Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1373/2021 AI generated

Unfairness of foreign-currency loan repayment clauses excluded by suppletive monetary nominalism rules under Directive 93/13

Case Number Decizia nr. 1373/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the consumer's appeal as unfounded, upholding the lower court's dismissal of the action and leaving the original denial of the claim intact. The dispute involved a consumer's request to declare certain clauses in a foreign currency loan contract absolutely null and void, arguing that the bank failed to meet pre-contractual obligations of information and warning, and that the clauses were abusive. The court held that the challenged clauses, which required the consumer to repay the loan in the same foreign currency in which it was disbursed, merely transposed the principle of monetary nominalism from the Civil Code of 1864. Because this principle constitutes a suppletive domestic law provision that applies automatically in the absence of a contrary agreement between the parties, it falls within the exclusion set forth in Article 1(2) of Directive 93/13/EEC and Article 3(2) of Law No. 193/2000. Consequently, the clauses are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and domestic unfairness legislation, precluding any judicial review regarding their transparency, unfairness, or the bank's compliance with information obligations.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000; Unfairness of foreign-currency loan repayment clauses excluded by suppletive monetary nominalism rules under Directive 93/13: The dispute involved a consumer's request to declare certain clauses in a foreign currency loan contract absolutely null and void, arguing that the bank failed to meet pre-contractual obligations of information and warning, and that the clauses were abusive. The court held that the challenged clauses, which required the consumer to repay the loan in the same foreign currency in which it was disbursed, merely transposed the principle of monetary nominalism from the Civil Code of 1864. Because this principle constitutes a suppletive domestic law provision that applies automatically in the absence of a contrary agreement between the parties, it falls within the exclusion set forth in Article 1(2) of Directive 93/13/EEC and Article 3(2) of Law No. 193/2000. Consequently, the clauses are excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive and domestic unfairness legislation, precluding any judicial review regarding their transparency, unfairness, or the bank's compliance with information obligations.

Keywords

AI generated
unfair terms of contract banking law repayment of loan foreign law consumer law currency

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000
În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din 26 februarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
Prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr.
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
În esenţă, recurentul-reclamant critică statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raportat la art.
art. 1578 C. civ
(2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.
art. 1578 din C. civ
193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

This provision serves as the procedural basis for dismissing the appeal as unfounded, directly justifying the final order.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor 1.1, 5.1 şi 5.10 din contractul de credit nr. x din 12 martie 2008, pentru încălcarea de către bancă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, precum şi obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit. De asemenea, a solicitat emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă conversia creditului în RON la cursul CHF-RON de la data încheierii contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 1 octombrie 2015, instanţa a dispus introducerea în cauză a terţilor C. şi D.. Reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a solicitat şi restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor atacate prin cererea de chemare în judecată, sume ce rezultă din eliminarea riscului valutar din sarcina sa, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată erau în cuantum de 551.591,89 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la momentul perceperii şi până la momentul restituirii lor efective. La termenul de judecată din 21 ianuarie 2016, reclamantul a depus la dosar precizări, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este până la data de 1 octombrie 2015, de 129.325,20 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 21 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel consumatorii A. şi C..

Prin decizia civilă nr. 435 din 5 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. şi apelanta-terţ C. împotriva sentinţei civile nr. 359 din 21 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, ca nefondat.

La 27 aprilie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 435 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul-reclamant susţine că analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii ("Directiva 93/13"), aşa cum a fost explicat de CJUE în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Instanţa naţională este obligată să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă, iar în situaţia în care este vorba de o normă imperativă, respectiva clauză este exclusă de la analiza caracterului abuziv, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Dacă este vorba de o normă supletivă, instanţa trebuie să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" sau "caracter adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Chiar şi în cazul în care clauzele se circumscriu sferei acestor noţiuni, instanţa trebuie să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor CJUE. În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al acestora.

Dacă însă clauzele nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, ele pot fi analizate prin prisma caracterului lor abuziv, iar instanţa este obligată să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă acele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Bazat pe aceste direcţii de analiză, recurentul-reclamant consideră că instanţa putea şi poate analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate deoarece sunt norme supletive, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, au fost inserate în contracte nenegociate, contrar bunei-credinţe şi creează un dezechlibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care se manifestă în timpul executării contractului.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Precizează recurentul-reclamant că dispoziţia din Directiva 93/13 este de strictă interpretare aşa cum a arătat C.J.U.E. în paragraful 31 din decizia pronunţată în cauza C-186/16. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei actului normativ, în preambulul căruia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie", contravine prevederilor Tratatului în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

A considerat recurentul că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul a adus în susţinerea acestei critici următoarea argumentaţie:

Raportându-se la jurisprudenţa C.J.U.E., paragraful 32 din Decizia din speţa Andriciuc, recurentul a apreciat că o primă concluzie care se desprinde pentru speţa de faţă este faptul că toate clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) fiind astfel inaplicabilă, ceea ce înseamnă că instanţei îi revine sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Consideră recurentul că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Or, potrivit C.J.U.E., un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

Recurentul precizează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 presupune îndeplinirea a două condiţii: (i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

În cazul de faţă, se arată că principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, având caracter supletiv, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant afirmă că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Din considerentele deciziei pronunţate în Cauza C-186/16, partea concluzionează că C.J.U.E. a statuat în sensul în care clauzele care reflectă prevederi legale supletive nu se înscriu în excepţia instituită de art. 1 alin. (2), ceea ce înseamnă că instanţa avea sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13 şi de a verifica în ce măsură clauzele contestate sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Se mai arată că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, C.J.U.E. având în vedere şi obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii. Se susţine că aceste obligaţii se desprind din analiza paragrafului 47 din decizia dată în speţa Andriciuc, banca trebuind să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

În opinia recurentei-reclamante, capacitatea băncii de a avertiza trebuia analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

De asemenea, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizia pronunţată în Cauza C-186/16), inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Intimata-pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E., F. şi G.) nu acordau credite în CHF.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul-reclamant afirmă că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că o astfel de obligaţie de avertizare este stabilită de Codul consumului, iar în domeniul financiar, dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare a caracterului comutativ al contractului de credit. Recurentul-reclamant consideră că intimata (banca) şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, iar clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Recurentul apreciază că decizia atacată este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv contrară soluţiei din Cauza C-186/16. Se arată că folosirea unor practici incorecte de a nu informa sau avertiza consumatorii asupra riscului valutar au bulversat comportamentul acestora şi i-a determinat să nu acţioneze în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor. Aceste practici pot fi calificate drept practici înşelătoare, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor. Pe aceeaşi linie de argumentaţie se afirmă că, în concepţia C.J.U.E., instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hiper-valorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, recurentul-reclamant consideră că sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare ar fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. Ca urmare a acestei sancţiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, recurentul-reclamant apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant, raportându-se la jurisprudenţa C.J.U.E., arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13. Se face trimitere la studii publicate pe această temă.

Recurentul-reclamant consideră că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţiile părţilor sunt inegale. Se mai afirmă că acest dezechilibru poate surveni ulterior încheierii contractului, iar instanţa poate analiza caracterul abuziv al unor clauze şi dincolo de momentul încheierii acestuia deoarece Directiva 93/13 nu impune limite temporale în această privinţă. Se face trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E. în această materie şi la studiile şi buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorul căii de atac arată că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual. Din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă modificările de costuri.

În memoriul de recurs se mai susţine că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Astfel, în opinia recurentului-reclamant, se accentuează dezechilibrul contractual deoarece consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, pe când banca, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 15 iunie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 septembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 435/2018 din 05 martie 2018 şi s-a fixat termen de judecată la 12 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Din perpectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurentul-reclamant critică statuările instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale a căror nulitate absolută se cere a se constata sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o normă internă cu caracter supletiv, respectiv principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Criticile sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de C.J.U.E. prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că o clauză nu se încadrează în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva H. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi. În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract pot fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentul-reclamant de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 435/2018 din 5 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 435 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.