Liability of insurer to pay lost earnings and life annuity for bodily injury; scope of special insurance norms versus general civil code reparation principles

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă la data de 24 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. - societate de asigurare reasigurare şi cu citarea, în calitate de intervenient forţat, a numitului E., persoană responsabilă de producerea accidentului rutier, ca, în baza probelor ce vor fi administrate, să oblige pe pârâtă să le plătească următoarele sume de bani:

- pentru reclamanta A.: daune materiale: suma de 5057,02 euro, reprezentând cheltuieli făcute în Belgia în urma accidentului rutier, echivalentul a 23.515,13 RON la data formulării cererii de chemare în judecată; suma de 11.653,15 RON, reprezentând cheltuieli făcute în România în urma accidentului rutier; suma de 11.305,32 euro, reprezentând pierderile salariale ale reclamantei, ulterior accidentului rutier, echivalentul a 52.569,73 RON la data formulării cererii de chemare în judecată; daune morale: suma de suma de 120.000 RON, reprezentând suferinţele şi afectarea vieţii personale a victimei, perioada de imobilizare şi de spitalizare, afectarea vieţii personale, cu dureri resimţite şi în prezent în urma vătămării sale; acordarea unei rente viagere, în sumă de 350 de euro, reprezentând diferenţa de salariu, începând cu data introducerii acţiunii şi până la vârsta standard de pensionare sau până la încetarea stării de nevoie.

- pentru reclamanta B.: daune materiale: suma de 3.137,28 RON, ce reprezintă cheltuieli efectuate în urma accidentului - cheltuieli făcute în timpul spitalizării, taxe IML, taxe radiologice, taxe copiere dosar, taxe servicii recuperare medicală, contravaloare transport la spitalul din Bucureşti, contravaloare transport la organele de cercetare penală, etc, conform documentelor anexate; daune morale: suma de 120.000 RON, reprezentând suferinţele şi afectarea vieţii personale a victimei, perioada de imobilizare şi de spitalizare, afectarea vieţii personale, cu dureri resimţite şi în prezent în urma vătămării sale.

- pentru reclamantul C.: daune materiale: suma de 367,9 RON, reprezentând cheltuieli efectuate în urma accidentului - cheltuieli, taxe IML, contravaloare transport la organele de cercetare penală, etc, conform documentelor anexate; daune morale: suma de 10.000 RON, reprezentând suferinţele şi afectarea vieţii personale a victimei, perioada de imobilizare şi de spitalizare, afectarea vieţii personale, cu dureri resimţite şi în prezent în urma vătămării sale.

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 186/F din 07 februarie 2019, Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat E.. A obligat pe pârâtă să plătească reclamanţilor următoarele sume de bani: reclamantei A.: echivalentul în RON al sumei de 5.057,02 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în Belgia urmare accidentului rutier; suma de 11.653,15 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în România urmare accidentului rutier; suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale; echivalentul în RON al sumei de 2.305 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată; reclamantei B.: suma de 3.137,28 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate urmare accidentului rutier; suma de 60.000lei, cu titlu de daune morale; reclamantului C.: suma de 367,90 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate urmare accidentului rutier; suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtă să plătească reclamanţilor B. şi C. suma totală de 2.875,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins celelalte solicitări ale reclamanţilor, ca neîntemeiate şi a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta D. S.A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta apelantă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 186F/07.02.2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2018. A admis apelurile declarate de către apelanta reclamantă A. şi de către apelanţii reclamanţi B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 186F/07.02.2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul intervenient E. şi cu apelanta-pârâtă D. S.A. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei A. suma de 11.305,32 euro, reprezentând pierderile salariale ale reclamantei, ulterior accidentului rutier, respectiv echivalentul a 52.569,73 RON la data formulării cererii de chemare în judecată. A obligat pe pârâtă la plata către reclamanta A. a unei rente viagere în sumă de 350 euro (în echivalentul în RON, la cursul B.N.R. de la data plăţii efective), reprezentând diferenţa de salariu, începând cu data introducerii acţiunii (24.07.2018) şi până la încetarea stării de nevoie. A obligat pe pârâtă la plata către reclamanta B. a sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pe pârâtă la plata către reclamantul C. a sumei de 30.000 RON cu titlu de daune morale. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate. A obligat pe pârâta apelantă la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 1000 RON (onorariu avocat) către apelanta reclamantă A. şi în sumă de 617,3 RON către apelanţii reclamanţi B. şi C. (câte 308,65 RON pentru fiecare dintre cei doi).

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 486, art. 487 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea dosarului către Curtea de Apel Bucureşti spre rejudecare sub aspectul obligării sale la plata pierderilor salariale şi a rentei viagere către reclamanta A..

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, pentru acordarea pierderilor salariale şi a rentei viagere către A., instanţa de apel nu a motivat în detaliu temeiul pentru care apreciază că se impune această măsură, dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii nefiind susţinută de considerente temeinice şi legale.

Autoarea căii de atac solicită instanţei de recurs să observe că din considerentele deciziei nu rezultă temeiul în drept al acordării rentei viagere şi al pierderilor salariale, situaţie în care consideră că hotărârea nu cuprinde într-un mod complex motivele pe care se întemeiază.

Recurenta afirmă că în considerente se regăsesc preluate ad litteram argumentele intimatei-reclamante expuse în motivele de apel, astfel încât instanţa de apel nu motivează cum a ajuns să admită cele două pretenţii ale acesteia, situaţie în care hotărârea apare ca fiind una arbitrară, nefiind expus un raţionament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Prin urmare, recurenta consideră că, prin această modalitate de preluare în bloc a susţinerilor intimatei-reclamante, au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., consecinţa fiind cea a încălcării dreptului la un proces echitabil.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2213 C. civ., a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că instanţa de apel nu a uzat de criterii legale şi obiective ce ar trebui să stea la baza acordării despăgubirilor constând în diferenţa dintre veniturile realizate şi cele obţinute în urma accidentului rutier pentru a putea stabili un prejudiciu, în condiţiile în care întinderea obligaţiei ar depinde de voinţa intimatei-reclamante, care ar putea opta să nu se mai angajeze în viitor.

Referitor la natura juridică a răspunderii civile delictuale ca urmare a producerii accidentelor rutiere, aşa cum este reglementată de legislaţia specială în vigoare la data emiterii poliţei R.C.A., recurenta consideră că instanţa de apel trebuia să ţină cont de faptul că, în speţă, răspunderea civilă delictuală este una specială.

Prin memoriul de recurs se susţine că instanţa de apel a înlăturat incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile acestei materii, care au prioritate faţă de dispoziţiile generale ale Codului, respectiv, Legea nr. 136/1995 şi Norma A.S.F. nr. 23/2014 în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, eludând legislaţia specială în vigoare referitoare la răspunderea civilă delictuală în materia asigurărilor R.C.A.

Astfel, despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurătorilor, conform principiului specialia generalibus derogant.

Ca atare, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că, în cauză, acordarea de despăgubiri se realizează în baza poliţei de asigurare obligatorie de răspundere civilă care este supusă legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014.

Se arată că, la stabilirea, în concret, a modalităţii de plată a despăgubirilor, trebuie avut în vedere şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, recurenta redând, totodată, şi dispoziţiile art. 3 din aceeaşi lege.

Totodată, reiterează faptul că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 50 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 pe care le reproduce, arătând ca Legea nr. 139/1995 împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituţiile în materie de asigurări reprezintă norme cu caracter special faţă de dispoziţiile C. civ. în ce priveşte despăgubirile ce se acordă de către asigurător cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, astfel încât, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare, în favoarea normei speciale.

Analizând norma specială, respectiv prevederile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, recurenta afirmă că, printre despăgubirile ce pot fi plătite de asigurător, nu se regăseşte şi renta viageră.

Aşadar, se arată că, în motivarea în fapt a acordării rentei viagere, instanţa de apel a făcut referire atât la starea de incapacitate de muncă a reclamantei care justifică, din punctul de vedere al instanţei de apel, pretenţia, numai pe temeiul previzionării de către medicul curant a incapacităţii de muncă ca fiind de 100% în următorii ani, cât şi la nevoile reclamantei de intervenţii chirurgicale şi programe de recuperare.

Făcând trimitere la ceea ce a reţinut şi instanţa de fond atunci când a respins cererea de acordare a diferenţei de salariu sub forma rentei viagere, recurenta susţine la rândul său faptul că, nu poate fi reţinut ca temei al acordării acesteia un punct de vedere neargumentat medical şi legal al unui medic curant din Belgia, precum şi alte acte medicale eliberate în Belgia, în lipsa unui raport de expertizare a capacităţii de muncă din care să rezulte indubitabil că reclamanta A. nu are capacitate de muncă sau se încadrează într-un grad de invaliditate.

Se mai arată că, în cuprinsul cererii de apel, reclamanta recunoaşte faptul că, în ţara de rezidenţă, va beneficia de venituri de natura unui ajutor social.

Având în vedere aceste afirmaţii, recurenta consideră că, în condiţiile în care reclamanta nu face dovada acestor venituri şi nici a veniturilor din muncă în mod concret, nu se poate aprecia cu privire la acordarea unei diferenţe de salariu cu titlu de rentă viageră, în sensul dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Faţă de acordarea sumei de 11.305,32 euro cu titlu de pierderi salariale ulterioare accidentului, recurenta consideră ca instanţa de apel a evaluat această sumă exclusiv pe baza afirmaţiilor reclamantei făcute în apel şi nu a avut în vedere dispoziţiile legale speciale şi obligatorii în materia asigurărilor RCA, respectiv art. 50 alin. (1) lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se are în vedere diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical.

Recurenta arată că, pentru intervalul de timp cuprins între data producerii accidentului şi data introducerii cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a acordat două sume sub acelaşi titlu, 350 euro, respectiv 11.305,32 euro reprezentând pierdere şi diferenţă de salariu, ceea ce înseamnă o îmbogăţire fără justă cauză.

Totodată, recurenta susţine că, în calea de atac a apelului, reclamanta a redepus înscrisurile de la fond, iar instanţa de apel a reluat întocmai susţinerile reclamantei, fără a face cea mai mică verificare cu privire la conţinutul acestora şi fără a fi interesată dacă există vreo legătură de cauzalitate între urmările accidentului, capacitatea de muncă şi suma considerată pierdere.

Se mai arată că reclamanta a depus dovezi ale veniturilor sociale compensate şi dovada unei adeverinţe eliberate, nu de angajator, ci de F., precum şi înscrisuri medicale din care nu reiese că incapacitatea de muncă s-ar datora urmărilor accidentului.

Recurenta susţine că reclamanta nu a suferit o diminuare a veniturilor, sens în care face trimitere la un înscris intitulat Adeverinţa salariu-perioada iunie 2015 eliberat de "F.", depus la dosarul de fond, din cuprinsul căruia reiese că reclamanta lucra cu normă parţială (jumătate de normă) iar, în luna iunie 2015, a realizat un venit brut de 852,96 euro şi un venit net (diminuat de taxe/reţinere sursă-rate) de 662,82 euro pentru un număr de 22 zile plătite.

În opinia recurentei, din înscrisurile aflate la dosar, nu rezultă cu certitudine faptul că reclamanta a suferit pierderi salariale, sumele primite ca ajutor pentru incapacitate de muncă fiind mai mari decât veniturile pe care aceasta le realiza ca muncitor cu jumătate de normă, astfel încât, nu se poate vorbi de o diminuare a veniturilor cu suma de 11.305,32 euro.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimatele-reclamante B. şi C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat instanţei supreme, să constate nulitatea recursului declarat, formulând, totodată, şi apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca nefondat. Totodată, în situaţia în care se va admite recursul, au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, strict în privinţa motivelor invocate şi a părţii vizate din decizie şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare a cauzei către instanţa de apel, cu păstrarea soluţiei date faţă de intimaţii C. şi B..

Intimata-reclamantă A. a depus, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac a recursului faţă de dispoziţiile C. proc. civ. incidente, formulând, totodată, şi apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca nefondat şi neîntemeiat. Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul formulat de recurenta-pârâtă este admisibil în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 20 octombrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa de apel a expus detaliat motivele de fapt pentru care a apreciat temeinică măsura acordării pierderilor salariale şi a rentei viagere.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate deoarece susţinerile recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa motivării sunt formale şi exprimă nemulţumirea acesteia faţă de modul în care curtea de apel a analizat cererile părţilor şi a stabilit situaţia de fapt prin raportate la consecinţele accidentului asupra vieţii şi sănătăţii victimei. Alegaţiile prin care se arată că instanţa de apel nu motivează în detaliu măsura acordării rentei viagere nu pot fi încadrate în niciuna din tezele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a argumentelor părţilor, pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica recurentei potrivit căreia din considerentele deciziei nu rezultă temeiul de drept al acordării rentei viagere şi al pierderilor salariale nu este de natură să conducă la casarea hotărârii, cât timp instanţa de apel a arătat în detaliu motivele de fapt ale soluţiei pronunţate, din ansamblul considerentelor rezultând în mod implicit aplicarea normelor de drept care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, poate fi cu uşurinţă înţeleasă calificarea juridică a pretenţiilor admise (pierderi salariale şi renta viageră), fiind deci aplicabile prevederile art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 şi ale art. 1385 alin. (1)-(3), art. 1387 alin. (1)-(2) şi art. 1388 C. civ., precizare de natură să înlăture pretinsele lipsuri ale motivării în drept.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2213 C. civ., art. 3 din Legea 136/1995 şi ale art. 50 alin. (1) din Norma CSA nr. 23/2014. Recurenta-pârâtă apreciază că măsura acordării despăgubirilor privind pierderile salariale şi cele privind renta viageră, ca urmare a incapacităţii de muncă a intimatei A., este nelegală, fiind luată cu ignorarea normelor speciale din materia asigurărilor.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reaminteşte că prestaţiile periodice succesive au fost considerate în jurisprudenţă şi literatura de specialitate ca modalităţi de reparare a prejudiciilor prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri, care în acest caz sunt eşalonate sub forma unei "pensii/rente" lunare. Această modalitate de despăgubire este impusă, de regulă, de natura cheltuielilor periodice suportate de victimă ulterior sau de beneficiul nerealizat în viitor (cum ar fi diminuarea veniturilor ca urmare a scăderii/pierderii capacităţii de muncă). Fiind o modalitate de reparare a prejudiciului material, prestaţia periodică trebuie stabilită nu prin apreciere şi nici pe baza jurisprudenţei, ci prin raportare la probatoriul administrat, din care să rezulte prejudiciul suferit.

Potrivit art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale unor persoane, se are în vedere, între altele, "diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical".

Aşadar, normele speciale în materie de asigurări prevăd, contrar susţinerilor recurentei, posibilitatea despăgubirilor sub forma pierderilor salariale.

În cauză, nu a fost încălcat principiul "specialia generalibus derogant", întrucât normele generale din C. civ. în materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale nu sunt contrare normelor A.S.F., ci completează în mod corespunzător regimul juridic aplicabil.

Astfel, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, art. 1387 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale."

Făcând o corectă aplicare a acestor norme legale, instanţa de apel a acordat victimei A. o sumă globală reprezentând pierderile salariale cauzate de reducerea/pierderea capacităţii sale de muncă de la momentul producerii accidentului şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi o prestaţie periodică (denumită şi "rentă viageră"), începând cu data introducerii acţiunii şi până la încetarea stării de nevoie, fără ca aceste două forme de despăgubire să se suprapună.

Restul argumentelor expuse de către recurenta-pârâtă urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, recurenta susţinând, în esenţă, că nu s-au administrat probe noi, din care să reiasă legătura de cauzalitate între urmările accidentului, capacitatea de muncă şi suma considerată pierdere şi că instanţa de apel nu a observat faptul că despăgubirile acordate echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.

Criticile recurentei-pârâte legate de cuantumul despăgubirii reprezentând renta viageră raportat la situaţia de fapt din speţă şi la înscrisurile depuse la dosar aduc în discuţie aspecte de netemeinicie (starea victimei, sumele primite ca ajutor) care nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedit prin înscrisul existent la pagina 236 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă D. S.A la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2188/2019 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.