării nr. x/23.06.2015 fiind validă, emisă în concordanţă cu prevederile contractuale şi legale incidente, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

În consecinţă, întrucât critica recurentei privind greşita aplicare sau interpretare a art. 1552 şi 1553 C. civ., vizează, în fapt, concluzia instanţei de apel urmare a evaluării clauzei contractuale de la art. 3.4 prin raportare la situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată şi o va respinge.

În continuare, recurenta a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266-1269 C. civ. în interpretarea noţiunii de sondaj, prevăzută în contract, arătând că voinţa părţilor a fost în sensul de a se raporta la intervale lunare, criteriul avut în vedere de părţi fiind sondajul, şi nu valul de audienţă, calculat ca medie a întregii perioade de 4 luni. Ca o consecinţă, apelanta a criticat raţionamentul instanţei de apel în argumentarea inexistenţei a două sondaje consecutive, arătând că notificarea de reziliere nu trebuia interpretată ad litteram. Astfel, s-a arătat că, reţinând că un sondaj consecutiv se raportează la fiecare lună în parte, instanţa de apel, separat de conţinutul efectiv al notificării de reziliere unilaterală din 23.06.2015, trebuia să observe că existau cel puţin două sondaje egale şi consecutive în care emisiunea difuzată de C. a avut o valoare de B. sub 3,5 %.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Mai întâi, trebuie precizat că obiectul analizei instanţei de apel a fost lămurit prin decizia nr. 435/18.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sen sul că:" obiectul cauzei a constat în contestarea notificării de încetare a contractului, pe considerentul că nu erau îndeplinite condiţiile privind rezilierea contractului cuprinse în clauza ce a făcut obiectul interpretării. Orice înţeles ar fi dat instanţele de fond clauzei contractuale îndoielnice, aplicând regulile de interpretare statornicite de art. 1266 - 1269 C. civ., acestea nu erau îndrituite să schimbe situaţia de fapt cuprinsă în declaraţia de încetare a contractului (actul juridic unilateral al creditorului a cărui verificare s-a solicitat de către debitoarea-reclamantă). Instanţele de fond, au identificat şi au stabilit ele însele, prin hotărârile pronunţate, temeiurile de fapt ce justifică rezilierea contractului (neîndeplinirea obligaţiei de atingere a cotei de piaţă în lunile februarie şi martie 2015, în opinia primei instanţe, sau neatingerea aceluiaşi rezultat în sondajele consecutive din ianuarie- aprilie 2015 şi, respectiv aprilie - august 2015, potrivit instanţei de apel), temeiuri diferite de cele invocate de către creditor. Procedând astfel, acestea nu au verificat dacă declaraţia de reziliere este validă, dacă erau îndeplinite condiţiile de încetare a convenţiei la data comunicării ei, ci au soluţionat o acţiune în rezoluţiune judiciară."

Prin urmare, în aceste limite, instanţa de apel trebuia să verifice validitatea declaraţiei creditoarei de reziliere a contractului fără a schimba situaţia de fapt cuprinsă în declaraţia de încetare a contractului, ca act juridic unilateral al creditorului a cărui verificare s-a solicitat de către debitoarea-reclamantă.

In rejudecare, instanţa de apel a respectat întocmai limitele învestirii instanţei şi cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, verificând validitatea declaraţiei de reziliere prin prisma temeiurilor de fapt meţionate în această declaraţie, temeiuri pe care creditoarea şi-a întemeiat declaraţia de reziliere.

Astfel fiind, critica recurentei în sensul că, separat de conţinutul efectiv al notificării de reziliere unilaterală din data de 23.06.2015, instanţa de apel ar fi trebuit să constate existenţa a două sondaje egale şi consecutive în care emisiunea difuzată de C. a avut o valoare de B. sub 3,5%, altele decât cele menţionate în declaraţia de reziliere, este nefondată, fiind în contradicţie cu cele stabilite de instanţa supremă în decizia nr. 435/18.02.2020. Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de apel nu avea obligaţia de a verifica în concret dacă au existat 2 sondaje consecutive şi egale, pe toată perioada indicată de creditoare în notificare, indiferent de modalitatea în care a înţeles să indice aceasta perioada sondajelor, ci instanţa de apel trebuia să verifice doar validitatea actului juridic unilateral emis de creditoare prin raportare la situaţia de fapt menţionată expres de aceasta în actul juridic.

Înalta Curte constată că, în fapt, prin critica sa recurenta doreşte ca instanţa de apel să verifice validitatea notificării, nu prin raportare la conţinutul său, aşa cum a fost redat de însăşi recurentă, şi prin raportare la art. 3.4 din contract, ci solicită instanţei să stabilească o altă situaţie de fapt, prin verificare unei perioade diferite de cea menţionată în notificare, alta decât cea aferentă lunii decembrie 2014, contrar celor stabilite de instanţa de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod judicios a stabilit instanţa de apel că notificarea nr. x/23.06.2015 nu a fost emisă cu respectarea prevederilor contractuale, primul sondaj menţionat fiind cel din luna decembrie 2014, contrar dispoziţiilor art. 3.4 din contract, astfel că această notificare nu este aptă să conducă la rezilierea contractului.

Prin urmare, criticile recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1552, 1553 şi 1266-1269 C .civ. sunt neîntemeiate şi vor fi respinse.

Recurenta a mai criticat decizia instanţei de apel şi prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1530 şi următoarele C. civ., referitoare la angajarea răspunderii civile contractuale, susţinând că nu există o faptă ilicită constând în nerespectarea obligaţiilor contractuale, nu există prejudiciu cert şi previzibil, nu există vinovăţie şi nici legătură de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu.

În susţinerea inexistenţei faptei ilicite, recurenta a susţinut că şi-a îndeplinit integral, exact şi la timp toate obligaţiile avute faţă de intimată, astfel că pretinsa neexecutare invocată de intimată nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită. Dimpotrivă, prin emiterea notificării recurenta şi-a exercitat un drept născut din contract, respectiv dreptul de a înceta respectivul contract.

Înalta Curte constată că exercitarea drepturilor generate de contract nu a avut loc în condiţiile contractuale, aşa cum s-a menţionat deja mai sus, respectiv emiterea notificării de reziliere nu s-a fundamentat pe existenţa a două sondaje consecutive, egale ca durată, în care emisiunea difuzată de C. să fi avut o valoare de B. sub 3,5%, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. Or, notificarea nefiind aptă să conducă la rezilierea contractului, rezultă că refuzul părţii de a mai executa contractul apare ca fiind nejustificat. În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că fapta ilicită există şi constă în neexecutarea contractului în mod nejustificat, astfel că este neîntemeiată critica recurentei sub acest aspect şi va fi respinsă.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, se constată că recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul reţinerii greşite a caracterului cert al acestuia, susţinând că nu a fost probată existenţa prejudiciului, contrar dispoziţiilor art. 1537 C. civ., rezilierea contractului nefiind aptă prin ea însăşi să ducă la obligarea recurentei la plata tuturor remuneraţiilor convenite până la finalizarea contractului. A susţinut recurenta că existenţa unui prejudiciu real şi efectiv trebuia dovedită, cu atât mai mult cu cât părţile nu au prevăzut o clauză penală, precum şi că, în lipsa probării prejudiciului, instanţa trebuia să acorde doar în parte sau să respingă în totalitate pretenţiile reclamantei.

Cu privire la prejudiciu, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a reţinut că acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de un cocontractant, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de celălalt cocontractant şi că este evident că, urmare a emiterii de către intimata-pârâtă, cu încălcarea prevederilor art. 3.4 din contract, a notificării de reziliere nr. x/23.06.2015, apelanta-reclamantă a suferit un prejudiciu, atât timp cât - cel puţin - aceasta a fost pusă în imposibilitatea de a mai primi remuneraţia lunară prevăzută la art. 3.1 din contract.

Relativ la valoarea prejudiciului suferit de către apelanta-reclamantă, de 220.960 de RON, instanţa de apel a apreciat că aceasta rezultă din însumarea remuneraţiilor lunare care i s-ar fi cuvenit părţii după data de 01.07.2015 dacă intimata-pârâtă nu ar fi ales să notifice, în mod greşit, rezilierea contractului.

A mai reţinut instanţa de apel că determinarea prejudiciului suferit de apelanta-reclamantă se poate face, în lipsa unei clauze penale, în temeiul prevederilor relevante din C. civ. (inter alia, art. 1.530 - 1.537 C. civ.). De asemenea, referitor la cererea de diminuare a daunelor solicitate de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că partea nu a indicat niciun motiv pertinent pentru care instanţa să procedeze în acest mod. Împrejurarea potrivit căreia contractul încheiat de părţi nu este un contract individual de muncă a fost apreciată ca fiind fără relevanţă juridică în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului invocat de apelanta-reclamantă, intimata-pârâtă neindicând niciun text legal în sensul celor susţinute.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de recurentă, Înalta Curte constată că acesta constă în pierderea efectivă suferită de intimată prin rezilierea contractului şi nu în pierderea unei şanse de a obţine un avantaj. Este evident că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor lunare stabilite în contract, care s-ar fi datorat reclamantei până la finalizarea contractului, în condiţiile în care contractul nu ar fi fost reziliat şi ambele părţi şi-ar fi îndeplinit propriile obligaţii asumate prin contract.

Însă, se constată că instanţa de apel a prezumat existenţa prejudiciului şi valoarea lui, reţinând că aceasta rezultă din însumarea remuneraţiilor lunare care i s-ar fi cuvenit părţii după data de 01.07.2015 până la finalizarea contractului, contrar dispoziţiilor art. 1537 C. civ., care stabilesc că dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.

Însumând remuneraţiile lunare care i s-ar fi cuvenit reclamantei după data de 01.07.2015 până la finalizarea contractului, instanţa de apel a echivalat prejudiciul cu cel care ar rezulta dintr-o clauză penală subînţeleasă, prin care părţile prestabilesc cuantumul şi existenţa unui prejudiciu viitor. Drept urmare, instanţa de apel a considerat că nu mai este necesară probarea acestuia, contrar dispoziţiilor legale menţionate mai sus, potrivit cărora prejudiciul trebuie dovedit în concret, invocarea rezilierii nedând naştere în mod automat unei obligaţii de acordare a despăgubirilor în cuantumul astfel caracterizat.

Or, în cauză solicitarea remuneraţiilor pierdute pe perioada rămasă din contract, fără a se arăta dacă artistul a prestat sau nu activităţi din care a obţinut venituri după reziliere, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, nu poate fi admisă de plano.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privitoare la condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv condiţia privitoare la caracterul cert al prejudiciului, atunci când a acordat daune-interese, fără ca acest prejudiciu să fi fost dovedit.

Plecând de la dispoziţiile legale menţionaţi mai sus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reaminteşte că reparaţia prejudiciului material presupune acordarea sumelor care caracterizează paguba, adică acoperirea tuturor daunelor care s-au produs nemijlocit în patrimoniul reclamantei şi pentru care pot fi folosite repere de cuantificare, chestiuni care se clarifică în plan probatoriu.

Este de netăgăduit că ulterior rezilierii contractului, prin neplata remuneraţiilor convenite, fapta pârâtei a putut cauza reclamantei o vătămare, care poate fi caracterizată ca o afectare a patrimoniului acesteia. Însă întinderea acestui prejudiciu trebuie probată în concret, el neputând fi cuantificat ca fiind echivalent sumei care totalizează remuneraţiile pe care pârâta trebuia să le fi plătit, în ipoteza în care contractul de prestări servicii ar fi fost executat până la finalul perioadei contractuale, deoarece aceste sume ar fi intrat în patrimoniul reclamantei numai în condiţiile prestării activităţii în termenii contractului.

Reţinând deci că pentru angajarea răspunderii patrimoniale este necesară existenţa unui prejudiciu, în legătură cu care obligaţia dovedirii existenţei şi întinderii lui revine celui care formulează o pretenţie, iar această cerinţă a fost ignorată de instanţa de apel, prejudiciul afirmat de reclamantă având un caracter prezumptiv, instanţa de apel echivalându-l unei clauze penale subînţelese, fără a fi fost probat în concret, Înalta Curte, constată ca fiind întemeiat recursul formulat în cauză, astfel că, potrivit art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1477 din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.