Exclusion of currency repayment clauses from Unfair Contract Terms Directive scope under monetary nominalism
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice rejected the appellant’s appeal, thereby upholding the lower courts’ decisions that dismissed the consumer’s claim, leaving the original credit contract and its disputed clause fully in force. The dispute centered on whether a contractual clause requiring repayment of a foreign-currency loan in the same currency (CHF) was abusive under EU consumer protection law or subject to the doctrine of imprevision due to currency fluctuation. The Court held that such clauses reflect the principle of monetary nominalism, a supplementary norm under the civil code that applies automatically absent a different agreement, and therefore fall within the exclusion from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and the domestic law implementing it. Consequently, because the clause is exempt from the unfairness review, the court found it unnecessary to assess criteria such as transparency, good faith, or the main subject matter of the contract, and confirmed that the doctrine of imprevision cannot be combined with a challenge to the clause's abusiveness.
Legislator headnote
AI generatedart. 970 C. civ, art. 1085 C. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ; Exclusion of currency repayment clauses from Unfair Contract Terms Directive scope under monetary nominalism: Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/29.02.2016 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.1 din contractul de credit nr. x/06.02.2008; să dispună îngheţarea cursului de schimb CHF/leu la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit; să oblige pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea CHF/leu de la momentul încheierii contractului; să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului facându-se la cursul CHF-leu de la data semnării contractului; să oblige pârâta la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil de la data semnării contractului, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7754 din 08 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei A..
Împotriva sentinţei civile nr. 7754 din 08 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 7754 din 08 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
La 22 decembrie 2017, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin cererea de recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivare, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a omis să analizeze o parte importantă a motivelor de apel referitoare la reaua-credinţă a băncii pârâte, a faptului că banca a anticipat modificarea semnificativă a cursului valutar, prezumţie simplă ce reiese dintr-o succesiune de fapte şi a acţionat deliberat pentru atragerea consumatorilor înspre creditarea într-o monedă neutilizată pe piaţa din România.
Recurenta-reclamantă a arătat că este greşită referinţa din decizia de apel la principiul nominalismului monetar şi interpretarea că o astfel de clauză se califică între situaţiile de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13.
Mai susţine recurenta că este greşită interpretarea instanţei de apel, prin referinţa restrictivă la par. 29 din considerentele Hotărârii CJUE din cauza Andriciuc C-186/16, fără a avea în vedere consecinţele aplicării principiului impreviziunii şi principiile legale de interpretare a convenţiilor.
Totodată, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este vădit contrară principiului echităţii, curtea de apel ignorând dispoziţiile art. 970 C. civ. şi aplicând greşit prevederile art. 977, art. 1085 C. civ. şi principiul obligativităţii cauzei licite şi morale a actului juridic.
Recurenta apreciază că refuzul instanţei de apel de a analiza ipoteza subsidiară arătată de reclamantă în cererea de apel, respectiv admiterea acţiunii în parte şi stabilirea cursului valutar la jumătatea intervalului dintre cursul de schimb de la data încheierii contractului şi punctul de maxim al cursului valutar pentru moneda CHF, reprezintă o denegare de dreptate.
Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material, principiul juridic al impreviziunii şi principiile de intepretare a convenţiilor.
Recurenta a invocat şi faptul că instanţa de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosarul de apel care demonstrau reaua-credinţă a băncii, precum şi lipsa de utilitate a monedei CHF. A indicat practică judiciară, respectiv hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 25 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat şi s-a fixat termen de judecată la 9 aprilie 2019.
Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 8 iunie 2021, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare ca probe a relei-credinţe a băncii.
Acest motiv de casare nu este incident în cauză, deoarece, dincolo de faptul că recurenta nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate, aprecierea valorii probatorii a unor înscrisuri este un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate.
În plus, după cum se va argumenta în continuare, analiza condiţiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, între care se regăseşte şi cerinţei lipsei bunei-credinţe, nu se mai impunea a fi efectuată în prezenţa unei cauze de excludere.
În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi analizată şi critica recurentei referitoare la "denegarea de dreptate", constând în aceea că instanţa de apel ar fi refuzat să analizeze ipoteza subsidiară a admiterii în parte a acţiunii, prin stabilirea cursului valutar la jumătatea intervalului cuprins între data încheierii contractului şi maximul cursului valutar pentru CHF, ca efect al aplicării teoriei impreviziunii.
Această critică este nefondată şi a fost în mod corect înlăturată de instanţa de apel. Recurenta recunoaşte că nu a "formulat de la început acţiunea în acest sens", astfel încât devin aplicabile prevederile art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în sensul că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Faţă de pretenţia reclamantei clar formulată privind recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea CHF/leu de la momentul încheierii contractului, instanţa de apel nu putea să pronunţe altceva decât s-a cerut, sub pretextul admiterii în parte a cererii.
Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei.
Or, simpla nemulţumire a recurentei cu privire la faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei acesteia nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.
Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/2016.
Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.
În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.
Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:
"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).
Din hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.
Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Totodată, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:
"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."
Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).
Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:
"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.
Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.
S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.
În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:
Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.
Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:
"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".
Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.
Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.
În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 4.1 din contract şi contestată de reclamantă, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.
Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.
Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.
În mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care, în principiu, se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.
Ca urmare, cele două instituţii juridice nu pot fi combinate pentru a obţine lipsirea de efecte a unei clauze contractuale abuzive.
Revenind la cauza cererii de chemare în judecată astfel cum a fost configurată la prima instanţă, se constată că reclamanta a invocat teoria impreviziunii doar în contextul caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.1, fără a constitui un temei de drept subsidiar distinct, care să necesite o analiză separată şi specifică a instanţei.
Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamanta A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1874 din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.