Cargo theft liability: mischaracterization of contractual transport obligations as delictual and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, la Tribunalul Specializat Cluj, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumelor de:

- 108.623,40 euro, echivalentul în RON la data plăţii, la cursul de schimb al BNR, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat;

- 7.331,51 euro, echivalentul în RON la dată plăţii, la cursul de schimb al BNR, reprezentând dobânda legală de 6 %/an pentru perioada 18.11.2014 - 31.12.2015, aferentă debitului în suma de 108.623,40 euro;

- dobânzii legale de 6 % pe an aferentă sumei de 108.623,40 euro, calculată de la data înregistrării acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului principal;

- cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare.

Prin sentinţa civilă nr. 1309/2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Prahova.

Prin sentinţa civilă nr. 1685 din 12 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Prin decizia nr. 194 din 2 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, unde dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 815 din 3 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-au respins: excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantei.

Totodată, s-a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L. ca inadmisibilă şi a fost obligată reclamanta să plătească, în favoarea pârâtei, suma de 13.399,2 RON, cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 815/03.05.2017, formulată de reclamanta A. S.R.L. şi, totodată, i s-a aplicat acesteia o amendă judiciară în cuantum de 500 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 815/03.05.2017 şi a încheierii din 21 noiembrie 2018, ambele pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 647/2019 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de intimata-pârâtă B. S.A, a fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 4200 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L, iar intimata B. S.A. a formulat recurs incident.

Motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care statuează asupra conţinutului hotărârii.

În opinia recurentei instanţa de apel a reţinut greşit împrejurarea că recurenta ar fi criticat modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant raportat la prevederile art. 248 C. proc. civ., întrucât, în fapt, prin apelul declarat împotriva acestei încheieri, a criticat soluţia de respingere a cererii de completare a dispozitivului sentinţei, raportat la prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în sensul că soluţia dată asupra acestei excepţii trebuia sa se regăsească în cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 815/03.05.2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, întrucât această excepţie a fost soluţionată la termenul de judecată la care a fost pronunţată această sentinţă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1349 alin. (1), art. 1357 coroborat cu art. 1961, 1962,1967 C. civ., art. 11 din convenţia CMR.

Recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât prevederile art. 1349 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 1357 C. civ. sunt incidente în cauză, prevederi care reglementează răspunderea civilă delictuală, coroborat cu art. 1961, 1962, 1967 C. civ., care reglementează obligaţiile legale ce îi revin oricărui expeditor al unor mărfuri.

Conform recurentei, acţiunea este fundamentată pe neîndeplinirea unor obligaţii legale ce îi revin oricărui expeditor al unor mărfuri, independent de existenţa unui raport juridic contractual, or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă calitatea de expeditor a intimatei.

Totodată, aceasta susţine că nu se poate reţine motivarea instanţei de apel, întrucât între recurentă şi intimată nu au existat raporturi contractuale, iar recurenta a solicitat stabilirea răspunderii delictuale a intimatei în calitate de expeditor al mărfii, dovada acestei calităţi constituind-o însăşi oferta de licitaţie încărcătură din 21.01.2013, emisă de intimată în calitate de expeditor al mărfii.

Recurenta susţine că intimata-pârâtă trebuia să respecte obligaţiile legale expres reglementate pentru expeditorul mărfii, respectiv cele prevăzute de art. 1961, 1962, 1967, art. 11 din Convenţia CMR, întrucât, dacă ar fi respectat aceste obligaţii, era imposibilă ieşirea camionului încărcat cu marfa din depozitul Urlaţi şi sustragerea acestuia de către persoanele aflate la bordul acestuia, nelegitimate de intimată pe baza de acte de identitate, conform procedurii de lucru interne a intimatei.

Recurentă-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivele recursului incident invocate de recurenta-pârâtă sunt, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte respingerea motivului de apel referitor la soluţia instanţei de fond asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă susţine că argumentul instanţei de apel privind lipsa de identitate de părţi, cauză şi obiect între prezenta cauză şi dosarul nr. x/2013, este nefondat.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere, în mod distinct, dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acestea din urmă fiind manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti.

Mai susţine recurenta că, o astfel de abordare, determinată de nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ar avea deopotrivă consecinţe sub aspectul dreptului la un proces echitabil, în componenţa acestuia referitoare la stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

Susţine recurenta-pârâtă că, între cauza de faţă şi cea care a format obiectul dosarului nr. x/2013, există mai mult decât o simplă legătură, argumentele invocate de reclamantă fiind invocate de aceasta şi în respectivul dosar, fiind tranşate de instanţa care a soluţionat respectivul dosar.

In ceea ce priveşte respingerea motivului de apel referitor la soluţia instanţei de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte, recurenta arată că instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., considerând identitate între subiectele raportului juridic dedus judecăţii şi părţile din prezenta cauză însă, acest argument ar fi fost valid, în opinia recurentei, doar dacă aceasta ar fi invocat în susţinerea excepţiei şi a apelului incident faptul că pretenţiile recurentei-reclamante faţă de ea nu sunt întemeiate, or recurenta-pârâtă a invocat inexistenţa raportului juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, aşadar inexistenţa identităţii între subiectele raportului juridic dedus judecăţii şi părţile din prezenta cauză.

Arată că argumentul recurentei-reclamante este neîntemeiat, recurenta-pârâtă nefiind nici expeditor al mărfii în accepţiunea art. 1961, art. 1962, art. 1967 C. civ. şi a Convenţiei CMR, nici parte în contractul de transport pe care recurenta-reclamantă 1-a încheiat pentru marfa încărcată la 30.01.2013 din depozitul B. S.A. din Urlaţi, în vehiculul x/BC-60-CIO.

Concluzionează recurenta că, întrucât reprezentarea dintre aceasta şi IBT este una imperfectă, cărăuşul nu are acţiune directă împotriva comitentului (recurenta-pârâtă), aşa cum nici recurenta-pârâtă nu are acţiune directă împotriva cărăuşului. Nu în ultimul rând, arată că drepturile şi obligaţiile cuprinse în C. civ. (art. 1961 şi urm.) şi în Convenţia CMR vizează exclusiv părţile contractului de transport, aceste dispoziţii reglementând raporturile dintre cărăuş şi persoana care a încheiat în nume propriu contractul de transport rutier (în cazul de faţă IBT).

În ceea ce priveşte argumentul instanţei privind respingerea motivului de apel referitor la soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentei-reclamante, recurenta-pârâtă apreciază că este nefondat.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond, deşi a reţinut că, în realitate, recurenta-reclamantă înţelege să formuleze o acţiune în răspundere contractuală deghizată sub forma unei cereri de răspundere delictuală, a soluţionat excepţia prescripţiei prin raportare la termenul aplicabil în materia răspunderii civile delictuale.

Astfel, în cazul dedus judecăţii, termenul de prescripţie de un an a început să curgă la 6.03.2013, fiind împlinit la 06.03.2014, ceea ce face ca, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune al recurentei-reclamante să fie prescris.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului incident iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile formulate sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului incident şi admise în principiu recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 155/A din 11 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Un prim motiv de recurs se referă la încălcarea art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., prin respingerea de către curtea de apel a criticilor reclamantei referitoare la încheierea de şedinţă din 21.11.2018, prin care Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei nr. 815/03.05.2017.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere completarea hotărârii dacă prin hotărârea dată "instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale".

În mod evident, aceste dispoziţii legale nu erau incidente în situaţia în care instanţa a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului pârâtei în şedinţă publică, anterior discutării excepţiilor invocate prin întâmpinare şi deschiderii dezbaterilor pe fondul cauzei, soluţia motivată dată de instanţă acestei excepţii fiind menţionată în practicaua hotărârii.

De altfel, în mod corect instanţa de apel a considerat că dispozitivul sentinţei respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât în partea introductivă a hotărârii se menţionează soluţia dată şi măsurile luate de instanţă în şedinţă, cu arătarea motivelor, conform art. 233 alin. (1) lit. j) şi alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 1357 C. civ. coroborat cu art. 1961, 1962, 1967 din C. civ. şi art. 11 din Convenţia CMR.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală având în vedere că acţiunea este fundamentată pe neîndeplinirea unor obligaţii legale ce îi revin oricărui expeditor al unei mărfi, independent de existenţa unui raport juridic contractual.

Criticile sunt nefondate.

Instanţa de apel a arătat, cu argumente pertinente, că, deşi a invocat în mod formal prevederile art. 1349 şi 1357 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe o pretinsă încălcare de către pârâtă a unor obligaţii contractuale.

Totodată, instanţa supremă reţine că, deşi se invocă nesocotirea unor norme legale referitoare la obligaţiile expeditorului în contractul de transport de mărfuri, instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material şi principiile stabilite în literatura juridică şi jurisprudenţă referitoare la distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală.

Este evident că, în speţă, recurenta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală şi reclamă în mod formal neîndeplinirea unor obligaţii legale, deşi, în esenţă, se referă la obligaţiile expeditorului din contractul de transport.

În mod corect instanţele de fond au observat că reclamanta justifică, în cauză, calitatea procesuală pasivă, susţinând existenţa unui raport contractual de transport în care pârâta are calitatea de expeditor al mărfii, IBT are calitatea de transportator, iar reclamanta este subcontractor în contractul de transport.

Prevederile art. 1961, 1962, 1967 din C. civ. şi ale art. 11 din Convenţia CMR sunt norme speciale de drept material care reglementează contractul de transport de bunuri, aplicabile părţilor acestui raport juridic contractual (expeditor, transportator), iar nu tuturor subiecţilor de drept.

2. Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă reţine că recurenta - pârâtă critică respingerea criticilor din apelul incident referitoare la respingerea de către prima instanţă a excepţiilor invocate de către aceasta: excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În prealabil, trebuie precizat că, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

Prima instanţă a apreciat că se poate pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor anterior menţionate şi le-a respins motivat, iar pârâta nu a criticat ordinea de soluţionare a excepţiilor stabilită de instanţă.

Aşadar, procedând la analiza criticilor din recursul incident, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel este legală.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă a precizat că a invocat, pe cale de excepţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost în mod corect respinsă.

Efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat se impune într-un al doilea proces între aceleaşi părţi, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

Hotărârea este opozabilă şi terţilor, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terţilor cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumţie relativă).

Întrucât procesul anterior nu a avut loc între aceleaşi părţi, ceea ce invocă recurenta-pârâtă se referă la opozabilitatea primei hotărâri faţă de reclamantă, aspect ce poate fi valorificat sub aspect probator.

Nefiind în discuţie efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), această apărare nu poate fi calificată ca o excepţie procesuală în sensul art. 245 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a existat raportul juridic invocat prin cererea introductivă.

În mod corect a fost respinsă şi această excepţie, în deplină concordanţă logico-juridică cu respingerea ca inadmisibilă a acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel reţinând, cu respectarea principiului disponibilităţii, că în raport de cauza cererii de chemare în judecată, pârâta a fost indicată de reclamantă ca autoare a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă expune un raţionament similar, motivând excepţia prin raportare la eventuala existenţă a unui raport contractual între părţi, ceea ce ar fi atras incidenţa termenului special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 32 alin. (1) teza I din Convenţia CMR.

Criticile nu pot fi primite, pentru identitate de raţiune cu situaţia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Instanţele de fond în mod corect au soluţionat litigiul, cu respectarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., raportându-se la cauza cererii astfel cum a fost invocată de reclamantă - răspunderea civilă delictuală, în raport de care era aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Referitor la cererile recurentelor privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la acest text de lege, instanţa supremă, constatând că ambele părţi sunt în culpă procesuală în formularea recursurilor, va respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, fiecare recurent urmând a suporta propriile cheltuieli efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 647/2019 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile privind cheltuielile de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.