Debt assumption validity and forum selection clause in unilateral general terms of sale

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 20.03.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantele A. şi B.. au solicitat obligarea pârâteiAdrem Industries S.R.L. la plata sumelor de 622.434,2 franci elveţieni (CHF) în favoarea reclamantei A. şi de 942.243,2 franci elveţieni (CHF) în favoarea reclamantei B.., precum şi la plata unei dobânzi legale de 6 % pe an calculat după debitul de la petitul nr. 1, începând cu data înregistrării prezentei acţiuni şi până la plata efectivă.

De asemenea, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 1.166 şi urm., art. 1.270, art. 1.516 C. civ., art. 4 din O.G. nr. 13/2011 coroborat cu art. 1.535 Cod Civilşi art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.09.2017,instanţa a respins excepţiile necompetenţei generale, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 12.10.2017, s-au încuviinţat probele iar prin încheierea din 15.02.2018,s-a respins cererea de suplimentare a probatoriului formulată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 566 din data de 01.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamante, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 622.434,20 CHF, reprezentând contravaloare marfă şi reclamantei B. suma de 353.539,20 CHF, reprezentând contravaloare marfă.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantelor dobânda legală calculată la valoarea debitelor anterior menţionate, de la data de 20.03.2017 şi până la achitarea integrală a acestora, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 7.4501,75 RON.

2. Împotriva acestei sentinţe civile, precum şi a încheierilor de şedinţă din data de 14.09.2017, 12.10.2017 şi 15.02.2018 au declarat apel incident pârâtaAdrem Industries S.R.L. şi apel principal reclamanta B., apelurile fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 783 din 10.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.

3. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B. şi A.,precum şi pârâta C.

A. Prin recursul declarat de reclamantele A. şi B. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susţin că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii. În acest sens, recurentele arată că deşi instanţa de apel a constatat că pârâta C. a preluat datoria de la societatea D., ulterior a reţinut că obiectul preluării datoriei nu este determinat, nefiind menţionate facturile preluate la plată în cadrul angajamentului de plată din 15.02.2016.

Totodată, recurentele susţin că sunt contradictorii şi considerentele privind dovada existenţei preluării datoriei, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel reţine că nu este necesară existenţa unui act scris pentru dovedirea preluării de datorie, pentru ca ulterior să constate că nu poate identifica debitorul obligaţiei preluate, întrucât nu există vreo dovadă a acestei preluări de datorie.

Referitor lamotivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1599 raportat la art. 1166 şi art. 1225 C. civ., având în vedere îndeplinirea condiţiei existenţei unui obiect determinat în cauză ce constă în precizarea operaţiunii juridice sau prin trimitere la ansamblul general al drepturilor şi obligaţiilor contractuale faşă de reclamante.

În cauză, prin angajamentul de plată din 15.02.2016 se prevăd în mod expres sumele de bani pe care C. se obligă să le achite şi chiar dacă nu se prevede în mod literal faptul că pârâta ar prelua datoria pe care D. o are faţă de recurentele-reclamante, rezultă fără dubiu dovada că C. a preluat efectiv această datorie.

În consecinţă, instanţa de apel a interpretat eronat prevederile art. 1599 raportat la art. 1166 şi art. 1225 C. civ., atunci când a considerat că angajamentul de plată din data de 15.02.2016 nu reprezintă o preluare a datoriei, întrucât nu ar avea individualizat obiectul.

B. Prin recursul declarat de pârâta C. în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine că prin respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române, instanţa de apel a încălcat competenţa forului ales potrivit art. 1068 C. proc. civ., respectiv a instanţelor din Elveţia, care este o competenţă exclusivă şi de ordine publică.

Potrivit recurentei, litigiul pendinte are elemente de extraneitate în sensul dispoziţiilor art. 1065 C. proc. civ., având în vedere că intimatele-reclamante sunt persoane juridice străine, iar prestaţia caracteristică raportului juridic obligaţional dedus judecăţii s-a realizat în afara teritoriului României.

În cauză, în ceea ce priveşte raporturile juridice deduse judecăţii de către reclamanta A. a avut loc o alegere a forului competent să judece litigiile intervenite între părţi, astfel cum rezultă din art. 10 din Condiţiile generale de vânzare de la A. Conform acestei clauze, în relaţiile dintre părţi având ca obiect vânzarea şi livrarea echipamentelor A., este aplicabilă legea elveţiană, locul jurisdicţiei este 4310 Rheinfelden, iar locul executării contractului este 4312 E..

Recurenta arată că a invocat excepţia necompetenţei materiale generale a instanţelor române, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, însă instanţa de apel a reţinut că nu este aplicabilă în cauză o convenţie de alegere a forului, în sensul dispoziţiilor art. 1068 C. proc. civ., întrucât aplicabilitatea acestor condiţii de vânzare nu ar rezulta dintr-un acord de voinţă al părţilor, ci doar din actul unilateral de confirmare a comenzii, iar reclamanta nu ar fi recunoscut ulterior naşterea unei asemenea convenţii.

În aprecierea recurentei, aceste considerente ale instanţei de apel sunt vădit contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aplicabilitatea condiţiilor generale de vânzare rezultând din confirmările de comenzi, care sunt emise chiar de reclamantă, astfel încât nu se poate susţine faptul că reclamanta nu ar recunoaşte convenţia de alegere a forului competent.

Mai mult, însăşi reclamanta a stabilit prin propriile condiţii generale de vânzare, de la care nu a derogat în niciun mod referitor la comenzile de echipamente ce fac obiectul dosarului pendinte, că toate litigiile în legătură cu aceste operaţiuni de vânzare sunt de competenţa instanţelor din oraşul Rheinfelden din Elveţia, locul jurisdicţiei.

Având în vedere că prin confirmarea comenzilor de către reclamantă se arată expres că sunt aplicabile condiţiile generale de vânzare ale acesteia, potrivit cărora instanţele competente sunt cele din Rheinfelden-Elveţia, iar recurenta şi-a luat angajamente de plată în temeiul respectivelor comenzi, rezultă existenţa convenţiei părţilor privind alegerea forului, în sensul art. 1068 C. proc. civ., iar competenţa instanţelor elveţiene este exclusivă.

Recurenta susţine că prin considerentele instanţei de fond privind competenţa instanţei alese se încalcă dispoziţiile art. 1068 C. civ. şi art. 129 alin. (2) şi art. 175 C. proc. civ.

În continuare, recurenta susţine că încălcarea normelor de competenţă materială generală a instanţei reprezintă un motiv de nulitate absolută a hotărârii judecătoreşti, conform art. 174 alin. (2) C. proc. civ., situaţie în care devine incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 acelaşi cod.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine încălcarea art. 2637 C. civ.,privind legea aplicabilă litigiului.

Soluţionând litigiul cu aplicarea legii române faţă de raporturile juridice existente în speţă şi ignorând aplicabilitatea legii elveţiene, astfel cum prevede art. 10 din Condiţiile generale, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2637 C. civ.

Printr-o altă critică se arată că au fost aplicate greşit dispoziţiile de drept material privind prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte o parte din sumele pretinse drept contravaloare a comenzii A./001/2013, deoarece scadenţa plăţii facturii aferente acestei comenzi a intervenit la data de 24.02.2014, la data emiterii acestei facturi. Întrucât acţiunea a fost introdusă la 15.03.2017, rezultă că a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., cu consecinţa stingerii dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte tranşa de 40% din preţul total al acestei comenzi, respectiv suma de 144.972 CHF.Considerentele instanţei de apel pe acest aspect sunt eronate, deoarece nu esteachitată nicio factură emisă în baza comenzii menţionate şi nici nu a operat nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie sau de recunoaştere a acestei datorii.

În acest sens, recurenta consideră că au fost încălcate normele de drept material în materia prescripţiei extinctive, respectiv dispoziţiile art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 C. civ.

Recurenta susţine că au fost greşit aplicate şi dispoziţiile art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, prin raportare la faptul că o serie dintre comenzile şi facturile invocate în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii nu au fost angajate la plată de recurentă, ci de către alte societăţi,sens în care se face referire la minutapărţilor din 17.03.2016. Atât timp cât nu există la dosar niciun înscris probator din care să rezulte manifestarea expresă de voinţă în sensul preluării de datorie, iar facturile reclamantelor sunt emise pe numele unei alte societăţi, considerentele instanţei de apel în sensul că ar opera o preluare de datorie reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 1599 C. civ.

Potrivit acestor dispoziţii, în cadrul contractului de preluare de datorie trebuie stipulată expres voinţa noului debitor de a-şi asuma obligaţia debitorului iniţial de plată a unei sume de bani de către de către creditor, chiar dacă preluarea de datorie se realizează printr-un contract încheiat între noul debitor şi creditor.

În cauză, recurenta arată că nu există niciun înscris constatator al unei eventuale preluări de datorie, prin care C. să îşi exprime acordul expres privind asumarea obligaţiilor D., iar efectuarea unei plăţi parţiale de o altă societate decât cea către care s-a emis factura nu poate ţine loc de act de preluare de datorie, având în vedere cerinţa legală privind existenţa acordului între creditor şi noul debitor.

De altfel, instanţa de apel a stabilit în considerentele privind soluţionarea apelului său incident faptul că ar exista o preluare a debitelor D.,în timp ce pretenţiile societăţii B. cu privire la unele şi aceleaşi debite pretins a fi preluate de recurenta-pârâtă au fost respinse pe considerentul că nu s-a dovedit existenţa unei preluări de datorie; sub acest aspect, considerentele sunt contradictorii, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este invocată şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1707, art. 1710 şi ale art. 1556 C. civ., privind garanţia de bună funcţionare şi împotriva viciilor ascunse, precum şi excepţia de neexecutare a contractului, întrucât echipamentele livrate în cadrul comenzilor invocate de reclamante au fost necorespunzătoare din punct de vedere tehnic.

Recurenta arată că în ciuda argumentelor invocate de aceasta, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la excepţia de neexecutare a contractului, întrucât reclamantele nu ar fi avut obligaţia de a livra echipamente funcţionale, ci doar obligaţia de a livra echipamente, astfel încât recurenta nu ar putea invoca un refuz justificat de plată a facturilor corespunzătoare acestora.

În realitate, se arată că reclamantele nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a livra produsele comandate însoţite de certificatele de garanţie, obligaţie impusă prin lege şi nici de a remedia defecţiunile echipamentelor vândute sau de a înlocui echipamentele defecte. Nerespectarea acestor obligaţii a creat un prejudiciu recurentei care depăşeşte valoarea pretenţiilor solicitate în cauză, motiv pentru care recurenta solicită să fie compensată valoarea prejudiciului cu pretenţiile deduse judecăţii.

O ultimă critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011 în condiţiile în care nu era aplicabilă cauzei legea română, ci dispoziţiile de drept elveţian.

Prin întâmpinarea depusă la 11 octombrie 2021 recurenta-pârâtă C. S.R.L.a solicitat respingerea recursului reclamantelor.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor acesteia şi admiterea recursului formulat de reclamante.

Prin întâmpinarea depusă la 13 octombrie 2021, recurentele-reclamante B. şi A. solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantelor, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acestora şi admiterea recursului pârâtei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, constată că nu sunt fondate recursurile, pentru considerentele expuse în cele ce succed:

I. Recurentele-reclamante îşi întemeiază calea extraordinară de atac pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Se constată că susţinerile recurentei privind necorespunderea considerentelor hotărârii atacate faţă de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. vizează existenţa unei motivări contradictorii în legătură cu preluarea datoriei de către pârâtă.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat. În cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei de respingere a apelurilor ca nefondate.

Astfel, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe de admitere în parte a acţiunii reclamantelor, a reţinut existenţa uzanţelor între părţi, în sensul asumării de către pârâtă a obligaţiilor de plată a preţului aferent comenzilor plasate de către o altă societate (D. S.R.L) din cadrul grupului de societăţi, în virtutea unui principiu al unităţii de acţiune a acestora.

S-a reţinut că între părţile în litigiu s-au derulat raporturi de vânzare-cumpărare prin sistemul de acceptare de catre societăţile reclamante-furnizoare a comenzilor de livrare plasate de către societatea D. S.R.L. (care nu face parte din cadrul procesual pasiv al litigiului). Având în vedere asumarea de către pârâtă a obligaţiilor de plată, s-au apreciat întrunite condiţiile edictate de art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, dar numai cu privire la proiectele comune derulate de părţi în care s-au stabilit, cu certitudine, şi toate elementele pentru determinarea obiectului obligaţiei preluate de pârâtă, cu consecinţa liberării de obligaţie a debitoarei iniţiale.

În legătură cu pretenţiile reclamantei B. respinse, instanţa de apel a motivat că, spre deosebire de celelalte proiecte, în proiectele F. şi G. au fost identificate plăţi efectuate de către societatea D., cu concluzia că, nefiind cazul unei preluări de datorie, nu exista temeiul unei obligaţii a pârâtei C., din litigiul pendinte, şi pentru aceste proiecte.

Instanţa de apel a analizat şi înscrisul din 15 februarie 2016 invocat prin apelul reclamantei, motivând că nu făcea, nici acesta, dovada neechivocă a unui angajament de plată asumat de pârâtă faţă de reclamanta B. pentru proiectele F. şi G., care să justifice reformarea sentinţei apelate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere la adoptarea soluţiei diferite de admitere, respectiv de respingere a pretenţiilor formulate, în raport de convenţiile de vânzare care au dat naştere unor obligaţii distincte de plată a preţului, dezlegarea dată fiind bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză, privind identificarea titularului obligaţiei de plată.

Recurentele-reclamante invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1599, raportate la art. 1166 şi art. 1225 C. civ., critici care nu sunt întemeiate.

Recurentele-reclamante reiau susţinerea din calea devolutivă de atac în sensul că angajamentul de plată din 15 februarie 2016 asumat de pârâtă şi de o altă societate cocontractantă şi anume, H., prin care au fost recunoscute creanţele reclamantelor, reprezintă o preluare de datorie, instanţa de apel apreciind greşit că nu ar fi avut individualizat obiectul, cu consecinţa unei calificări greşite a actului juridic.

Instanţa de apel reţine că recunoaşterea unor obligaţii de plată (act juridic unilateral) alături de societatea debitoare H., în această situaţie, nu avea conţinutul unei operaţiuni juridice de transmitere a obligaţiilor în litigiu din proiectele F. şi G. în patrimoniul pârâtei, în sensul art. 1166 şi art. 1225 C. civ., adică al elementelor unui acord de voinţă între debitorul iniţial (care a efectuat comenzile şi plăţi parţiale - societatea D.) şi noul debitor (pârâta) în temeiul art. 1599 C. civ., neputându-se stabili efectele juridice ale unei preluări de datorie liberatorii ori cumulative, printr-o asumare în solidar cu societatea D. a obligaţiei faţă de creditoarea B., ce ar fi presupus acordul acesteia din urmă.

Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile recurentelor, întrucât în cadrul angajamentului de plată din 15 februarie 2016 nu au fost determinate, pe de o parte nici obiectul convenţiei, în sensul calificării de către părţi a operaţiunii juridice de preluare a datoriilor aparţinând societăţii D., ce nici nu este menţionată ca atare şi, pe de altă parte nici obiectul obligaţiilor asumate la plată faţă de creditoare, în sensul art. 1226 C. civ., printr-o indicare a cauzei juridice, adică a izvorului obligaţiilor de plată, respectiv a proiectelor ori a convenţiilor de vânzare, pentru a putea opera şi distincţia faţă de obiectul obligaţiilor de plată recunoscute de cealaltă debitoare (H.), societate aflată în raporturi contractuale cu reclamantele-vânzătoare, alături de pârâtă şi de societatea D. S.R.L.

Instanţa de apel, în stabilirea voinţei reale a părţilor, în mod corect nici nu şi-a limitat analiza la angajamentul de plată din 15 februarie 2016, ci a avut în vedere şi modul de executare a obligaţiilor ulterior adoptării convenţiilor de vânzare aferente proiectelor menţionate anterior, precum şi minuta întocmită la 17 martie 2016, când părţile în litigiu au stabilit desfăşurarea de negocieri pentru clarificarea datoriilor între grupurile de societăţi, fiind în dispută, deci, componenta de pasiv a raportului obligaţional.

Înalta Curte formulează observaţia că soluţia instanţei de apel a fost motivată, în esenţă, prin invocarea dispoziţiilor art. 255 şi art. 264 C. proc. civ., privind aprecierea probatoriului, în condiţiile în care art. 249 raportat la art. 482 C. proc. civ. instituie sarcina probei titularului căii de atac, nefiind identificate, în caz contrar, motivele pentru a se valida criticile acestuia şi a se proceda la schimbarea sentinţei primei instanţe.

În privinţa rolului instanţei, se reţine că procesul civil fiind un proces al intereselor private, părţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi proba susţinerile cu privire la care judecătorul de fond al cauzei are o marjă de apreciere lăsată de lege în competenţa sa deplină.

Or, sub pretextul invocării dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material nu se poate repune în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate. Administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat în recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care permite remedierea oricărei nelegalităţi doar pe tărâmul dreptului substanţial, ipoteză ce nu se confirmă în cauză.

II. Recurenta-pârâtă contestă legalitatea deciziei atacate, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România, invocând art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ., în legătură cu încălcarea art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. privind necompetenţa de ordine publică şi a art. 1068 C. proc. civ. privind reglementarea efectelor convenţiei de alegere a forului, precum şi în legătură cu incidenţa legii străine raporturilor juridice în litigiu.

O primă observaţie care se impune este că, deşi pârâta a fost obligată la plata preţului către reclamantele-vânzătoare A. şi B., excepţia de necompetenţă generală a instanţelor din România este invocată în legătură cu raporturile juridice stabilite cu reclamanta A., susţinându-se alegerea forului în favoarea instanţelor din Elveţia, precum şi a legii aplicabile convenţiei din aceeaşi ţară, dovedită prin menţiunea reclamantei-creditoare de pe confirmarea acceptării comenzii, de trimitere la "Condiţiile generale de vânzare".

Instanţa de apel a înlăturat aceste critici ale pârâtei, constatând, ca şi prima instanţă, că nu s-a făcut dovada unei convenţii de alegere a forului ori a legii aplicabile raporturilor juridice stabilite între părţi.

Înalta Curte reţine, în această privinţă, că utilizarea unor condiţii generale de afaceri, în forma unor clauze standardizate ridica, în mod necesar, în analiza competenţei de soluţionare a cauzei şi a stabilirii dispoziţiilor de drept material incidente, verificarea existenţei reale a consimţământului părţilor din convenţia de vânzare, urmând a se determina intenţia acestora de a folosi în mod general şi repetat, aşa cum se susţine prin memoriul de recurs, clauzele prestabilite de una dintre părţi (vânzătoarea), doar în această situaţie putând opera alegerea şi punându-se problema unei exclusivităţi a opţiunii, care să fie de natură să atragă nulitatea, în temeiul art. 174 - 176 C. proc. civ., în ipoteza nesocotirii acesteia, reguli de procedură şi de drept material în care se încadrează analiza instanţei de apel.

În condiţiile în care operaţiunile comerciale de vânzare între părţi s-au desfăşurat în baza unor convenţii în formă simplificată, respectiv comandă urmată de executare, menţiunile unilaterale ale reclamantei-vânzătoare, în lipsa unei asumări de către cumpărătoare nu puteau echivala cu un acord al părţilor cu valoare obligatorie.

Înalta Curte constată că în litigiu nu este interpretarea unei convenţii de alegere a competenţei instanţei precum şi a legii aplicabile raporturilor juridice, ci proba acesteia. Nu este cazul cercetării manifestării de voinţă în strânsă corelaţie cu voinţa internă a părţilor, cum se susţine, interpretarea presupunând, în mod necesar, stabilirea, în prealabil, prin mijloacele de probă prevăzute de lege, a existenţei convenţiei, în afara oricărei discuţii, în cauză nefiind, însă, dovedită o asemenea înţelegere a părţilor care să rezulte expres ori tacit din conduita acestora.

Instanţa de apel a reţinut o constantă a raporturilor comerciale derulate de părţi, prin plasarea comenzilor de echipamente tehnice către reclamanta-vânzătoare de către o altă societate (D.), care nu este parte în litigiu, plăţile pentru livrarea echipamentelor fiind efectuate de pârâtă, prin preluarea de datorie de la debitoarea iniţială, în temeiul art. 1599 C. civ.

Din această perspectivă, potrivit art. 1603 C. civ., noul debitor (recurenta-pârâtă) are dreptul de a opune creditoarei toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune şi debitorul iniţial, deci inclusiv cele rezultate din instituirea unor clauze de alegere fie a legii, fie a competenţei, asumate în cadrul convenţiei dintre creditoare şi debitorul iniţial ori rezultate din convenţia directă cu creditoarea ce a acceptat preluarea datoriei.

În situaţia în speţă, în care clauzele privind legea aplicabilă şi competenţa instanţei în caz de litigiu între părţi sunt stipulate într-un set de reguli intitulate "Condiţii generale de vânzare" publicate pe pagina de internet a societăţii reclamante, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu exista un contract în formă scrisă în care să se facă trimitere expresă la aceste clauze şi nici o altă manifestare de voinţă expresă, prealabilă şi neîndoielnică, în sensul însuşirii de către toate părţile raportului juridic, efectuarea unor plăţi parţiale de preţ neputând fi echivalată cu un asemenea acord.

De altfel, reclamanta A. căreia îi aparţine menţiunea unilaterală de pe confirmarea comenzilor a susţinut, în cadrul procesului, inexistenţa unui acord de voinţă privind alegerea voluntară a competenţei ori a legii aplicabile, printr-o aderare la clauzele din Condiţiile generale.

În această privinţă, contrar susţinerilor recurentei, nu se putea valorifica o prezumţie a consimţământului tacit al părţilor contractante, în lipsa unei atitudini manifeste dovedite neputandu-se reţine existenţa acordului de voinţă.

Instanţa de apel a procedat în mod legal la verificarea criteriilor legale privind competenţa de soluţionare a cauzei, potrivit art. 1066 şi art. 1068 C. proc. civ., precum şi la stabilirea legii incidente raporturilor juridice deduse judecăţii, în cadrul procesului cu elemente de extraneitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 2638 C. civ., criticile recurentei nefiind fondate.

Avându-se în vedere considerentele expuse anterior, în lipsa dovedirii unei alegeri exprese a părţilor ori care să rezulte neîndoielnic din circumstanţele cauzei, vor fi înlăturate şi criticile formulate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind legea aplicabilă condiţiilor de fond, potrivit art. 2637 C. civ.

Totodată, pentru aceleaşi considerente, având în vedere că singurele critici sunt în legătură cu incidenţa legii elveţiene, va fi înlăturat motivul privind nelegalitatea aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte reţine şi că motivarea instanţei de apel nu conţine nicio contradicţie logică, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a se avea în vedere considerentele aferente analizei căii extraordinare de atac a reclamantelor, prin care sunt tratate criticile având acelaşi conţinut cu ale pârâtei.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă şi nelegalitatea deciziei în legătură cu aplicarea art. 1 şi a art. 1272 alin. (1) C. civ., în sensul nesocotirii uzanţelor statornicite între părţi, instituite prin condiţiile generale de vânzare ale reclamantei A.

Nici aceste critici nu pot fi reţinute, constatându-se că se impune distincţia între obiceiurile prin care se stabilesc tipuri general valabile de conduită, fundamentate pe observarea uniformităţii situaţiilor din realitatea socială, definite prin art. 1 C. civ. ca izvoare secundare ale legii, care se impun, astfel, cu valoare obligatorie generală şi uzanţele convenţionale, formate în baza acţiunilor anterioare ale părţilor contractante, care au stabilit, astfel, o bază comună de interpretare de către instanţă a comportamentul părţilor, în situaţia juridică dedusă judecăţi, la care s-a raportat în mod corect instanţa de apel prin decizia atacată.

Recurenta-pârâtă contestă legalitatea deciziei atacate şi în legătură cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie, susţinându-se lipsa calităţii procesuale pasive, motive circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., ce nu sunt fondate.

Recurenta susţine că ar fi întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât aşa cum s-a reţinut pentru proiectele F. şi G. că nu s-a făcut dovada unui raport juridic cu reclamanta B., de vreme ce comenzile şi facturile se referă la societatea D., şi pentru proiectele I. şi J. ar fi valabilă aceeaşi ipoteză, societatea D. fiind implicată în raporturile contractuale stabilite cu reclamanta A. şi nu pârâta.

Înalta Curte, înlăturând criticile privind nesocotirea regulilor de procedură şi de drept material, reţine că instanţa de apel a constatat în mod corect că pârâta deţine calitate procesuală pasivă, în sensul art. 36 C. proc. civ., de titular al obligaţiilor de plată a preţului, deduse judecăţii, prin acţiunea reclamantelor-vânzătoare, în virtutea dispoziţiilor art. 1599 C. civ. privind preluarea de datorie.

Instanţa de apel a motivat, cu privire la proiectele I. şi J., că s-a întocmit comanda adresată reclamantei-vânzătoare A. de către societatea D., dar că facturile au fost emise către pârâtă, care a şi efectuat plăţi parţiale din preţ către creditoare.

Astfel, în lipsa unui acord al părţilor în forma scrisă, încheiat cu creditoarea-reclamantă, cu privire la asumarea plăţilor pentru comenzile plasate de societatea D., emiterea de către creditoare a facturilor către societatea pârâtă, lipsa unui refuz la plată al acesteia, precum şi dovezile privind plăţile efectuate au fost interpretate în sensul unei manifestări neechivoce de voinţă a noii debitoare (pârâta), de preluare a datoriilor asumate de societatea D., în aceeaşi modalitate, în cadrul convenţiilor de vânzare.

Înalta Curte reţine că în situaţia în care preluarea de datorie subzistă în raporturile dintre debitorul iniţial şi noul debitor - cele două societăţi menţionate anterior aflându-se în conexiune şi acţionând, în mod neechivoc, unitar în raporturile juridice stabilite cu reclamantele - acceptarea de către reclamante a plăţilor efectuate de pârâtă echivalează cu confirmarea de către creditoare a preluării de datorie, în sensul art. 1605 C. civ., fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 1599 C. civ.

Recurenta, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocă şi nelegalitatea hotărârii privind soluţionarea excepţiei prescripţiei, fiind criticată modalitatea în care instanţa de apel a valorificat probatoriul administrat şi a apreciat întreruperea cursului prescripţiei, prin plăţile parţiale efectuate, critici privind modul de stabilire a situaţiei de fapt care vor fi înlăturate.

De altfel, aceste critici sunt şi lipsite de interes, fiind invocate în legătură cu datoriile faţă de reclamanta B., aferente proiectului G.. Or, instanţa de apel a concluzionat că în privinţa proiectului G., niciun element probatoriu nu îl plasează în sarcina pârâtei, soluţie menţinută prin respingerea recursului reclamantelor.

Recurenta mai invocă şi greşita aplicare a art. 1707, art. 1710 şi art. 1556 C. civ., privind garanţia de bună funcţionare şi împotriva viciilor ascunse şi respectiv, excepţia de neexecutare a contractului, întrucât echipamentele livrate de reclamante nu ar corespunde din punct de vedere tehnic.

Recurenta îşi reiterează susţinerile de la instanţa fondului, în sensul că reclamantele nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile esenţiale de a remedia defecţiunile echipamentelor vândute şi de a înlocui echipamentele defecte, prezentând în detaliu, pentru toate proiectele derulate, prejudiciile suferite şi care, în opinia sa, îndreptăţesc invocarea excepţiei de neexecutare privind obligaţia de plată a preţului.

Instanţa de apel, în legătură cu excepţia de neexecutare a contractului prin raportare la nerespectarea obligaţiei de garanţie care revenea reclamantelor- vânzătoare, în aplicarea regulii instituite prin art. 1556 C. civ., a înlăturat această apărare a pârâtei, cu motivarea că nu ar fi putut conduce la exonerarea de la obligaţia de plată a preţului, dedusă judecăţii prin acţiunea reclamantelor, care este corelativă celei de transmitere a bunurilor achiziţionate şi cu care nu se confundă predarea certificatelor de garanţie, invocată de pârâtă.

În acest context, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a apreciat ca inutilă administrarea probei cu expertiză tehnică a echipamentelor tehnice livrate de reclamante.

Înalta Curte nu poate reţine criticile aduse în ce priveşte greşita analiză, prin decizia atacată, a excepţiei de neexecutare a contractului. De altfel, recurenta nu indică, în dezvoltarea acestui motiv, critici de nelegalitate privind modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 1556 C. civ. şi a stabilit simultaneitatea şi exigibilitatea obligaţiilor asumate de părţile în litigiu, mărginindu-se să prezinte dovezile din care rezultă că reclamantele nu şi-ar fi îndeplinit corespunzător propriile obligaţii contractuale.

Înalta Curte subliniază că analiza în cadrul recursului nu poate ieşi din sfera examinării nelegalităţii, proprii acestei căi extraordinare de atac, astfel încât nu poate intra pe domeniul unei reevaluări a situaţiei de fapt, ce aparţine, prin lege, instanţelor devolutive, astfel cum pretinde recurenta, prin modul în care şi-a conceput motivarea recursului. Prin urmare, modul în care reclamantele şi-au îndeplinit obligaţiile, cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Recurenta susţine, totodată, că a suferit cu această ocazie un prejudiciu de 2.338.000 euro, cu privire la care solicită evaluarea de către instanţă şi compensarea cu pretenţiile considerate întemeiate ale reclamantelor, solicitare de compensare judiciară formulată prin întâmpinare la instanţele de fond care nu este admisibilă, în lipsa unei cereri reconvenţionale formulate de pârâtă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B. şi A., precum şi de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 783 din 10 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele B. şi A. şi de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 783 din 10 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,14 iunie 2022.