RCA insurer's contractual liability limits and scope of cassation review in moral damages claims

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., prin W., în contradictoriu cu pârâta Y. S.A., Fondul Naţional de Garantare a Asiguraţilor şi cu intervenienţii forţaţi Z. şi AA., au solicitat obligarea pârâtei Y. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume de bani:

1. reclamantei A. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 4.326,48 RON cu titlu de daune materiale; - reclamantei B. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; - reclamantului C. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; - reclamanţilor D., E. şi F. câte 200.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; - reclamanţilor BB. şi G. câte 400.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

2. reclamantei H. suma de 400.000 RON reprezentând daune morale şi suma de 1185,96 RON daune materiale; - reclamantei I. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi 3.550,38 RON reprezentând daune materiale; - reclamantei CC. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; - reclamantei K. suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale;

3. reclamantei L. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale şi 1.493,38 RON cu titlu de daune materiale; - reclamantei M. suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; - reclamanţilor N., Q. şi R. câte 200.000 RON pentru fiecare cu titlu de daune morale; - reclamanţilor O. şi P. câte 400.000 RON pentru fiecare cu titlu de daune morale;

4. reclamantului S. suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale şi 4.522,22 RON cu titlu de prejudiciu material; - reclamantei T. suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale; - reclamanţilor U. şi DD. suma de 200.000 RON pentru fiecare; - reclamantelor W. şi X., suma de 1.000.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10.03.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de intervenientul forţat AA. prin întâmpinare, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Y. S.A. prin întâmpinare, a fost disjunsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu formarea unui nou dosar cu termen la 10.03.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4240 din 7 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanţilor şi a obligat pârâta Y. S.A. la plata următoarelor sume:

1. reclamantei A. suma de 360.000 RON cu titlu de daune morale şi suma de 4.326,48 RON cu titlu de daune materiale; reclamantei B. suma de 360.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantului C. suma de 360.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor D., E. şi F. câte 22.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanţilor BB. şi G. câte 90.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale;

2. reclamantei H. suma de 90.000 RON reprezentând daune morale şi suma de 1185,96 RON daune materiale; reclamantei I. suma de 350.000 RON cu titlu de daune morale şi 3.550,38 RON reprezentând daune materiale; reclamantei CC. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantei K. suma de 22.000 RON cu titlu de daune morale;

3. reclamantei L. suma de 350.000 RON cu titlu de daune morale şi 1.493,38 RON cu titlu de daune materiale; reclamantei M. suma de 350.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor N., Q. şi R. câte 200.000 RON pentru fiecare cu titlu de daune morale; reclamanţilor O. şi P. câte 20.000 RON pentru fiecare cu titlu de daune morale;

4. reclamantului S. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale şi 4.522,22 RON cu titlu de prejudiciu material; reclamantei T. suma de 150.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor U. şi DD. suma de 25.000 RON pentru fiecare; reclamantei W. suma de 150.000 RON cu titlu de daune morale.

Au fost respinse cererea formulată de X., prin reprezentant legal W. şi restul pretenţiilor deduse judecăţii de către ceilalţi reclamanţi, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 10.03.2016, a declarat apel pârâta Y. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1080 din 22 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Y. S.A.

Prin decizia nr. 1044 din 29 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta Y. S.A. împotriva deciziei nr. 1080 din 22 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 1322 din 26 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosar nr. x/2015, a fost respinsă cererea Y. S.A. de completare a dispozitivului deciziei nr. 1044 din 29 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2126 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Y. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta Y. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume de bani:

1. reclamantei A. - suma de 140.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantei B. suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantului C. suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor D., E. şi F. câte 14.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanţilor BB. şi G. câte 63.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

2. reclamantei I. suma de 200.000 RON reprezentând daune morale; reclamantei CC. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantei K. suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale;

3. reclamantei L. suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantei M. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale;

4. reclamantului S. suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale; reclamantei T. suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor U. şi DD. suma de 20.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale;

5. reclamantei W., suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi încheierea din 10.03.2016.

S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară faţă de modificarea sentinţei atacate cu privire la cuantumul daunelor morale, în sensul obligării reclamanţilor la restituirea către pârâta a diferenţelor de sume, calculate între daunele morale achitate şi cele stabilite a fi plătite prin prezenta decizie.

Împotriva acestei decizii a instanţei de apel, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., prin W. şi pârâta Y. S.A.

Motivele de recurs invocate de reclamanţi sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel nerespectând limitele casării impuse de către instanţa de recurs.

Recurenţii arată că, faţă de considerentele deciziei de recurs, casarea deciziei nr. 1080/22.05.2018 a Curţii de Apel Bucureşti a fost parţială, iar instanţa de apel nu a respectat limitele rejudecării cauzei impuse de către instanţa de recurs, rejudecând cauza sub toate aspectele, inclusiv asupra cuantumului daunelor morale acordate.

Recurenţii susţin că, într-adevăr, instanţa supremă nu s-a pronunţat cu privire la anumite chestiuni ce ţin de fondul dreptului substanţial, însă nu în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate recurenţilor-reclamanţi, ci cu privire la cererea intimatei-pârâte privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv obligarea recurenţilor-reclamanţi la restituirea sumelor pe care le-a achitat, precum şi cu privire la relevanţa jurisprudenţei invocată de către intimata-pârâtă în cauză.

Totodată, recurenţii menţionează că, răspunzând la cel de-al treilea motiv privind rejudecarea cauzei (aplicabilitatea jurisprudenţei în prezenta cauză), instanţa de apel s-a pronunţat şi cu privire la cuantumul daunelor morale acordate recurenţilor-reclamanţi, deşi acest aspect era intrat în puterea de lucru judecat, ţinând cont de limitele rejudecării impuse de curtea supremă după casarea hotărârii.

Recurenţii critică susţinerile instanţei cu privire la jurisprudenţa depusă de părţi şi arată că acestea sunt neîntemeiate. Deşi circumstanţele reţinute în hotărârile depuse la dosarul cauzei sunt diferite, ceea ce trebuia să aibă în vedere instanţa, nu era modalitatea de producere a accidentului, ci, raportat la criteriile analizate de celelalte instanţe, să observe faptul că daunele morale au fost acordate într-un anumit cuantum, în vederea unificării practicii judiciare.

O altă critică priveşte inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1345 din C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză. Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat în mod greşit faptul că repararea prejudiciului nepatrimonial în cuantumul acordat de către instanţa de fond duce la o îmbogăţire fără justă cauză a acestora.

Autorii căii extraordinare de atac menţionează că în practica judiciară s-au creat anumite criterii ce trebuie analizate în momentul cuantificării daunelor morale, criterii pe care instanţa de apel nu le-a analizat şi expun unele consideraţii teoretice privind aplicabilitatea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Recurenţii învederează că reparaţia în natură, respectiv prin echivalent, constituie mijloace complementare de acoperire a prejudiciilor şi rămâne la latitudinea judecătorului să aleagă, prin raportare la circumstanţele de fapt şi în baza principiului disponibilităţii, metodele cele mai eficiente pentru repunerea în situaţia anterioară. Însă, ţinând cont de condiţiile analizate privind existenţa faptului juridic licit - îmbogăţirea fără justă cauză - se poate observa că acestea nu sunt îndeplinite, deoarece lipseşte o condiţie juridică esenţială, respectiv absenţa unei cauze ilegitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

De asemenea recurenţii reclamanţi critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 din C. civ. de la 1864, instanţa de apel diminuând daunele morale acordate de prima instanţă, în mod nejustificat, fără a lua în calcul criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de recurenţii-reclamanţi, importanţa valorilor sociale lezate şi măsura în care acestea au fost lezate.

Recurenţii-reclamanţi susţin că la baza pronunţării deciziei atacate, au stat în principal, interpretarea greşită a principiului reparaţiei prejudiciului nepatrimonial. Arată aceştia că acordarea aceloraşi sume către reclamanţi, în funcţie de gradul de rudenie, pe lângă faptul că nu sunt în concordanţă cu prejudiciul suferit de către reclamanţi, reprezintă şi o hotărâre discriminatorie în raport cu situaţia fiecărei familii.

Mai susţin recurenţii că instanţa de apel nu a justificat care au fost argumentele care au stat la baza diminuării daunelor acordate de primă instanţă, motivând vag faptul că acestea duc la o îmbogăţire fără justă cauză a recurenţilor-reclamanţi şi nu a luat în considerare împrejurările expuse în cererea de chemare în judecată de către reclamanţi, cu privire la legătura sufletească dintre aceştia şi victime, împrejurări ce justifică acordarea unor despăgubiri diferenţiate. Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat în echitate, criteriu fundamental, consacrat în doctrină şi în jurisprudenţă.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel nu a ţinut cont de importanţa valorii lezate, precum şi de faptul că sumele acordate de instanţa de fond nu reprezintă o sursa de îmbogăţire, ci doar un mijloc de compensaţie, de atenuare a efectelor negative produse pe plan psihic şi moral, şi, în mod neîntemeiat, a considerat că recurenţilor-reclamanţi trebuie să li se acorde daune în funcţie de categoria de rudenie din care fac parte şi nu în funcţie de prejudiciul sufletesc suferit de fiecare dintre aceştia.

Motivele de recurs invocate de pârâta Y. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art. 13 şi art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958, fapt ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta-pârâtă că, soluţionând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că momentul obiectiv începând cu care reclamanţii puteau cunoaşte dauna şi persoanele vinovate de producerea accidentului este reprezentat de data la care a fost finalizată, în dosarul penal, expertiza în specialitatea protecţia muncii, respectiv 15.01.2014.

Recurenta susţine că orice proces civil sau penal are şi o etapă a cercetării judecătoreşti, în care se administrează probe şi se trag anumite concluzii, însă această împrejurare nu este de natură a suspenda începutul sau curgerea prescripţiei. Cazurile de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi nu pot fi completate cu alte cazuri deduse pe cale de interpretare, astfel că, susţine recurenta, simpla împrejurare că reclamanţii nu au cunoscut în detaliu, de la început, procentele de culpă în raport cu care urmează să răspundă fiecare persoana implicată în accident, nu este o împrejurare care să blocheze şi/sau să suspende începutul curgerii prescripţiei extinctive.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanţii puteau şi trebuiau să cunoască implicarea şi răspunderea numitului Z., încă de la momentul producerii accidentului, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Expertizele întocmite în dosarul penal nu au făcut decât să completeze imaginea persoanelor responsabile şi să stabilească totodată cota de participare a fiecăreia dintre acestea, însă, pentru formularea acţiunii civile, reclamanţii nu aveau nevoie să cunoască cu exactitate milimetrică cota de participare a fiecărei persoane implicate, fiind suficient să cunoască doar identitatea acestora.

Recurenta-pârâtă susţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că accidentul nu a fost unul deosebit de complex din perspectiva persoanelor responsabile de producerea lui, identitatea persoanelor implicate fiind cunoscută de la început. Or, susţine recurenta, prescripţia este împiedicată să curgă doar în acele cazuri în care imposibilitatea cunoaşterii persoanelor responsabile de producerea accidentului este una absolută, iar nu şi atunci când se cunoaşte identitatea persoanelor responsabile însă nu se ştie cu exactitate cota de participare a fiecăreia dintre aceste persoane.

Menţionează recurenta că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este 31.03.2011, data accidentului şi, în plus, reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în dosarul penal. Constituirea de parte civilă se putea face la momentul citirii actului de sesizare, adică anterior stabilirii persoanelor vinovate din punct de vedere penal, astfel că este evident că şi o acţiune civilă separată putea şi trebuia să fi fost formulată tot anterior acestui moment.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., fapt ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 1/2016 a Î.C.C.J. nu este pertinentă în soluţionarea cauzei, motiv pentru care a înlăturat-o de la aplicare şi a reţinut, contrar celor dezlegate prin decizia instanţei supreme, faptul că răspunderea asigurătorului ar fi o răspundere delictuală, iar nu contractuală şi că, urmare a naturii delictuale a răspunderii asigurătorului, acesta urmează să răspundă în solidar cu asiguratul său pentru întreg prejudiciul produs, indiferent de cota cu care asiguratul a participat la producerea acestui prejudiciu.

O altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o reprezintă pronunţarea soluţiei cu încălcarea dispoziţiilor art. 1003 şi 1041 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi art. 28 din Norma CSA nr. 5/2010.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că decizia atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este una contractuală, reţinând în mod eronat faptul că acesta răspunde pe temei delictual şi solidar cu asiguratul său.

Recurenta susţine că în materie de răspundere civilă delictuală, persoanele vinovate de producerea unui prejudiciu răspund solidar, potrivit art. 1003 C. civ. de la 1864; în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ea existând numai dacă a fost prevăzut expres în contract; răspunderea societăţii de asigurare care a încheiat o poliţă de răspundere civilă obligatorie este de natură contractuală; societatea de asigurare nu răspunde solidar cu autorul faptei ilicite întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau contract. Mai arată că asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să o fi comis alături de asigurat, motiv pentru care nu suntem în prezenţa unei răspunderi solidare; în măsura în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea accidentului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

Recurenta-pârâtă arată că prin sentinţa penală nr. 25/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 490/2015, a fost reţinut gradul de culpă al fiecărei persoane implicate. Astfel, în primul rând, instanţa de apel a reţinut greşit împrejurarea că recurenta-pârâtă răspunde pentru o faptă prejudiciabilă, adică delictual, încălcând dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi, totodată, cum Y. nu are nicio culpă în producerea accidentului din 31.03.2011 şi/sau a prejudiciului rezultat din acesta, nu există niciun temei care să justifice angajarea răspunderii solidare a asigurătorului.

Totodată, susţine recurenta-pârâtă, instanţa a reţinut în mod greşit faptul că răspunderea solidară de care ar putea fi ţinut Z. atrage în mod automat o răspundere solidară din partea asigurătorului său. Prevederile art. 1041 C. civ. de la 1864 stabilesc expres că în materie de răspundere contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din contract, astfel că, reţinând răspunderea solidară a Y., instanţa a încălcat inclusiv dispoziţiile art. 1041 C. civ. de la 1864.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că, prin respingerea apelului Y., sentinţa nr. 4240/2016 a devenit executorie, iar recurenta a achitat integral despăgubirile către reclamanţi. Rejudecând cauza în apel, instanţa a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, însă doar în limitele admiterii apelului. Prin urmare, în măsura admiterii recursului, se impune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în raport cu toate sumele achitate de Y. în baza sentinţei civile nr. 4240/2016.

Intimata-pârâtă Y. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepţia tardivităţii depunerii recursului şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-intervenient Z. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului recurentei-pârâte.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile formulate sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 06 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi şi recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că prin decizia recurată, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., respectiv nu a respectat limitele casării impuse de instanţa de recurs, pronunţându-se asupra cuantumului daunelor morale.

Aceste critici nu pot fi primite.

În mod corect a reţinut Curtea de apel că prin decizia nr. 1044/29.05.2019 a Î.C.C.J., secţia I civilă a fost casată în tot prima decizie de apel, iar rejudecarea privea şi cuantumul daunelor morale acordate, deoarece instanţa supremă a considerat că, faţă de lipsa răspunsului instanţei la unele dintre motivele de apel invocate, decizia casată nu îi permitea realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanţial.

Mai mult, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat faptul că, în rejudecare, vor fi analizate ca apărări şi celelalte critici, ceea ce presupune că se impunea reanalizarea întinderii daunelor morale.

Înalta Curte constată că, deşi recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din conţinutul cererii de recurs nu rezultă critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Înalta Curte reţine că această critică a recurenţilor, deşi grefată formal pe încălcarea unor dispoziţii normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, recurenţii exprimându-şi nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută pe baza interpretării date de instanţa de apel probatoriului administrat în cauză.

Cu privire la modul de cuantificare a prejudiciul nepatrimonial ce se impune a fi reparat prin intermediul despăgubirilor pentru daune morale, instanţa de apel a reţinut că acesta trebuie evaluat pe baza criteriilor dezvoltate la nivel doctrinar şi jurisprudenţial, ţinându-se seama de gravitatea prejudiciului, de importanţa valorilor lezate, de elementele particulare ale fiecărui caz.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

În plus, din examinarea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează condiţiile faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzute de art. 1345 C. civ., instituţie de drept oricum inaplicabilă în cauză.

În mod eronat susţin recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel ar fi aplicat dispoziţiile art. 1345 C. civ.

În realitate, instanţa de apel a realizat o evaluare judiciară a prejudiciilor morale produse reclamanţilor prin accidentul rutier. Aceste despăgubiri se stabilesc prin aprecierea subiectivă a instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Prin urmare, cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanţa de apel a analizat motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reţinut prin considerentele deciziei atacate.

2. Recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind începutul cursului termenului de prescripţie extinctivă, prin modalitatea în care a stabilit momentul la care reclamanţii au cunoscut atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă în mod singular de la data când s-a produs paguba (în speţă accidentul rutier din 31.03.2011). Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei.

Este important de precizat în acest context că art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la "cel care răspunde" de pagubă, iar nu la cel care a cauzat-o. Această distincţie opune pe de o parte pârâtul asigurator, iar, pe de altă parte, persoana asigurată care a produs accidentul rutier. În cauză, acţiunea este îndreptată împotriva asiguratorului, iar nu împotriva celor care au produs prejudiciul. Bineînţeles că, în stabilirea răspunderii asiguratorului RCA, este importantă identificarea conducătorului auto culpabil în producerea accidentului rutier, însă, în funcţie de circumstanţele concrete, sunt necesare cercetări şi probe suplimentare pentru stabilirea cu certitudine a vinovăţiei şi contribuţiei altor persoane implicate în accident.

Pe baza probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că, nefiind vorba de un accident rutier simplu, din punct de vedere al culpei, nu a fost suficientă identificarea persoanei care a condus autovehiculul din care a căzut bordura, ci au fost necesare cercetări suplimentare, atât pentru stabilirea rolului cauzal al conduitei rutiere a victimei EE., cât şi al persoanei cu atribuţii de decizie din cadrul persoanei juridice asigurate, care a dat dispoziţie conducătorului auto să efectueze transportul cu un autovehicul necorespunzător.

Astfel, instanţa de apel a stabilit că, în fapt, momentul subiectiv la care reclamanţii au cunoscut atât paguba, cât şi persoanele care răspund de ea este cel târziu 15.01.2014 - data comunicării raportului de expertiză în specialitatea "protecţia muncii", întocmit în dosarul de urmărire penală.

În raport cu considerentele anterioare, criticile recurentei-pârâte potrivit cărora reclamanţii ar fi cunoscut încă de la data accidentului persoanele responsabile de producerea lui presupun o reevaluare a materialului probator şi tind la restabilirea situaţiei de fapt, constituind în realitate critici de netemeinicie.

Or, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Ca urmare, momentul subiectiv identificat de instanţa de apel de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă nu poate fi cenzurat în recurs întrucât nu reprezintă o chestiune de legalitate.

Astfel, raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilind că, în cauză, învestirea instanţei civile la data de 19.03.2015 s-a făcut înăuntrul şi cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Prevederile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 invocate de recurenta-pârâtă nu sunt pertinente în cauză, întrucât chestiunea litigioasă era stabilirea momentului de început al prescripţiei, iar nu suspendarea/amânarea şi întreruperea cursului prescripţiei extinctive, pentru motivele prevăzute de normele legale indicate.

Criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au în vedere încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor procedurale prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut că Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu ar fi pertinentă în soluţionarea prezentei cauze, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea considerentelor care susţin concluzia răspunderii exclusive a asiguratorului RCA în raport cu propriul asigurat, însă dându-le o interpretare extensivă, în sensul că prin această decizie s-ar fi statuat şi că nu se justifică răspunderea solidară a asiguratorului în raport cu alte persoane care au avut o vinovăţie/contribuţie în producerea accidentului.

Criticile recurentei încadrate în acest motiv de casare nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel nu a încălcat nici dispozitivul şi nici considerentele decisive/decizorii ale Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Cu toate acestea, modul de interpretare a normelor legale incidente, prin utilizarea raţionamentului dedus din considerentele deciziilor instanţei supreme de unificare a jurisprudenţei, invocate de recurentă, va fi avut în vedere la analiza motivului de casare următor.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 1003 şi art. 1041 C. civ., art. 49 din Legea 136/1995 şi art. 28 din Norma CSA 5/2010, reţinând în mod nelegal că răspunderea asiguratorului RCA este solidară cu a celorlalte persoane vinovate, nefiind limitată la procentul de culpă ce revine asiguratului său.

Aceste critici sunt întemeiate, iar următoarele concluzii din considerentele deciziei atacate sunt nelegale, urmând a fi înlăturate:

- din interpretarea coroborată a prevederilor invocate şi de apelanta-pârâtă nu rezultă că răspunderea sa ar interveni numai proporţional procentului de culpă pentru care răspunde asiguratul său;

- solidaritatea nu a fost înlăturată, apelanta-pârâtă răspunzând pentru întreg prejudiciul, urmând ca, în raport de procentul de culpă reţinut în sarcina asiguratului pentru care ea răspunde, să se regreseze împotriva celorlalţi vinovaţi, proporţional procentului de culpă al fiecăruia;

- raporturile dintre asigurător şi victimă sunt specifice răspunderii civile delictuale, victima beneficiind, indiferent de cine răspunde pentru prejudiciu (asigurat sau asigurător), de beneficiul solidarităţii;

- nu se poate admite că răspunderea asigurătorului pentru repararea pagubei ar fi una contractuală, pentru că, într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită ar trebui să constea în nerespectarea unei obligaţii contractuale, fiind evident că răspunderea acestuia este una delictuală, care intervine pentru săvârşirea de către asiguratul său a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Pentru stabilirea naturii şi limitelor răspunderii asiguratorului RCA, trebuie avute în vedere considerentele Deciziilor nr. 1/2016 şi nr. 13/2020, pronunţate de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Astfel, instanţa supremă a statuat că:

"[…]societatea de asigurare are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin accidentul de circulaţie, în limitele avute în vedere prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea de răspundere civilă, deoarece părţile încheie un contract aleatoriu în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Prin urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, şi se va activa doar în cazul comiterii faptei ilicite de către asigurat".

"[…] Stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiţie, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părţi […]. Plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terţul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului."

"[…] În absenţa contractului de asigurare, este de neconceput promovarea de către terţul prejudiciat a unei acţiuni directe împotriva promitentului asigurător. La fel, este de neconceput promovarea unor astfel de acţiuni în absenţa săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unui terţ faţă de contractul de asigurare şi care se constituie în risc asigurat."

"În concluzie, în aceste litigii se tinde la atingerea scopului pentru care s-au încheiat contractele de asigurare RCA, iar […] obligaţia asigurătorului se naşte din contractul de asigurare".

Faţă de aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului), se impune concluzia că obligaţia de despăgubire a asiguratorului RCA are natură contractuală.

În mod eronat consideră instanţa de apel că "nu se poate admite că răspunderea asigurătorului pentru repararea pagubei ar fi una contractuală, pentru că, într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită ar trebui să constea în nerespectarea unei obligaţii contractuale". Instanţa de apel nu ţine cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, ce are ca efect obligaţia asiguratorului de a plăti o despăgubire/indemnizaţie în cazul producerii riscului asigurat, care, în speţă, este răspunderea civilă delictuală a utilizatorului vehiculului (FF. S.R.L.).

Având în vedere natura contractuală a obligaţiei de despăgubire a asiguratorului RCA, acesta va răspunde, în baza contractului de asigurare, în limitele obligaţiei propriului asigurat şi numai pentru prejudiciile produse unui terţ prin intermediul vehiculului asigurat.

Cu toate acestea, dezlegarea greşită a problemei de drept privind pretinsa răspundere solidară a asiguratorului RCA cu a celorlalte persoane vinovate nu este determinantă pentru soluţionarea cauzei, întrucât nu astfel trebuia încadrată juridic situaţia de fapt în speţă.

Astfel, nelegalitatea considerentelor constatată în cele ce preced nu este în măsură să ducă la casarea deciziei, din moment ce Înalta Curte reţine că există alte argumente care conduc la concluzia că soluţia instanţei de apel este corectă.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute, 35 % din culpă aparţine conducătorului auto Z. şi 35 % din culpă aparţine numitului AA., care nu a respectat regulile generale cu privire la transportul de mărfuri, dând dispoziţie conducătorului auto să efectueze transportul bordurilor cu un autovehicul necorespunzător.

Răspunderea numitului AA. (şef exploatare) nu poate fi separată de cea a conducătorului auto Z., întrucât ambii sunt prepuşi ai FF. S.R.L., asigurat în calitate de utilizator al basculantei GG.. Ca urmare, răspunderea civilă delictuală a asiguratului însumează cele două procente de culpă ale prepuşilor săi - 70%.

Această concluzie este conformă prevederilor art. 1 alin. (2) din Normele RCA cuprinse în Ordinul CSA nr. 5/2010:

"Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului."

De asemenea, răspunderea stabilită de instanţa de apel respectă şi prevederile art. 26 alin. (2) pct. 3 din Normele RCA cuprinse în Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA pentru […] prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., BB., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., DD., W., X., prin W. şi de recurenta-pârâtă Y. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., BB., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., DD., W., X., prin W. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Y. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.